Urbanul subiectiv

Orașul din amintiri

­­­Ce-i lipsește orașului de astăzi, până la urmă, pentru a regăsi bunăstarea materială și culturală din epoca lui Carol I? Cred că îi lipsește tocmai valorificarea elementului care a stat la baza intrării sale în istorie, și anume plasarea la intersecția celor două căi de comunicație majore deja amintite la început. În secolul al XIX-lea, celor două li s-a adăugat și calea ferată. Esențial pentru valorificarea de către locuitorii orașului a oportunităților aduse de cele trei căi de comunicație, pe lângă optimizarea exploatării lor prin soluții de mobilitate contemporane (sau, de preferat, vizionare) este, credem, să privim în propria curte, cu genuin interes, pentru a exploata (dar și proteja!) ceea ce ni se află deja la îndemână fără a necesita, în sine, nicio investiție: excepționalul patrimoniu natural și istoric despre care am încercat, după puterile mele, să dau seamă în prezenta relatare. Vă dau întâlnire, cândva, la o croazieră pe Dunăre...
Sunt convins că se găsesc nenumărate maniere obiective de a evalua un organism urban. Există pentru asta multiple tipuri de analize: multisectoriale, multicriteriale, multi... Pe hărțile economice publicate de cel mai influent jurnal economic românesc, județul Mehedinți - și o dată cu el municipiul Drobeta-Turnu Severin - se află mai mereu pe locurile din urmă: la investiții (fie ele străine sau neaoșe), la numărul de fabrici de orice fel, de firme în general, la mărimea totală a cifrei de afaceri a acestora, la numărul de angajați (inclusiv angajați în domeniul tehnologiei informației), la media salariilor, la producția de energie solară și eoliană... și lista poate continua, din păcate. Cu un amendament: judecând după astfel de criterii, nici la Avignon sau la San Cristobal de las Casas (vă las plăcerea să găsiți această bijuterie pe hartă și nu numai) nu o să vă dea inima ghes să mergeți. Nu mergem să vizităm nici PIB, nici indicatori ai dezvoltării umane, nici - cum se promova în vremuri trecute - tone de oțel pe cap de locuitor... ce oraș frumos!
Iată de ce în prezentul text am ales să nu vă obosesc cu abordări „obiective” ori statistice, cu „studii”... ci să evoc un Turnu Severin din amintirea mea. Să înșirui ceea ce, subiectiv, îmi evocă auzul numelui acestui oraș... referindu-mă desigur - fără o prioritate anume, alta decât cea a memoriei - la patrimoniul său, material sau nu.
Astfel, urbea de azi este urmașa primului castru nord-dunărean, castru durat de romani din piatră, pentru protecția podului întins peste fluviu după planurile marelui Apolodor din Damasc, la capătul drumului ce lega fluviul de capitala dacică, Sarmisegetusa. Ne putem imagina stupefacția neînfricaților tarabostes din jurul lui Decebal la vederea urieșescului efort, de care doar romanii și gigantica lor mașinărie umană erau capabili, de construire a punții care ne-a adus pe noi, urmașii lor, în poziția din care putem contempla secolele ce s-au scurs de atunci. Desigur, puntea lui Apolodor este prezentă și pe columna lui Traian, pe care tot arhitectul nostru a ridicat-o la Roma, în noul For construit la dorința împăratului.
După cucerirea romană, Castrul Drobeta a atras în jurul său o populație tot mai numeroasă și a devenit cu timpul tot mai important din punct de vedere economic și strategic/administrativ, astfel încât a ajuns treptat la rangul de Colonia... După retragerea aureliană, castrul este păstrat în orbita romană, fiind reparat și sub Justinian. Garnizoana imperială de aici este desființată abia la începutul secolului al VII-lea. Mai puțin cunoscută, dar nu mai puțin spectaculoasă, este fortificația medievală care domină malul Dunării. Nu departe, în dreptul comunei Șimian, se află o altă fortăreață, clădită pe o insulă aparținând României. Fluviul a jucat așadar întotdeauna un rol important în viața urbei, fie din rațiuni strategice, fie pentru beneficiile economice pe care le aducea.
