Un englez la malul Dunării

Thorpe. Nick Thorpe

Știați că sturionii sunt cam cu două sute de milioane de ani mai bătrâni decât fluviul în care își fac astăzi veacul? Știați ce premiu a primit cel mai mare port dunărean (la vremea respectivă) pentru că nu i-a oferit o cană cu apă unei ditamai regina? Sau, poate, cine a fost „Tatăl Dunării” și ce au în comun canalul Sulina și canalul Suez? Ei bine, dacă nu știți nici unde e „Cappadochia României” și nici de ce latră câinii în Giurgiu, e timpul să faceți ca mine - să îl citiți pe... Nicu.
Nicu e englez pur-sânge. Născut în Anglia, cum ar veni. Poate de asta la catalog îl strigau Nick (de la nașu’ citire) și Thorpe (după tată, cel mai probabil). A studiat puțin prin Europa, puțin prin Africa, dar de descălecat a descălecat taman la Budapesta, și asta încă de acum aproape patru decenii. Adicătelea a gustat din plin nu numai gulașul iute, ci și comunismul unguresc. Nu știm dacă Nick Thorpe, ca toți occidentalii care se respectă, este vândut sau nu lui Soros, dar știm cu certitudine că mănâncă o pâine bună de la Serviciul de Televiziune al Majestății Sale. Corespondent permanent pentru Europa Centrală și de Est al BBC News, BBC World News, BBC World Service, BBC News Channel, plus alte comitete și comiții, a fost primul jurnalist occidental rezident permanent în regiune. Calitate în care a acoperit, jurnalistic vorbind, Ungaria, România, Bulgaria și toate țările fostei Iugoslavii. A realizat mai multe documentare, a primit câteva premii pentru ele, a scris și o carte despre revoluțiile care au măturat comunismul de prin părțile noastre, dar niciunul dintre acestea nu este motivul pentru care Nick Thorpe merită admirația noastră.
Acum mai bine de zece ani, Nick s-a hotărât să vadă ce-i cu râul tulbure care-i trecea prin fața casei. Ar fi putut să ia barca, doi prieteni și un câine, așa cum ne învață domnul Jerome K. Jerome că fac englezii obișnuiți. Dar domnul Thorpe nu e un englez oarecare, de unde și mijloacele sale neconvenționale de deplasare (oare câți oameni mărturisesc netorturați că au călătorit de-a lungul unui râu cu ...trenul, avionul, bicicleta ori skateboardul?). În plus, tot omul sănătos la cap știe că apa la deal nu urcă. Nu și englezul nostru, decis să se pună contra curentului și să o ia de-a lungul Dunării de la vărsare la izvoare.
Din aventura asta a rezultat o carte. Nici subțire, nici prea groasă (cam la vreo 250 de pagini, dacă scoatem hărțile, pozele, bibliografia și alte hangarale, peste care trecem mai lesne cu cititul). „Dunărea - o călătorie în amonte, de la Marea Neagră la Pădurea Neagră” i s-ar zice pe românește, dacă ar fi și tradus-o cineva în limba noastră strămoșească. Până una alta, a fost scrisă în engleză, tradusă în ungurește, poloneză și germană, tipărită de Editura Universității Yale în 2013. Un an prolific în chestiuni dunărene, din câte se pare – „Delta Dunării. Ghid turistic și de pescuit”, a subsemnatului, a văzut lumina tiparului în același an. Dar nu despre cel mai complet ghid al Deltei publicat la noi vreodată vă voi plictisi acum. Ci despre o călătorie cu totul specială de-a lungul celui mai „internațional” fluviu din lume și al ei „jurnal” plin de povești cu tâlc.

Călătorie de poveste sau povești de călătorie?

