Povestea insulei Ada Kaleh

„Realitatea Ilustrată” 15 iulie 1934

— „ATI VĂZUT UNDE A AJUNS BABA?”

— „Care babă?”

Șofeurul îmi arată pe marginea șoselii, un fragment de stâncă desprins din munte și rostogolit până aci. Suntem pe drumul dintre Turnu-Severin și Orșova, am trecut de Gura Văii si ne apropiem de Vârciorova.

— „Moșul a rămas colo sus” — și-mi arată profilul muntelui, în vârful căruia se vede o stâncă, cu o formă caracteristică, ce face pe locuitori să-i spună Moșul. Alături de această stâncă se afla o alta, puțin mai mică, poreclită Baba. In această regiune se crede că sunt ascunse, în munți, încă depe vremea romanilor, tot felul de comori. Câțiva îndrăzneți au suit muntele, până la stâncile numite Moșul și Baba și, crezând că vor găsi sub una din aceste stanei o comoară, au spart cu dinamită stânca cea mai mică și Baba s’a rostogolit astfel până jos în șosea, nu fără a fi strivit pe cei cari au sfărâmat-o. Locuitorii superstițioși au atribuit de atunci acestor stânci puterea de-a răsbuna pe cei cari le turbură liniștea și nici un cantonier nu a avut curajul să împingă stânca mai departe, ca să se rostogolească depe șosea în Dunărea ce curge paralel. Baba a rămas astfel în drum, iar șofeurii sunt nevoiți s’o ocolească cu atenție. Dincolo de Vârciorova, unde trecea vechea graniță, pe dreapta drumului, se desface din șosea un debarcader invizibil. Coborîm câteva trepte de piatră și ne aflăm pe un fel de plaje îngustă, pe care sunt trase numeroase bărci și în fiecare din aceste bărci doarme câte un turc. In mijlocul Dunării se ridică, peisaj în verde și roșu, insula Ada-Kaleh. Un turc tânăr, cu părul creț, figura frumoasă, dar care se bâlbâe haotic, ne conduce cu barca până la micul debarcader al insulei, unde ne întâmpină o firmă inestetică de tinichea: „Fabrica de rahat”. In adevăr, întreaga insulă e un fel de fabrică de rahat, îndeletnicire din care locuitorii își câștigă în mare parte traiul. Ne aflăm în fața unui rare foarte bine îngrijit. Copiii în zdrențe dorm la soare, iar pe o bancă, un grănicer, între doi turci, ne salută în acelaș ritm. O mare parte din insulă e formată din ziduri roșii și metereze năruite. In unele din aceste ruini, ca niște bordee săpate în pământ, locuitorii și-au făcut casele. Suntem conduși în fața unei asemenea locuințe subterane, din care iese, îmbrăcându-și haina, un domn foarte brun, care se prezintă:

— Emiri Hașip, primar.

Mai fusesem prin insulă acum câtva timp, și știam că era un alt primar.

— Eu sunt primarul liberal — ne spune Emin Hașip — pe celălalt pe care-l știți dv. și care a fost primar cinci ani, îl chema Imail Turham.

Așadar, politica a pătruns și în această insulă musulmană, depe teritoriul românesc. In adevăr, s’au format și aci organizații ale diferitelor partide, dar un bătrân turc din insulă mi-a suflat la ureche, că lupta politică e mai mult de ochii domnilor dela Severin, fiindcă turcii de aci se înțeleg bine între ei, și primarii se schimbă numai ca să le facă pe gust boerilor dela Turnu. Primarul ne-a dus apoi să vizităm diversele fabrici de rahat, țigări și alte industrii islamice. Și mi-a prezentat deasemeni pe domnul Ahmed Ale, hogea dela moscheea din Ada-Kaleh, un bărbat tânăr și frumos, foarte cult, care se ocupă cu studii istorice și reconstitue trecutul insulei. Domnul Ale poartă un splendid turban și un zâmbet sub mustăcioara neagră. E foarte amabil și ne dă ample explicații:

Insula are una dintre cele mai tragice povești istorice.

Ruinile care se văd, sunt ale unei vechi cetăți, care se crede c’a fost construită de Maria Thereza, dar, după părerea domnului Ale trebue să fie și mai veche. In orice caz, Maria Thereza a întrebuințat această cetate contra turcilor, care apoi au dărâmat întăriturile.

Prințul de Savoya, de aci a pornit ca să facă o expediție prin Oltenia.

Câtă vreme insula era supusă austriacilor, erau trimiși în garnizoana Ada-Kaleh, în această depărtată colonie, tot felul de prinți și ofițeri din nobilime, pedepsiți pentru cine știe ce aventură galantă. Fostă pașalâc turcesc, insula conține până astăzi o populație pur turcească. Fatalitatea a vrut ca ea să fie uitată de oameni și de Dumnezeu de două ori în cursul istoriei, și tocmai atunci când era în interesul ei, ca istoria să-și amintească de ea. A uitat-o Bismarck la 1778 și atunci, ca să se repare această greșeală dela masa verde, i s’a dat un fel de independență, rămânând, cu numele, sub suzeranitatea turcilor. Și a mai fost a doua oară uitată, după răsboiul mondial, la Geneva, când tratatul de pace a hotărît noua formă a Europei.

Din negura vremurilor, primarii din Ada-Kaleh încărcau pe măgari registrele și arhiva națională a insulei și porniau cu ea prin țări străine, ca să amintească guvernelor de existența acestei pacinice populații. Tot astfel, la 1919, bătrânul primar din Ada-Kaleh sosi cu hârțoagele la București și mare fu uimirea politicianilor români, când aflară că la Geneva a fost omisă fixarea soartei acestei insule.

Primarul aducea cu el o jalbă nesfârșită, semnată de absolut toți locuitorii insulei, cari cereau Genevei să-i alipească la România, fiindcă ei nu voiau să devină sârbi. Guvernul român transmise conferinței de pace cererea aceasta și de atunci insula a devenit românească.

In schimb s’au dat acestor oameni, cari în virtutea principiilor de auto-determinare statuate de Wilson, își afirmaseră liber dorința de-a se alipi României, o serie de privilegii, ca: scutirea de-a face armata, scutirea de-a plăti impozite etc.

Armata nu puteau s’o facă, fiindcă insula n’ar fi putut rămâne numai cu femei și cu copii, în timp ce soții ar fi fost trimiși la oștire.

Impozite nu puteau plăti, deoarece insula nu producea altceva decât șerpi și cărămizi vechi, din dărâmăturile cetății Maria Thereza.

In adevăr, alte bogății nu mai există în această insulă săracă.

Există, departe, la celălalt capăt al Dunării românești, în mare, Insula Șerpilor, pe care, oricât ai căuta, nu găsești nici urmă de șarpe. In schimb, adevărata insulă a șerpilor este această Ada-Kaleh.

Locuitorii au dus aci o viață foarte primitivă și patriarhală. Până mai anii trecuți, neavând altceva de oferit, ei dăruiau vizitatorilor câte un mic șarpe, ucis de copii, printre bolovani. Copiii își prindeau singuri peștele și-l frigeau la focuri mici, în timp ce noaptea, contrabandiștii treceau, spre malul sârbesc, în bărcile lor agile, tutun, chihlibar, bijuterii orientale, uleiuri parfumate, fructe exotice și pistoale medievale.

Din cauza mizeriei, în timpul răsboiului, mulți au fugit depe insulă. Dar gazdele de contrabandiști, tăinuite prin catacombele cetății medievale, puteau să câștige câte ceva. Toți erau în sdrențe și cerșiau. Eșiau ca niște pirați ai mizeriei, din văgăunile lor ascunse în insulă și cerșiau în șosea, oprind mașinile, sau în gări, la Vârciorova și Orșova, când sosiau trenurile. Rar, vreun locuitor care să aibe o capră: acesta era considerat chiabur.

Ei au dus aci o viață în adevăr subterană, deoarece insula e plină de pivnițele și subteranele cetății vechi.

Și au dus-o cu mizeria aceasta, din jalbă în jalbă, până ce, într’o bună zi, Regele Carol al II-lea, suit de curând pe tronu României, a descins în insulă.

Data aceasta a rămas pentru turcii din Ada-Kaleh o dată memorabilă, istorică: 4 Mai 1931.

Ei serbează până azi această dată, ca pe o sărbătoare națională a insulei și există chiar un restaurant și câteva prăvălii care se numesc „La 4 Mai”.

In adevăr, această dată a însemnat în istoria mizerabilei insule, începutul unei ere de mare prosperitate, dacă nu pentru toți locuitorii, cel puțin pentru o parte din ei. Regele, impresionat de această teribilă mizerie, a dat noui privilegii insularilor, și s’au găsit câțiva dintre locuitori cari au știut să valorifice, la maximum, generozitatea regală. In definitiv, spiritul comercial este una din calitățile turcilor.

Pe lângă vechile lor privilegii de-a nu plăti impozite și de-a nu face armata, ei obținură acuma o nouă serie de scutiri de taxe, având dreptul să aducă și să desfacă, fără a plăti taxe vamale, un vagon de tutun, un vagon și jumătate băuturi spirtoase, două de cafea, o mie cinci sute kilograme obiecte de amintiri și o mie cinci sute de fesuri. Cu acest din urmă articol nu prea au ce să facă turcii delà Ada-Kaleh, deoarece influența lui Kemal a ajuns până aci, și mulți din ei au adoptat ținuta mai sportivă, de-a merge prin soarele dogoritor cu capul gol, sau cel mult cu o bască sau o panama, în locul cilindrului roșu de postav.

— La ce vă servesc atunci atâtea fesuri, câte importați?

— Le vindem vizitatorilor, ca amintire.

Se pare că femeile nu s’au lăsat tot atât de mult influențate de teoriile îndepărtatului Kemal. Cât timp am stat în insulă n’am văzut nici o femee. Toate fug de ghiauri și stau ascunse prin subteranele cetății Maria Theresa. Abia am putut să zăresc un obraz înfofolit în voaluri negre, apărut din greșeală, printr’o crăpătură a zidului.

Gestul regal a avut o urmare de neprevăzut: comerțul a luat pe insulă un avânt extraordinar. Cât ține aleea principală prăvăliile stau una lângă alta, expunând tot felul de obiecte de amintire, coliere false, mărgele de toate culorile, brățări de tinichea, țigarete, pipe, mai toate cu un vag aer turcesc. S’ar zice o mică parodie a bazarului dela Constantinopol. In pragul unei astfel de prăvălii ne oprim, pentru ca domnul Emin Hașip, primarul liberal al insulei, să ne prezinte pe domnul Ali Kadri, președintele societăți musulmane. Domnul Ali Kadri, sever și corpolent, nu e prea vorbăreț. Totuș, penibil, de parc’ar face niște extracții dentare, reușim să-i scoatem câteva informații:

— Societatea musulmană este aceea care-a comercializat dărnicia Suveranului. Ea administrează fesurile și suvenirurile, cafeaua și tutunul, scutite de taxe. A pornit cu douăsute de mii de lei capital și a dat vreo două milioane și ceva beneficiu anul trecut. E o societate în adevăr prosperă. Din cei 560 de locuitori ai insulei, 180 sunt acționari.

— Dar nu cumva — îl întreb pe taciturnul președinte — de aceste râuri de lapte și miere profită numai câțiva din comitet? Ii văd pe ceilalți locuitori cam sdrențăroși...

— Deloc. Chiar și cei cari nu sunt acționari iau 25% din câștig.

Așadar un fel de comunism sui-generis, în care acționarii își împart partea leului și mai dau și celor ce nu posedă acțiuni. Afacerea cea mai rentabilă se pare însă c’o face această societate cu zahărul. In adevăr, ea a obținut dreptul de-a aduce în insulă zece vagoane anual, fără a plăti taxele către stat și totodată se îngăduie oricărui vizitator să scoată 15 kgr. zahăr la plecarea din insulă. Beneficiul realizat de societate e de 3,50 lei la kilogram.

O altă afacere este aceea cu tutunul. Insularii au obținut și dreptul de-a fabrica țigări, așa dar li s’a cedat o parte din monopolul ce revine statului. Ei aduc tutun din Bulgaria și Turcia, fabrică țigări chiar pe insulă, unde posedă instalațiuni speciale, le pun o banderolă a statului și fiecare persoană care vine în insulă are dreptul de-a lua cu ea o mie de bucăți. In fine, e faimoasa fabrică de rahat, din produsele căreia toți vizitatorii se simt datori să cumpere câte o cutie cu forme originale, de carte fără file, sau de hexagoane.