Reînființarea orașului, făcută printr-un decret domnesc emis de principele Alexandru Dimitrie Ghica, se încadra în planul principelui de a multiplica debușeele pentru exportul grânelor și sării, în urma tratatului de la Adrianopol (tot Alexandru Ghica a înființat în acea perioadă orașele Turnu Măgurele, Oltenița și, mai departe de Dunăre, Alexandria). Planurile noii așezări, tot de inspirație romană, au fost trasate de arhitectul catalan Xavier Villacrosse. Rețeaua rectangulară de străzi (quadras) ne evocă desenul orașelor pe care conchistadorii le-au trasat, începând cu secolul al XVI-lea, în toată America Latină, dar și priceperea elevului de la École des Beaux-Arts de la Paris.
Turnu Severin a fost, pe 10 mai 1866, scena sosirii viitorului rege Carol pe teritoriul României, la finalul unei aventuri dunărene care a fost doar primul act de curaj săvârșit în cursul prodigioasei sale domnii.
În timpul marelui rege, orașul prosperă. O industrie demnă de acest nume se dezvoltă odată cu sosirea căii ferate, fapt ce marchează transformarea urbei în poarta occidentală a României „mici”. De-a lungul străzilor trasate de Villacrosse se înmulțesc reședințele arătoase ale burgheziei comerciale, dar se ridică și edificiile care dau până azi profilul orașului... și e bine să amintim aici câteva dintre ele: Turnul de Apă, Liceul Traian, Muzeul de Istorie și Etnografie (azi Muzeul Regiunii Porțile de Fier, ce include și parcul arheologic roman) și, mai ales, faimosul Teatru proiectat de Grigore Cerchez (azi Palatul Cultural „Teodor Costescu”), conceput ca un adevărat mall cultural, cu galerie de artă, bibliotecă ș.a.m.d.
O idee nefericită, necorectată până azi, găsesc a fi fost aducerea căii ferate pe malul Dunării, interpunând-o între fluviu și oraș, fapt care l-a privat pe acesta din urmă de posibilitatea de a dezvolta o promenadă elegantă, pe măsura ambițiilor lui Villacrosse. Calea ferată înghesuie și pilonul principal al podului lui Traian, refuzându-i o perspectivă peisagistică spre fluviul datorită căruia a fost construit, și lăsându-ne să privim cu jind către rezolvarea elegantă pe care au dat-o provocării vecinii noștri sârbi, ei, care nu sunt urmașii Romei... Să adăugăm „desăvârșirea” acestei greșeli prin construirea nefericitei gări „europene” în anii din urmă (cu peripeții și risipă), mult prea masivă și plasată prea aproape de linia de tren.
În schimb, „sistematizarea” socialistă a afectat relativ puțin zona istorică a orașului, iar ceea ce s-a construit în ’70 și ’80 a fost treptat revitalizat în ultimii 20 de ani. Reședințele burgheze se păstrează în bună parte nealterate semnificativ, tot mai multe dintre ele bucurându-se în ultimii ani de cuvenitele lucrări de întreținere. Reabilitarea multora dintre străzile din zona istorică începând cu anul 2007 (când România a devenit membră a UE) și vegetația abundentă dau cartierelor antebelice un caracter tihnit și agreabil. Din loc în loc răsare câte o mică bijuterie precum Piața Mică (în care funcționează azi o adorabilă pizzerie), o băcănie sau o cafenea amenajate cu gust, ce nu au nimic a invidia la surorile lor branchées din Cluj sau din Iași. Frunzărind jurnalul mai sus amintit, deunăzi am văzut că în împrejurimile orașului se află unele dintre cele mai frumoase unități de cazare din România, atât din punctul de vedere al realizării arhitecturale în sine, cât și din cel al peisajului (vederea asupra Porților de Fier) pe care îl oferă privirii oaspeților.