Galații de altădată

Între orient și occident

Prima menționare documentară a orașului Galați (pe atunci târg) datează din 1445 (într-un act semnat de domnitorul Ștefan al II-lea). Galațiul a crescut în importanță după ce turcii au cucerit cetățile Chilia și Cetatea Albă, în iulie-august 1484, rămânând singurul port românesc liber la Dunăre și, începând cu secolul al XVII-lea, devine „cel mai vestit târg de negoț de pe toată Dunărea”, potrivit caracterizării făcute de cărturarul Dimitrie Cantemir. Multe mărturii despre diversitatea populației din zona Moldovei le avem de la călătorii străini care au vizitat țara. Astfel, italianul Leonardo Celementi Vinitiana, scrie în 1592: „În Moldova locuiesc mulți armeni, evrei, unguri, sași, și raguzani, care au în mână comerțul, pentru că ei sunt aceia care trimit grâul și vinul în Rusia și în Polonia, de asemenea miei, pături, ceară, miere, carne de bou sărată, unt și legume la Constantinopol”. Locuitorii târgului se ocupau cu negoțul de băcănie, pescărie, olărie, lemnărie etc. Existau meșteri pietrari, zidari, teslari, tâmplari, zugravi, dovezi fiind bisericile zidite: Precista (1647), Biserica Sf. Dimitrie (1648).

La Galați își avea reședința pârcălabul, care administra atât orașul, cât și ținutul Covurlui. El era reprezentantul puterii executive locale și comandant al portului.

În secolul al XVIII-lea, Galațiul se dezvoltă devenind un important centru economic, căci aproape tot comerțul din zona Dunării de Jos se făcea numai prin Galați. Toată Moldova își împrăștia în lume, pe corăbii străine, bogățiile pământului. În portul Galați soseau corăbii din Levant, Egipt, nordul Africii cu mărfuri străine și se întorceau încărcate cu bogățiile Moldovei.

În perioada războaielor ruso-turce din sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea, orașul a fost pustiit și prădat de nenumărate ori, dar în ciuda acestor perioade grele comerțul și navigația se dezvoltă în așa fel încât apare primul consulat local organizat de Rusia (1775), Franța și Anglia organizează vice-consulate (1805), iar America va avea un consulat în 1858. Începând cu anul 1834, vapoare cu aburi austriece fac deja curse regulate din Galați. Mai mult decât atât, aici se făcea un important comerț de tranzit cu țările germane. În portul Galați se construiau nave militare de mari dimensiuni, activitate economică de mare importanță a orașului. Aflăm din scrierile abatelui Bošković, călător prin Țările Române că: „Am văzut acolo o corabie foarte mare, de felul acelora cărora turcii le spun caravele, care se află pe șantier, gata să fie lansată la apă. Fusese comandată de Isaac-aga, vameșul cel mare al Constantinopolului. Vasul era foarte mare, șaptezeci de pași pe șaptesprezece și încărcat cu optzeci și patru de tunuri de bronz”.

Începutul modernizării orașului Galați

Timp de sute de ani, activitatea economică a Galațiului s-a confundat cu activitatea portuară, prin excelență de tip comercial. Astfel, s-au format legături cu țări din afara Imperiului Otoman cu mult înainte de 1829. Portul și-a păstrat importanța în timpul administrației otomane. Modernizarea orașului a început odată cu înlăturarea monopolului turcesc asupra economiei țării, prin semnarea Tratatului de la Adrianopol (1829). Aceasta s-a reflectat pozitiv asupra întregii vieți a orașului, a dus la dezvoltarea meșteșugurilor și a manufacturii, a pieței locale și comerțului, la creșterea populației etc. Galațiul a cunoscut o înflorire economică, socială și culturală atunci când, între 1837-1883, portul Galați a avut regim de porto-franco. După războiul Crimeei din 1854-1856, Dunărea a fost în centrul atenției Marilor Puteri europene cu precădere după anul 1856, când se înființează Comisia Europeană a Dunării, cu sediul la Galați, dorindu-se ca prin acest organism european să se rezolve o situație tehnică privind navigația pe Dunărea maritimă.

