RDW

Locuințe individuale sau colective?

Perspective teoretice asupra locuirii bucureștene în prima jumătate a secolului al XX-lea

În cele ce urmează, ne propunem să conturăm o scurtă imagine istorică asupra principiilor teoretice care au ghidat dezvoltarea Capitalei în prima jumătate a secolului al XX-lea, analizate prin prisma unei teme cu impact asupra configurării țesutului urban. Fără pretenții de exhaustivitate, în continuare va fi discutată poziția pe care teoreticienii români și-au asumat-o în raport cu tipul de locuire optim în cazul Bucureștiului – unifamilial sau plurifamilial -, prin referire la o serie de texte relevante ale publicisticii acestei perioade.

Începuturile teoriei de urbanism pot fi plasate la sfârșitul primului deceniu al secolului al XX-lea, moment ce urmează firesc debutului preocupărilor pentru o dezvoltare dirijată a orașului, în ansamblul său. Dacă, de-a lungul celei mai mari părți a secolului al XIX-lea, zonele rezidențiale periferice – și, deci, locuința de masă – au fost ignorate de autorități, acestea își fac loc în preocupările edililor începând cu ultimul deceniu al secolului, pentru ca, în perioada interbelică, problema locuințelor să ocupe un loc de frunte atât în teoria, cât și în legislația urbană.

Reflecții asupra locuirii bucureștene se regăsesc în textele teoretice încă din perioada antebelică. Încă modeste ca dimensiuni și complexitate a subiectelor abordate, acestea au avut totuși rolul de a fixa în mod răspicat o viziune asupra dezvoltării orașului, care a caracterizat întreaga teorie și practică din prima jumătate a secolului al XX-lea: exprimarea unei preferințe clare pentru locuința unifamilială și pentru susținerea micii proprietăți. Până în deceniului al treilea, nu s-au construit în București locuințe colective cu apartamente date în proprietate1, clădirile plurifamiliale fiind automat incluse în categoria imobilelor de raport. Astfel, pledoaria pentru locuințe unifamiliale era, în același timp, și o pledoarie pentru susținerea proprietății particulare în detrimentul locuințelor închiriate, cele două discursuri specifice neputând fi disociate.

Astfel de principii au fost enunțate încă din 1910, jurnalistul N. Baboeanu afirmându-și o poziție fermă în cadrul textelor incluse într-o broșură ce discuta starea de igienă a Capitalei și diversele măsuri ale administrației comunale legate de edilitate, estetică, finanțe etc. Autorul afirma răspicat că trebuia încurajată locuința dată în proprietate, în detrimentul celei construite pentru a fi închiriată, deoarece „tot românul – dela mare și până la mic și am putea zice că mai ales cel mic – are această dorință de a deveni proprietar”, pentru îndeplinirea căreia „sacrifică tot, sacrifică ceeace îi trebue pentru mâncare și pentru îmbrăcăminte”. Această înclinație a societății românești era considerată de autor ca fiind „foarte utilă din punct de vedere economic și igienic”, fără a detalia însă motivele care au stat la baza afirmației2.

Această atitudine a fost preluată și de nume mai importante. Astfel, în 1912, inginerul Andrei G. Ioachimescu, directorul Societății Comunale pentru Locuințe Eftine, considera micii proprietari ca fiind „elemente de ordine, de cari e atâta nevoie în centrele mari”3. Modelul de urmat în cazul Capitalei era cel bazat pe realizarea de locuințe unifamiliale, blocurile de locuințe colective nefiind specifice pentru societatea românească. În plus, Ioachimescu aducea ca argumente experiențele europene, prin referire la Congresul internațional al locuințelor ieftine (Viena, 1910), ale cărui concluzii susțineau construirea de locuințe individuale, cele colective fiind acceptate doar ca soluții excepționale, în cazul în care prima variantă nu putea fi implementată4.

Luând în considerare situația Capitalei, în care rezervele de teren urban erau semnificative, autorul arăta că investițiile în locuințe colective nu erau mai rentabile decât cele care aveau ca scop realizarea de cartiere de locuințe unifamiliale. Conform calculelor publicate, costul realizării a 100 de apartamente grupate într-un bloc colectiv era similar (chiar puțin mai mare) cu cel aferent ridicării unui număr echivalent de mici locuințe individuale, ca urmare a prețului scăzut al terenurilor5.

În acest context, Ioachimescu considera că realizarea de locuințe colective ar fi fost „o mare greșeală”, o astfel de atitudine nefiind cerută nici de condiționări legate de configurația terenului, nici de tradiția de construire bucureșteană. Mai mult decât atât, autorul arăta implicațiile nocive pe care le-ar putea avea realizarea de locuințe colective pentru populația săracă, acestea riscând să genereze „focare permanente de infecție și boli contagioase”, și care, în mare măsură, fuseseră evitate anterior tocmai prin densitatea scăzută a locuințelor, în ciuda unei dezvoltări edilitare și igienice precare6.

Citiți textul integral în numărul 3 / 2014 al Revistei Arhitectura

NOTE:

1  În București, primul bloc de locuințe colective (cu apartamente date în proprietate, nu imobil de raport) a fost construit în 1922 de Societatea Construcția Modernă, pe Calea Victoriei, nr. 50-56, la intersecția cu str. Frumoasă, astfel de inițiative fiind acceptate și asimilate treptat de societatea bucureșteană. Vezi Nicolae Șt. Noica, Între istorie și actualitate. Politici de locuire în România, Editura Mașina de Scris, București, 2003, p. 85-86.

2  N. Baboeanu, Dedesubturi… Cronici de literatură socială și de politică comunală. Însemnările unui ziarist, Tipografia Cooperativă „Poporul”, București, 1910, p. 154.

3  Andrei G. Ioachimescu, „Locuințele eftine” în Buletinul Societății Politehnice, anul XXVIII, 1912, București, p. 51.

Ibid.

Ibid., p. 58, 52.

Ibid., p. 51.

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog