Poemul călător

Instrument de cartografiere afectivă a Dunării

Ideea poemului-călător a apărut pe Dunăre, la propriu, într-o călătorie întreprinsă în cadrul proiectului DANUrB care mi-a prilejuit în 2017 o serie de vizite în locuri mai cunoscute sau mai puțin cunoscute, în diverse orașe mici și foarte mici situate pe malurile Dunării. Ceea ce a devenit ulterior un experiment personal de „sinceritate existențială” și totodată, profesională, a început dintr-o bruscă descoperire că Dunărea este un spațiu de afectivitate neconsumată, declanșând o coliziune între memoria personală a Dunării și realitatea „celorlalți”, a locurilor „altfel” în care se întâmpla să călătoresc, străine și totuși extrem de familiare.

*Tulcea. 138,2 cm
fiecare cu fluviul lui subteran
până se ivește frontiera munților
fiecare cu buturuga lui
o legănare
unghiile înfipte în lemnul putred
ceva
în care doar tu crezi
și nu poate fi arătat cu mâna
și nu poate fi descris în cuvinte
nu poate fi desenat
nu poate fi mirosit
nu poate fi scuipat
nu poate fi smuls
nu poate fi pus
la îndoială
și nu poate fi răstignit
pe o cruce.

Experimentul s-a derulat practic pe întreaga perioadă a celor două proiecte DANUBIAN_SMCs¹ și a proiectului Erasmus+ DSMCs² și a devenit, la finalul lui 2019, un obiect călător în cel mai practic sens al cuvântului. O suită de poeme scrise în diverse locuri vizitate au generat un poem obiectualizat, un leporello supra-dimensionat, o scară orizontală traversând Dunărea de la un cap la altul al ei, făcând parte dintr-o instalație care mai conținea, pe lângă acest poem depliat și tradus în șase limbi distincte vorbite în regiunea Dunării, o masă gravată cu traiectoria fluviului pe care se „plimbau” (interactiv) bărcuțe din hârtie, un diapazon în care se puteau asculta în căști zgomotele Dunării (cele pe care le poți auzi doar dacă ești foarte atent și stai o vreme pe una din falezele ei), proiecte ale studenților din echipa noastră și fotografii.

Regiunea Dunării ridică, dintr-un început, o chestiune a identității, cu atât mai mult cu cât este evident că ea posedă tot atâtea identități câte comunități o populează. Ideea proiectelor amintite a fost aceea de a (re)descoperi și promova un brand al Dunării care să sintetizeze și să pună în lumină, sub o unică marcă, Dunărea ca fluviu-matriceal al Europei, purtător al unor valori culturale și urbane, sustenabile în sens istoric. De la această căutare cu mii de posibile răspunsuri, găsind la tot pasul valori ignorate, părăsite, negate, am ajuns la întrebarea dacă nu cumva identitatea Dunării e legată mai întâi de o marcă a afectivității: a noastră, ca vizitatori care întrevăd ceva ce pentru ceilalți nu există, dar și a oamenilor locului, care poartă cu sine acea „imensitate intimă”³, sursă nesfârșită de amintiri, unele traumatice, re-memorări, comparații, imaginație și forță de a uita și a merge mai departe.

*Derdap. 188,6 cm

o gură de pește într-o gură de om
milenii de limbaj lichid prelins
între aceleași maluri
frica ascute dinții tuturor viețuitoarelor
indiferent de cine pe cine înghite
între nomazi și sedentari sunt
șisturi orizontale în săpătură
o treaptă este egală cu o eră
de invazii și barbarii
îngenuncheați în morminte
oameni cu schelet intact
lângă un obiect personal
o macetă
o furcă
un nasture
un ac de păr
oseminte cuminți
științific violentate.
*Golubac. 158,2 cm
de pe malul celălalt
țara mea se lasă privită

în lumina ajunsă la maturitate
capul fosilizează curgerea o trece
prin orizonturi de pământ umed
și putreziciuni
capul meu mereu deasupra apei:
detaliile ei îmi rămân invizibile
traversez fluviul
rotund ca o întâmplare
înot mai adânc
decât ar putea cineva să sape
în pământul său natal.