Orașul de la Dunăre a ocupat un loc de seamă în viața lui Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), viitorul domnitor al Principatelor Române, care a locuit în Galați în perioada 1844-1859. Acesta a ocupat funcția de președinte al Judecătoriei Covurlui și pârcălab de Galați, numit la 6 iunie 1856. Cuza va rămâne în funcția de pârcălab până la alegerile pentru Divanul ad-hoc, când își dă demisia. Alexandru Ioan Cuza a fost ales ulterior ca domnitor în Moldova și în Țara Românească. Noul stat format prin unirea Țării Românești cu Moldova a fost numit în mod oficial începând cu 1862, România.

După 1859, portul Galați devine principalul exportator al mărfurilor din țară. Se exportau cereale și cherestea în principal, dar și alimente și alte produse. Existau legături comerciale cu Constantinopol, Londra, Anvers, Amsterdam, Odessa. Totodată, activitatea comercială a orașului este în plin progres, apar fabrici, ateliere meșteșugărești, manufacturi, mori, turnătorii, distilerii. Sporesc lucrările edilitare, de modernizare a orașului, Galațiul devenind în 1878 unul dintre cele mai importante centre comerciale din țară. Galațiul este singurul oraș din țară unde, în 1876, funcționa o Bursă, dar care nu avea un local adecvat.

Cele două porturi, Galați și Brăila, erau vizitate de multe personalități ale țării. Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, viitorul Rege Carol I al României, a făcut vizite de nenumărate ori în cele două orașe care aveau o importanță foarte mare pentru economia întregii țări. În 1866, principele Carol a vizitat cele două orașe port, constatând că toată activitatea se desfășura într-un mod aproape primitiv, întreaga marfă fiind distribuită de hamali. Străzile care duceau către port erau nepavate și pline de noroi când ploua. Atunci, prințul a inspectat toate instituțiile publice: școlile, penitenciarul, bisericile și apoi marile hambare de lemn care se foloseau pentru depozitarea grânelor. La vizita din 1869, prințul a inspectat lucrările la terasamentul căii ferate. În aprilie 1871, principele Carol a participat la ședința Comisiei Dunărene, care s-a ținut la Galați, apoi a vizitat și Brăila. La vizita din 1873, principele Carol a inspectat trupele de la Tecuci, iar apoi a pus piatra de temelie a cheiurilor. Prințul spera într-o modernizare și un progres vizibil ale celor două orașe de la Dunăre, odată cu construirea cheiurilor.

Galațiul era considerat primul port al României, dar, deși se bucura de statutul de porto-franco - mărfurile nefiind supuse taxelor, precum și alte avantaje - în activitatea portului se simțeau direct lipsa unor depozite și silozuri. Prin Legea Vamală din 1874, regimul de porto-franco al Galațiului și Brăilei a fost desființat, dar ca o compensație pentru această pierdere, în lege erau prevăzute construirea de docuri și magazii de antrepozite în ambele orașe. Au existat solicitări din partea comercianților, precum și a personalităților gălățene pentru amenajarea cheiurilor și construirea de docuri și silozuri. Astfel că autoritățile au aprobat, în 1881, finanțarea terminării definitive a lucrărilor de bazine și cheiuri din porturile Galați și Brăila. Au mai trecut doi ani până când, în 1883, autoritățile au aprobat banii pentru realizarea docurilor, silozurilor și magaziilor în cele două porturi.

Sarcina realizării docurilor și a cheiurilor a fost dată Direcției generale a Căilor Ferate Române, a cărei conducere l-a desemnat, în 1884, pe inginerul Anghel Saligny, în acea vreme director al construcției liniei ferate Adjud-Târgu Ocna, pentru proiectarea și execuția lucrărilor din cele două porturi.

Anghel Saligny (19 aprilie 1854, Șerbănești, județul Galați - 17 iunie 1925, București), academician, inginer constructor, ministru și pedagog român, este considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea și construcția podurilor și silozurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat. De asemenea, este văzut drept unul dintre întemeietorii ingineriei românești. Între 1884-1889 a lucrat la construcția docurilor și antrepozitelor de la Galați și Brăila, dând soluții total originale, printre care: construcția fundațiilor pe straturi de fascine și piloți pentru cheiuri, a bazinelor de legătură cu Dunărea pentru silozuri și folosirea, pentru prima oară în lume, în 1888, a betonului armat în construcția silozurilor de la Brăila și, în 1889, de la Galați. Anghel Saligny a mai proiectat și construit: sistemul de poduri de cale ferată ce traversează Dunărea între Fetești și Cernavodă (1890-1895) și care poartă numele regelui Carol I, Silozurile Anghel Saligny, Constanța (1909-1915).