Povești despre Dunăre și oamenii ei poate că ați mai citit. Îmi vin în minte la prima strigare „Zilele de pescuit” ale lui Radu Anton Roman (roman apărut inițial în vremuri prerevoluționare, apoi republicat de Editura Paideia, ultima dată în 2010, dacă memoria nu mă înșală). S-au făcut și niscaiva filme, de inspirație mai mult sau mai puțin comunistă, cu oameni asupriți de vitregia traiului riveran. Sunt povești brumate de crivățul vremurilor în care s-au născut, păcătuind printr-o oarecare doză de subiectivism. Dar Thorpe este înainte de toate jurnalist. Or, datoria jurnalistului nu e să judece, ci să prezinte faptele, oamenii, decorurile cât mai obiectiv cu putință.
Englezul nu-l condamnă pe lipoveanul cu care a bătut palma să-l plimbe cu barca pe ghiol și care a doua zi l-a lăsat cu buza umflată, beat turtă fiind. Și nici pe românul sadea îmbogățit din pescuit electric, cu vile clădite pe fundații de icre negre, astăzi politician din popor, cu urechea mereu plecată la necazurile celor din jur. Cu atât mai puțin pe țiganul care, furând bucată cu bucată fierul vechii fabrici de pe mal, a izbândit acolo unde rugina și nepăsarea ar fi ieșit victorioase abia peste-o jumate de veac. Dacă noi probabil am fi generalizat - lipoveanul e bețiv, românul mincinos, țiganul hoț și așa mai departe - Thorpe nu lipește etichete asupra întregii populații din care personajele sale provin. Cu atât mai mult cu cât personajele sale nu sunt o invenție, fantome întrupate din imaginație, ci pură realitate. Oameni în carne și oase, cu nume și prenume ca-n buletin. Cioburi dintr-un puzzle pe care noi l-am fi asamblat diferit, tocmai pentru că trăim aici zi de zi și nu putem privi în jur detașat, prin ochi obiectivi de englez.

Istorii alese de pe Dunăre culese

Pentru Thorpe, călătoria de-a lungul Dunării e doar un pretext. Un pretext de a analiza întregul teritoriu pe care fluviul îl străbate, despărțind civilizații, dar unind destine. Așa se face că aflăm în cartea sa povești despre orașe depărtate geografic de fluviu, dar strâns legate istoric de acesta - Histria ori Babadag, bunăoară. Până la urmă, sunt nu mai puțin de zece țări pe care Dunărea le străbate și, oricum le-ai întoarce pe toate fețele, toate prea puțin asemănătoare între ele. Granițele nu mai contează, se șterg, pentru că oamenii au găsit dintotdeauna căi să le treacă. Dobrogea e cea mai bună dovadă - poate nicăieri de-a lungul Dunării nu s-au amestecat civilizațiile ca pe acest mic petec de pământ risipit între Dunăre și mare. Așadar, veți putea citi în cartea lui Thorpe povești despre daci și romani, turci și tătari, români și țigani, ruși (lipoveni) și ucraineni (haholi), greci mai vechi și mai noi (urmașii lui Pericle erau încă majoritari în unele localități riverane - Sulina, spre pildă - până acum vreun veac și jumătate).
Categoric, cartea de față nu e despre râu, ci despre oameni. Dar oamenii nu pot fi rupți de locurile unde trăiesc, după care se modelează și pe care le transformă la rândul lor, adesea ireversibil. Acum, să nu vă închipuiți că Nicu e vreun Vlahuță coborât cu pluta pe Tamisa, suspinând galeș în fața primului peisaj mai acătării. Cazanele Dunării din „Călătoria...” sa sunt alt tablou decât cele din „România pitorească”. Pentru Thorpe, Dunărea înseamnă nu doar peisaje, ci și istorie. Și, har Domnului!, istoria acestor locuri se întinde prin negura veacurilor până în vremea puricilor potcoviți cu 99 de oca pe-un picior, pe când oamenii de Hamangia sau de Vinca pescuiau încă sturioni în cataractele Dunării. O perioadă necunoscută multora dintre semenii noștri îmbibați de patriotism, dar despre care Thorpe străinul s-a documentat temeinic.