Turcii delà Ada Kaleh mai păstrează și mareșalului Averescu o amintire de recunoștință, fiindcă el a fost primul care după răsboi le-a cedat o parte din monopolul statului de-a fabrica țigări și i-a îndemnat să construiască un parc, care astăzi a luat ființă și poartă numele mareșalului.

Negustorii nu se țin după vizitatori, ca cei din bazarul dela Constantinopol. Turcii dela Ada Kaleh fac invitații foarte politicoase și discrete: — Binevoiți a vizita și magazinul meu! Magazinul, de patru metri pătrați, e încărcat cu tot felul de obiecte de suvenir cu cărți poștale ilustrate, cutii de rahat și fesuri.

— Luați un fes, vă rog, numai cincizeci de lei. Vă stă foarte bine.

Cu hogea Ale vizităm moscheea. Pe jos, un imens covor roșu, care e una din comorile acestei insule - fiindcă vom vedea că la Ada Kaleh mai sunt și alte comori. Se spune că acest covor ar valora câteva milioane. Credem însă că e o exagerare, care se datorește unei glume, pe care a făcut-o domnul Octavian Goga, când a vizitat insula. Totuș, e cert că e un covor superb, de 480 kilograme greutate și de 144 metri pătrați. E originar din Smirna.

Lângă moschee se află cimitirul, un câmp arat parcă, cu mici movile de pământ, fără nici o floare, fără verdeață și numai în mijlocul câmpului un monument de piatră albă.

Fruntașii acestei populații, decând insula lor e în plină prosperitate, visează lucruri mari: ei vor să construiască o uzină și un hotel.

In acest timp, populația sărăcăcioasă doarme încă în catacombele insulei unde scotocesc nopți întregi și sapă, fiindcă domnește credința c’au rămas dela turci și dela austriaci mari comori, îngropate în pământ.

— Dar a găsit vreunul din dv. vreo comoară?

— Cum să nu. Abdi Mustafa a găsit o oală cu bani.

Se pare că marea speranță a acelei părți din populație, care nu beneficiază prea intens de scutirile de taxe, a rămas găsirea unei comori; partea care revine celor ce nu sunt acționari la „Musulmana”, fiind uneori abia de 800 Iei de persoană pe an, dupăcum ne spun unii locuitori din insulă, fără să fi putut însă controla acest fapt la societate. La plecare trecem din nou prin parc și ne oprim în fața unui monument ciudat, o capelă mică:

— E mormântul sfântului Miskin Baba.

— Dar ce-a făcut acest sfânt?

Mi se înșiră minunile acestui sfânt musulman, venit din țări depărtate, pe Dunăre, până la Ada Kaleh. Se pare că nu numai în timpul vieții, dar și după moarte, sfântul a mai făcut o minune, fiindcă locuitorii ne povestesc că acum câțiva ani, o femee bătrână a visat pe Miskin Baba spunându-i că în curând va veni un domn mare în insulă și apoi va curge lapte și miere. In adevăr, peste câtva timp avea să vină Regele Carol al II-lea și să reverse augusta sa bunătate asupra credincioșilor lui Allah.

Totuș, populația aceasta, care adoră filigeana de cafea și orele de îndelungă inactivitate, în pragul prăvăliilor, are oarecum nostalgia vremurilor aspre de odinioară. Cei câțiva conducători însă, văd viitorul în aspecte americănești:

— Ar trebui să ni se mai dea încă un privilegiu: acela al jocurilor de noroc. Noi suntem gata să construim un mare casino pe insulă și atunci va avea și România, Monte-Carlo al ei.

— Și voi veți fi un fel de Monaco, de capul vostru?...

— Noi am studiat chestiunea construirii unui mare casino, cu un male palas, care să atragă nu numai pe turiștii români, dar și pe străini. Dar am auzit noi că severinenii vor să ceară pentru ei acest drept. Cum s’a acordat băilor Herculane ni s’ar putea da și nouă, și dacă facem marea uzină electrică, hotelul și casinoul, atunci bogăția care-ar veni la noi s’ar răspândi asupra întregii țări...

A. B.