Docurile din cele două porturi Brăila și Galați sunt aproape identice, deosebirea constă în înălțimea magaziei de cereale din Brăila, mai mare decât cea din Galați din motive tehnice, cheiul brăilean este mai înalt decât cel gălățean cu un metru. Silozurile din cele două orașe-port sunt monumente istorice.

Construcția silozului de cereale din Galați a durat 5 ani, 1883-1889. Silozurile, proiectate și executate sub directa îndrumare a lui Anghel Saligny, puteau cuprinde peste 25.000 tone cereale (aveau 30 m x 120 m la bază și peste 18 m înălțime). Pereții celulelor hexagonale ale silozurilor au fost realizați, tot în premieră mondială, din piese fabricate la sol, sub formă de plăci. Prefabricarea plăcilor la sol, colțurile de rigidizare și de joncțiune, sudura barelor metalice și mecanizarea la montaj constituie alte premiere pe plan mondial.

După construirea silozului de cereale și a celorlalte instalații portuare, numărul agențiilor străine la Galați a crescut. Multe companii străine desfășurau o activitate susținută, noile instalații permițând atât încărcatul și descărcatul mărfurilor, cât și depozitarea lor.

Încă din sec. al XVIII-lea se construiau la Șantierul Naval din Galați vase de mare (caravele) pentru Alexandria și corăbii pentru Imperiul Otoman, fapt atestat și de Dimitrie Cantemir. În 1857 la Galați ia ființă „Compania franco-danubiană”, cu 700-800 de angajați, care însă dispare în 1878. În 1887 apare arsenalul marinei. Însă părintele șantierului naval gălățean este considerat Gheorghe Fernic, care în 1893 deținea doar o turnătorie în fier și bronz, dar care în 1897, pe un teren solicitat primăriei, cu sprijinul financiar al unor investitori francezi, deschide șantierul naval, unde în 1899 erau reparate primele nave la „Ghe. Fernic & Co.”. În perioada comunistă și-a păstrat locul de șantier important în țară și chiar în țările din blocul comunist, iar din 1999 a fost preluat de investitorul olandez Damen Shipyards, care deține pachetul majoritar.

În ceea ce privește transporturile de mărfuri și pasageri pe Dunăre, sunt mai active datorită amenajărilor făcute de Comisiunea Europeană a Dunării, care avea sediul în Galați și înmulțirii numărului companiilor de navigație. La Galați funcționau încă din 1874, companii de transport rusești, franceze, otomane, care legau Galațiul cu Odessa, Londra, Marsilia, Anvers. Amsterdam, Constantinopol. Serviciul de Navigație Fluvială Română ia ființă în 1887 și prima linie navală de pasageri Galați-Brăila se deschide în 1893.

Patrimoniul orașului Galați

Orașul a cunoscut o înflorire deosebită în perioada 1900-1930, devenind la recensământul din 1930 din punct de vedere al populației (aproximativ 112.000 de locuitori) al cincilea oraș din România, după București, Chișinău, Iași și Cernăuți. Viața socială și culturală înregistrează un progres la începutul sec. al XX-lea, apar teatre, se înființează filarmonica (1916), Biblioteca V. A. Urechia, orașul este vizitat de personalități ale vieții culturale. Spre finalul sec. al XIX-lea și începutul al XX-lea, câteva licee renumite din Galați se mută în construcții noi, impunătoare și se înființează instituții de învățământ (Școala Normală, Liceul V. Alecsandri, Școala Comercială, Notre Dame de Sion, Școala Germană). Se construiesc parcuri, grădini publice, sunt aduși peisagiști străini, sunt dezvelite statui ale unor personalități: statuia lui Mihai Eminescu în Parcul Central, în 1911, și statuia lu Costache Negri, în 1912, în Piața Regală.

La începutul sec. al XX-lea (1905-1923), se construiesc clădiri publice importante, pentru realizarea cărora sunt invitați arhitecți importanți. În 1904-1905 se construiește Palatul Administrativ, astăzi sediu al Prefecturii județului Galați, de către arhitectul Ion Mincu, fiind prima lucrare a acestuia cu funcțiune de edificiu public. Edificiu impunător, Palatul a fost inaugurat la 27 aprilie 1906. Pe fațada principală, la nivelul superior, se află două statui realizate din marmura albă - „Industria” și „Agricultura” ale sculptorului Frederic Storck. Pe frontonul clădirii se găsește un ceas de mari proporții. Fiecare oră este marcată prin câteva fraze muzicale ale nemuritorului vals „Valurile Dunării”, al compozitorului gălățean losif Ivanovici (1845-1902). Palatul Navigației datează din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, fiind proiectat de arhitectul Petre Antonescu. În prezent, acesta este sediul mai multor instituții precum Administrația Porturilor Dunării Maritime sau Compania de Navigație Fluvială Română Navrom.