Afectivitatea face posibile opțiuni și reacții, alegeri și decizii - personale sau colective. Fără a se opune în mod necesar rațiunii, dar lucrând cu alte mijloace, ea este considerată un element important al eticii, cum scrie Jonathan Flatley⁴. Lipsa afectivității îi face pe oameni indiferenți față de locuri, iar acest fapt, banal la prima vedere, tot mai mult dovedit științific de studii în psihologie, psihanaliză, neuroștiințe, devine un element destructurant și în plan spațial: orașele în contracție demografică, așa cum sunt majoritatea din regiunea Dunării de jos, sunt mai ales locuri ne-iubite, ba chiar detestate de locuitori înșiși, incapabili să mai manifeste vreun gram de pozitivitate în raport cu acestea. Pentru ei, orașul este mereu al altora, al celor de la putere eventual, al unei puteri abstracte care nu poate fi abordată, dar de la care se așteaptă tot binele, o atitudine care blochează orice capacitate participativă și transformativă (desigur, întâlnești și excepții, cât să țină vie speranța că nu e totul pierdut).
Am văzut spații compromise fizic și moral, teritorii întregi abuzate de indiferență și nepăsare, am văzut peisaje poluate, mutilate și unele sfâșietor de frumoase, am văzut periferii terra-formate de dezvoltări injuste, am văzut apa Dunării cum transportă și depune gunoaiele orașelor, am văzut plaje și pescari, am văzut bărci și mori de apă străvechi, am văzut poduri, insule, am văzut baraje și cimitire, am văzut periferii defrișate de orice memorie, am văzut resturi de fabrici ruinate recucerite de vegetație sălbatică, am văzut statui din metal și castele de apă, am văzut fortificații din Primul Război Mondial, am văzut cotele apelor Dunării la Novisad, la Belgrad⁵, am văzut muzee și primării, baraje, piețe și case etnografice, dar mai ales am văzut oameni și oameni, și iar oameni. Spațialitate injectată cu hiper-umanitate, oameni care doar supraviețuiesc în locurile în care trăiesc și oameni care se transformă odată cu ele, care sunt deja altfel, sunt altă specie din același regn, într-o dialectică vie, dinamică, într-o eco-rețea traversată de emoții și de identități, generând permanent noi emoții și noi identități, într-o mișcare deopotrivă circulară și transversală, orizontală și verticală.

*Giurgiu. 133,5 cm
nave și oameni
într-un vortex lent
pumni de stâncă umeri
cu oase puternice
frunți încruntate sub apă
într-o încordare de secole
oameni pești zeități
scobite cu unghia în argilă
pe limita care încurajează
speciile endemice
apărute ca urmare
a unei mari prăbușiri
ne privim intens unii cu alții
în verdele de acvariu
care fierbe
pe dedesubt.

*Silistra. 212,6 cm
demoni de tablă captivi
înăuntrul unor vagonete de marfă
din fostul șantier naval
năpădit de leșuri îmbibate
în uleiuri negre
pompe amnezic dezarticulate
își trăiesc încă visul
despre creștere
și progres
toate ne cer îndurare
vopsea proaspătă
milă
și bani.

