O lume magică

Și totuși Dunărea

Deși nu am căutat-o, atunci când am întâlnit-o, ceva s-a lămurit. Nu a fost dragoste la prima vedere, a fost la a doua. Iar atunci am știut. Momentul „Știu!“ a durat infinit de puțin, dar mi-a ghidat tot restul vieții.
Lumea Magică e peste tot și nicăieri. Trebuie să știm unde să ne uităm și când să ascultăm, iar dacă avem noroc, o vom descoperi ascunsă peste tot. Sub frunze sau printre stele, în oameni sau în divinități, în cărți sau în Muzică. O Lume Magică care ne conține și totuși nu Știm.
Lumea fiecăruia pare să difere de Lumea celorlalți și totuși toate se împletesc, asemenea unor rădăcini, într-o Lume mai Mare. Una din Lumile mele este o apă, un râu. Dunărea.
Am descoperit Dunărea cumva întâmplător mulțumită unui meteor văzut într-un Decembrie pe Canalul 36. Iar astronomia nu greșește. Încă de pe vremea când cometele loveau Pământul și Luna era mai aproape, apele începuseră să acopere suprafața Planetei. O Planetă mică cu o Lună mare într-un timp îndepărtat.
Cu fiecare cometă sau picătură de apă căzută, mările deveneau mai mari, iar oceanele mai albastre. Dar vedetele nu sunt Mările și nici Oceanele. Munca (până la vedete) o fac râurile.
Râurile au multe nume: aici ii spunem Dunăre, puțin mai încolo Volga, dincolo Amazon, Nil, Gange sau, printre dealuri moldave, Jijia.

Și totuși Dunărea!
Azi O știm acolo. Mereu A fost. Mă rog, poate că nu mereu, dar Ea este acolo dinaintea noastră și probabil că va fi și după noi. Noi, oamenii.
Dar nu asta e important. Cum nici noi nu suntem (chiar atat de) importanți.
Dunărea există pentru un întreg continent sau pentru un întreg colț de Univers, cu apă, cu păsări, cu pești, cu puf de salcie sau cu țânțari. Dunărea este acolo unde eu am descoperit-o cândva, cumva întâmplător, când mă uitam la stele și voiam să prind un Pește. Iar atunci, demult, am Știut și chiar mai mult - am Înțeles. Am înțeles legătura dintre zgomotul de fond al Lumii si Neliniștea mea. După primele întâlniri, emoțiile mă țineau captiv zile și nopți, întregi sau pe jumătate, ca într-o Dragoste mare.
O vreme am crezut că pescuitul este motivul întâlnirilor mele cu Fluviul. Dar adevărul e că acolo descopăr acel ceva fără de care multe îmi par fără importanță.
Neutralitatea perfectă.
Dunărea își vede de rostul ei. A găsit slăbiciunea Pământului, diferența de nivel și și-a croit drumul. Fără să-i pese de superstițiile sau presupunerile oamenilor, Dunărea își vede de ale ei. Sapă albii, se desparte în brațe, pentru a se reîntâlni kilometri în aval iar apoi să se despartă din nou. A săpat prin munți iar, mai apoi, a format ostroave. Închide și deschide canale noi, cu ape (cote) mari sau mici, în anii secretoși. Cu ai Ei curenți, vârtejuri și întinsuri line, cu maluri de nisip, lut sau calcar, Dunărea ne spune o poveste. O poveste a statorniciei și a lucrurilor minunat de simple.
Dunărea, indiferent că s-a numit Nil, Gange sau Amazon a fost subiectul poveștilor, cântecelor, legendelor de la apariția omului pe Pământ.
Și peste tot Omul își pune amprenta. La început timid, iar apoi, din ce in ce mai cutezător. Cu fiecare baraj, cu fiecare mal modificat, mai crește o ambiție. Iar cu fiecare ambiție de-a noastră, cu fiecare plan grandios, ceva se dezechilibrează pentru ca mai apoi se echilibreze, chiar dacă diferit, la loc.
Dunărea este martorul Timpului și al Vieții. În ceața dimineții, în valuri sau în ape line, în peturi sau pungi de plastic, totul freamătă, totul se transformă. Bine sau Rău în fiecare zi.
Poate că nici acum nu știu ce caut, dar de câte ori O întâlnesc, ceva în mine se lămurește. Nu mai am întrebări și nici nevoie de răspunsuri. Sunt acolo unde trebuie să fiu. Iar cândva Dunărea, asemeni unui călător prin Timp, ne va întâlni pe toți.