Situat în centrul Galațiului, fostul Palat al Justiției, astăzi sediul Universității Dunărea de Jos, a fost construit între anii 1911-1913 de arhitecții Grigore Cerchez și Anton Vârnav, ocupă în vechiul peisaj arhitectural al municipiului locul cel mai de seamă, datorita monumentalității sale. Halele de Pescării ale Statului, începute în 1912 s-au inaugurat la 16 iulie 1915 și ocupau 5.500 mp din cheiul istoric finisat cu granit, fiind unul dintre cele mai mari centre de desfacere și ambalare a peștelui din Europa, dotat cu instalații frigorifice la nivelul ultimelor tehnici nord-europene. Catedrala Arhiepiscopală din Galați este realizată în perioada 1906-1917 de arhitecții Petre Antonescu și Ștefan Burcuș, Edificiul a fost afectat la cutremurele din 1940 și 1977, fiind restaurat și consolidat.

Alături de aceste importante construcții, în Galați găsim un patrimoniu multietnic, reunind monumente reprezentative pentru comunitățile etnice care conviețuiesc în bună pace de secole: clădiri publice și particulare (școli, spitale, case, hoteluri - Liceul Israelit, Spitalul Militar „Dr. Aristide Serfiotti”, Casa Cavalioti, Casa Zafiratos, Casa Gheorghiade, Casa Lambrinidi, Casa Auschnitt, Casa Macri, Hotel Grand), precum și lăcașuri de cult, Templul Meseriașilor, Biserica greacă „Schimbarea la Față”, Biserica armenească „Sf. Maria”, Biserica bulgară „Sf. Pantelimon”, Biserica lipovenească „Sf. Nicolae”, Biserica romano-catolică etc.

Galațiul în timpul celor două războaie mondiale

Pe plan socio-economic izbucnirea războiului a avut urmări din cele mai grele asupra orașului Galați, războiul afectând toate ramurile economice ale orașului și scăzând nivelul de trai al populației. Întreruperea comunicațiilor maritime cu țările din Occident, în special cu Anglia și Franța, în urma închiderii strâmtorilor Bosfor și Dardanele, prin care se realiza 97% din volumul fizic al exportului românesc și 60% din cel al importurilor țării, a dat o puternică lovitură vieții economice a orașului, activitatea portuară stagnând simțitor.

Luptele de la Galați, din ianuarie 1918, au fost singurele duse pe pământ, apă și aer și s-au purtat între forțele armate ale Regatului României și corpuri de voluntari ruși dezertați din fosta Armată Imperială Rusă, precum și bolșevici. Rușii au bombardat orașul și au dezarmat trupele române, deși erau aliate în război. Românii contraatacă cu furie, iar rușii se vor preda armatei germane.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Galațiul a fost distrus de aviația germană, aceștia bombardând centrul orașului, gara, portul etc. De asemenea, au fost distruse nenumărate locuințe, populația având de suferit foarte mult. Din păcate, centrul orașului este distrus aproape în totalitate în 1944, când trupele germane în retragere și aviația americană bombardează străzile Domnească, M. Bravu, Portului, căzând aproape toate imobilele. După război, comuniștii reconstruiesc centrul după propriul proiect, determinând dispariția Pieței Regale și a unor străzi ce legau portul de centrul orașului.

În perioada comunistă, orașul cunoaște o înflorire după construirea Combinatului Siderurgic, prin industrializarea forțată și angajarea multor muncitori provenind din mediul rural. Astfel, orașul ajunge, în 1989, la o populație de 320.000 de locuitori, o parte din ei fiind angajați în combinat. În anii ’50 se înființează diferite institute de învățământ superior, în 1974 luând ființă Universitatea din Galați, care în 1991 devine Universitatea „Dunărea de Jos”.

Bibliografie:

Muzeul Național de Istorie a României - Orașele României, sfârșitul secolului XIX - începutul secolului XX, București, Editura Cetatea de Scaun, 2008