Fluviul vechi și Omul Nou

Istoria lasă urme. Și dacă urmele din vechime sunt acum spălate de apă, măcinate de vânt ori scufundate în țărână, cicatricile epocilor recente sunt încă la vedere peste tot de-a lungul fluviului. Veți afla amănunte interesante despre centrale atomoelectrice ultra-sigure și altele la un pas de explozie, despre canale megalomanice tăiate în piatră cu sânge de prizonieri politic, despre baraje, maluri betonate și diguri menite să îmblânzească marele fluviu, dar sortite în final să-i știrbească definitiv frumusețea.
Firesc, ca jurnalist occidental trăitor în spatele Marii Cortine de Fier, autorul are o tolbă plină cu povești din perioada comunistă. O perioadă scurtă, istoric vorbind, dar intens mutilantă, pentru fluviu și oamenii din împărăția sa deopotrivă! Nick Thorpe nu face vrăji prevestind eclipse precum yankeul de la curtea regelui Arthur. Ci ne oferă o perspectivă „altfel” despre lucruri pe care am ajuns să le considerăm normale, despre obiceiuri pe care ni le-am însușit forțat, în drumul către societatea multilateral dezvoltată. O fi fost bine să dăm țării cât mai multă electricitate, pentru strunguri și uzine. Dar oare copiii copiilor noștri vor mai trage în piept cândva miros de cafea cu aromă de muguri de plop și salcie, ca odinioară pe ulițele de pe Ada Kaleh?

Finis coronat opus

Parcă vă spuneam undeva că domnul Thorpe e englez. Prin urmare, cartea sa abundă de umor din acela fin, livrat în porții mici, dar constante. Iată un exemplu de umor englezesc, altoit șugubăț pe neaoșa noastră limbă daco-romano-slavo-turcă.
Pe malul colbuit al Dunării lenevește sub soare satul Ghindărești. E românesc pur-sânge după nume și rusesc în totalitate după ultimele recensăminte. Hrisoave mai vechi ni-l pomenesc ca Ghizdărești, pesemne tot românesc ca rezonanță. Pe vremea când odihnea sub aripă turcească, Guizdarkioi (pronunțat „ghizdarchioi”) era numele său. De aici încolo, lucrurile nu mai sunt clare, de unde și dilema englezească. Să-i vină oare numele de la substantivul turcesc pentru „genunchi”, după cum susțin lingviștii? De la dizdarul (comandant) șef peste soldați, după cum susțin istoricii? Sau, Nick Thorpe dixit, de la cuvântul din dulcele grai moldovenesc cu care se alintă atât de tandru multiubitul organ aflat în stăpânirea incontestabilă a urmașelor Evei?
Și exemplele ar putea continua, dacă toate lucrurile bune nu ar avea, din păcate, un sfârșit. În cazul de față, ce începe negru se termină ca smoala. Pentru că Dunărea din Pădurea Neagră se naște și în Pădurea Neagră ajunge (Cara-orman în turcă), apoi în Marea Neagră se varsă. Periplul lui Thorpe se termină la umbra statuii lui Mutter Baar ținând în brațe pruncul numit Dunăre (Baar este comitatul vecin cu Munții Pădurea Neagră, la o aruncătură de băț de Sigmaringen, oraș față de care România rămâne în veci datoare). Adică exact acolo unde începe aventura de aproape 2.900 de kilometri a Dunării albastre.
Picătură cu picătură se naște un fluviu, spune un vechi proverb. Scăpată din mica fântână de piatră care-i marchează simbolic izvorul, umila picătura de apă se avântă pe drumul bătut de mii de ani, către partea noastră de lume. Nu mai e singură, neputincioasă, nesemnificativă. I se alătură tot mai multe surate, pentru a zămisli împreună mândrul fluviu. La fel se adună laolaltă și personajele lui Thorpe. Poveste lângă poveste, oamenii se însoțesc născând popoare. Dunărea le oferă vatră rodnică. Le potolește foamea. Le astâmpără setea. Și cel puțin unuia dintre ele îi stă de veacuri pavăză. Să o iubim și să o respectăm ca atare!
Lectură plăcută!