Ceea ce am văzut este chiar Textul Dunării, scriitura lui Derrida (căci... „Îl n’y pas de hors text”⁶), scriitură a istoriei ei neîntrerupte și nelimitate, pânză hiper-sensibilă și indestructibilă. Fiecare loc, cu numele lui, cu mărunta sau mai importanta lui istorie, e un punct, un pin, e înscris într-o mai amplă rețea, o hartă vie, o imensă plasă (ca de pescar), care se tot țese, se tot îndesește, în care s-au dezvoltat civilizații, au preamărit și au apus imperii, s-au dezvoltat capitale, au apărut și au dispărut industrii, care creează deopotrivă legături și granițe, în care se aud șapte limbi distincte și nenumărate dialecte locale, în care există strategii, politici, planuri de acțiune, proiecte... dar și poezie.
Totodată, este (și) o arheologie a legăturii (de iubire-ură, indiferență, frică, nebunie, apatie etc.) dintre oameni și Dunăre, încercarea de a regăsi sau re-construi din fragmente disparate puntea / podul dintre Dunăre și rostul oamenilor ei, rostul celor născuți acolo, între care mă includ. Afectivitatea, ne spune Bachelard⁷, dă naștere unei ancore puternice în relația dintre social și spațial, cea care te face, bunăoară, să cauți Dunărea indiferent unde ai locui, să îi urmezi pattern-urile care te-au amprentat de la bun început (sunete, mirosuri, culori, texturi), așa cum doar o matcă o poate face celui născut pe malurile ei. Am căutat Dunărea dincolo de harta imediată, într-o secțiune spațio-temporală și psiho-socială: dincolo de informația care și-a creat deja siajul în spațiul mental și a înlocuit (sau doar a obturat) ceva ce știam și am uitat, ceva ce a trebuit re-memorat, sau ceva ce a fost cu desăvârșire distrus și trebuie - iată! reconstruit.
Am fost în acest experiment, deopotrivă nativ al Dunării și eretic al ei: născută la Tulcea și fugită la 20 de ani, am încercat acum să re-învăț lecția Dunării, să mă re-conectez la imaginarul ei colectiv, estic și vestic, sudic și nordic, la poveștile orașelor ei asemănătoare sau complet diferite, să-mi aduc aminte de Dunărea copilăriei mele și să activez în acest fel, un strat intim al memoriei și curiozității, desfăcând această dorință către cei de lângă mine, o familie diferită, dar prietenoasă, o comunitate. Să fiu acel flâneur a lui Walter Benjamin, disolut în „scenografia” amplă a unor „arcade” nu pariziene, ci dunărene. Să înțeleg fluiditatea seducătoare, dar și periculoasă, a acestei tranziții între medii și limbaje aparent incomunicante, să testez pe viu poetica lui Bachelard, apă metaforică a inconștientului, cea care transportă timp și schimbare, care telescopează spațiul real în cel mental și viceversa.
„Spațiul nu poate fi înțeles decât în eterogenitatea sa”, spune Westphal⁸, izotropia caracterizează mișcările și tensiunile unui spațiu generate de o lectură neregulată, non-ierarhică, posibil subiectivă, asincronă. „La fel ca și lumina albă, deși uniformă ca aspect, poate fi descompusă într-un spectru de culori”, scrie Lefebvre, „la fel și spațiul se descompune atunci când este supus analizei”⁹.
De la un set îngust de reprezentări ale Dunării (noțiuni de bază și câteva amintiri cu care am plecat la drum, puncte care se uneau imprecis între ele și formau o reprezentare plană, simplă) am văzut cum, pe măsură ce explorez, Dunărea se rupe în mii de bucăți, ca Perec în Species of Spaces¹⁰, am descoperit că datele sunt înșelătoare, că spațiul este pixelat, trecător și evaziv, că locurile se înmulțesc și își schimbă ierarhiile, pe măsură ce le parcurg. „Fluviul, câteva detalii” (...) este un poem-hartă alcătuit din fragmente „captate” atunci, generate de un imbold punctual, local și limitat în timp, scrise rapid pe telefon, lăsate să oglindească imperfect o impresie fugitivă, transcrise și devenind ulterior „mărturie” stabilă a afectivității pe care încercam să o scot la lumină¹¹. Transgresivitate și nedeterminare și, totuși, un proces coerent care la final creează o identitate (brand?) multistratificată, ramificată, rizomică, ce evidențiază variabilitatea și eterogenitatea spațiului prin care am călătorit.

NOTE

1 Proiecte conduse de Universitatea de Tehnologie și Economie din Budapesta, în parteneriat cu mai multe universități dunărene între care și Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, în perioada 2017- 2022.
2 Proiectul Erasmus + DANUBIAN_SMCs (Creative Danube: innovative teaching for inclusive development in small and medium-sized danubian citie), coordonat de Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, 2019-2022.

3 Gaston Bachelard 2005 (1960). Poetica reveriei (La poétique de la rêverie), trad. Luminița Brăileanu, Ed. Paralela 45.
4 Flatley, Jonathan (2008). Affective Mapping: Melancholia and the Politics of Modernism, Harvard Press.
5 „Cotele apelor Dunării”, un fel de ora exactă pe care am auzit-o toată copilăria la radio, când mă întorceam de la școală: un limbaj abstract despre ceva de neînțeles pe atunci, locuri pe o hartă în eter.
6 Derrida, Jacques, 1967. „De la grammatologie. Essai sur la permanence de concepts platonicien, aristotélicien et scolastique de signe écrit”, Ed. Mînuit.
7 Bachelard, Gaston, 2005 (1960). Poetica reveriei (La poétique de la rêverie), trad. Luminița Brăileanu, Ed. Paralela 45.
8 Westphal, Bertnard (2007). „Geocriticism. Real and Fictional Spaces”, Palgrave&Macmillan.
9 Westphal, ibidem, p. 38.
10 Perec, Georges, (2008). „Species of Spaces and Other Pieces”, Penguin Classics.
11 Poemul „Fluviu, câteva detalii” este cuprins în volumul meu de poezie publicat în 2020, în plină pandemie - „O femeie urmărește ploaia de la etajul opt”, Editura Casa de pariuri literare.