RDW

Periferizarea locuirii oraşului Bucureşti din perspectiva dinamicii urbane diferenţiate

L.C._At_AM_-Periferizarea-locuirii-orasului-Bucuresti_imagine

Morfologia oraşelor din ultimii  50 de ani a demonstrat o tendinţă comună de extindere prin transferul limitelor teritoriale către exterior, ca proces mai mult sau mai puţin controlat de strategii şi politici de dezvoltare urbană. Suburbanizarea/periurbanizarea1 reprezintă un fenomen în plină derulare, prezent şi în cazul Bucureştiului, ca efect al dezechilibrelor interne acumulate în structurile urbane, de-a lungul stadiilor evolutive ale oraşelor. Evoluţia urbanistică a Bucureştiului poate fi comparată cu oraşe de talie similară care au cunoscut dezvoltări brutale şi perioade de tranziţie rapidă din punct de vedere al structurii spaţiale (Bruxelles, Los Angeles, Chicago), al structurii sociale (Londra, Chicago) şi al situaţiei socio-economice (Berlin, Chicago, Madrid). Extinderea zonelor cu dinamică urbană diferenţiată, amplasate în afara structurilor tradiţionale ale oraşelor sunt rezultatul unor conjuncturi teritoriale, a căror explicaţie ar trebui căutată în relaţia dintre factorii sociali, umani, politici şi de mediu. Problematica fenomenului s-a constituit pe depopularea/abandonarea unor zone ale oraşului tradiţional şi pe schimbarea fundamentală a dinamicii componentelor structurii urbane. Apariţia spontană a unor noi poli de creştere urbană aleatorie a fost posibilă prin destructurarea şi întreruperea procesului natural evolutiv al oraşelor, prin apariţia unor zone de clivaj de la un model urbanistic la altul, prin restabilirea unei noi relaţii centru-periferie, prin modulări funcţionale şi teritoriale incoerente, care vor periclita dezvoltarea oraşelor.

Dintre consecinţele fenomenului extinderii necontrolate a teritoriilor urbane amintim: dispersia spaţială, segregarea socială a populaţiei oraşului, disfuncţionalitatea zonelor limitrofe în relaţie cu zonele central-urbane, dezagregarea teritoriului urban prin dificultatea accesibilităţii şi conectivităţii zonelor nou-formate, apariţia unor formule rezidenţiale atipice tipologiilor rezidenţiale existente (apariţia ansamblurilor de tip gated communities la periferia oraşelor), deprinderea unor noi practici de locuire sub aspectul noii culturi urbane, pierderea identităţii urbane locale şi globale. Dispersia urbană (urban sprawl) este frecvent întâlnită şi în cazul oraşelor din sud-estul Europei, care au trecut de la paradigma urbanismului progresist la formele urbanismului neo-liberal. David Harvey2, un adept al criticii postmoderne, explica procesul de liberalizare a oraşelor ca pe o consecinţă a politicii capitaliste transpuse în economii urbane invazive asupra structurilor lor tradiţionale, prin acumularea şi reinvestirea surplusului de capital, ca urbanizarea oraşelor să se ghideze după răspândirea producţiei excedentare pe noi centri de dezvoltare, bazaţi pe consumul resurselor, monopol şi căutarea altor pieţe de desfacere. Diluarea structurii urbane anterioare prin evidenţierea noilor polarităţi urbane efemere se resimte la nivelul funcţionalităţii generale a oraşelor, prin transformări multidimensionale (tehnice, economice, politice, sociale, culturale) care generează o nouă logica spaţială. Formularea unor politici de contracarare a extinderilor necontrolate şi a proliferării dispersiei urbane au determinat recalificarea acţiunilor de planificare urbană prin dezvoltarea unor instrumente alternative, sub egida Noului Urbanism, ce îşi propun o creştere inteligentă (smart growth3) a oraşelor. Un exemplu cunoscut în studiile de specialitate îl reprezintă cazul oraşului Portland, Oregon, care a aplicat – printr-un proiect de anvergură urbană între anii 2000-2004 – principiile creşterii inteligente în vederea omogenizării procesului de urbanizare şi a realizării unui oraş compact, prin corelarea condiţiilor economice şi demografice cu piaţa de locuinţe, prin reglementarea utilizării terenului, prin promovarea politicilor de cooperare dintre oraş şi aria sa metropolitană. Multe dintre marile oraşe ale României, cu precădere Bucureştiul, s-au regăsit în procesul de dispersie urbană, la o scară mult mai redusă, însă, comparativ cu oraşele nord-americane, în care fenomenul este generalizat. Dezvoltarea rezidenţială în zona metropolitană cu densitate ridicată în exteriorul zonei urbane (metropolitane), dezvoltare liniară de densitate redusă de-a lungul arterelor majore de acces în zona urbană, precum şi dezvoltările risipite în jurul oraşului, sub forma unor mici nuclee, au generat un dinamism urban diferenţiat, a cărui amplitudine a fost atenuată de criza economică mondială a ultimilor ani. Un vector al dinamicii urbane specific Bucureştiului s-a concretizat prin amploarea construcţiilor de locuinţe la periferia şi în afara periferiei sale, locuinţa fiind un factor de metamorfoză a fizionomiei oraşului, declanşatoarea unui fenomen care a atras după sine schimbarea vocaţiei de locuire la nivelul societăţii româneşti contemporane. În noua paradigmă de locuire, oraşul se preschimbă atât sub dimensiunea sa fizică, cât şi sub dimensiunea semnificaţiilor sale.

Citiți textul integral în numărul 3 / 2014 al Revistei Arhitectura

NOTE:

1  Termeni cu acelaşi sens, dar exprimați diferit în literatura de specialitate (franceză sau anglo-saxonă).

2  David Harvey,  Le Capitalisme contre la droit a la ville. Neoliberalisme, urbanisation, resistence, Ed. Amsterdam, Paris, 2011.

3  Smart growth – creşterea inteligentă a oraşelor, principiu adoptat de Naţiunile Unite în 1992 prin United Nation Conference on Environment and Development.

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog