alege_allplan

Paradisuri Verzi sau Ghetouri Cenuşii

1 Forme de locuire. Stradă în vremea lui  Peter Bruegel cel Bătrân

1 Forme de locuire.
Stradă în vremea lui
Peter Bruegel cel Bătrân

 

Green Paradises or Gray Ghettos

„A-casă”, în apartament. Nu ştiu până unde s-ar cuveni ca locuirea să fie o problemă a oraşului, în raport cu iniţiativa privată. Cred totuşi că, dată fiind ponderea ei în oraş faţă de celelalte programe, ideal ar fi ca ea să rămână sarcina oraşului. Dacă ar putea programele iniţiate de autorităţi să asigure calitatea locuirii şi totodată calitatea arhitecturală, diversitatea şi personalizarea şi să le raporteze adecvat la un mediu de calitate, ce bine ar fi! Stă doar în puterea lor să asocieze arhitectura locuinţei cu regenerarea urbană şi ecologizarea. Ce bine ar fi dacă ar exista nu doar bani, ci şi disponibilitatea de a conlucra cu arhitecţi liberi şi imaginativi, care să producă soluţii noi de reintegrare a locuirii în ţesutul orăşenesc! Practic, însă, pare că numai iniţiativa privată e cea care a preluat problema locuirii şi o rezolvă aşa cum ştie ea. Prin „estate-uri” paradisiace. Numai că puţine sunt integrate în ţesutul orăşenesc; de regulă iau fiinţă în câmpurile periurbane. Chiar şi aşa, e bine că acoperă o cerere. Mai mult, deşi dispreţuite de arhitecţi, ele produc rezultate apreciate de public. Doar că nu rezolvă problema locuirii în oraş.

O problemă pe care şi-o pun autorităţile oraşelor mari, când se concentrează, e aceea a regimului general de înălţime. El antrenează, la rândul lui, densitatea, raportul liber-construit, tipul de lotizare şi altele. Realitatea dură exercită presiuni în favoarea locuirii colective de medie şi chiar mare înălţime, dar înţelepţii de cultură insistă pentru păstrarea tradiţiei de locuire. Dacă lucrurile se petrec la Milano, la Marsilia, la Barcelona, la Lyon (ce să mai zicem de Villeurbanne, apropo), nimic mai simplu. Acolo oamenii trăiesc fericiţi de aproape două secole, aşternuţi unii peste alţii pe multe etaje. În apartamentele lor decente, din imobile cu demnitate, au ei sentimentul de „acasă”. O arhitectă barceloneză spunea chiar că o explicaţie a coagulării comunitare exemplare din Barcelona poate fi tocmai această tradiţie a locuirii nediferenţiate. Fie la ei acolo, zicem noi, după experienţele noastre.

Fără îndoială însă că o formă superioară de viaţă rămâne locuirea în case individuale. Muthesius îndemna în 1904, în Prusia dumnealui, la păstrarea predilecţiei anglo-saxone pentru casele individuale, aflate cât mai aproape de natură, pentru că permit dezvoltarea personalităţii. Sigur că avea dreptate, bătea la porţi deschise şi a fost ascultat. Numai că păstrarea acestei culturi e posibilă în ţări ca aceea a domului Muthesius – cu economii dezvoltate, societate evoluată şi autorităţi educate. Chiar şi acolo însă, nu înseamnă că, pe lângă unifamiliale, nu există locuire colectivă de medie şi mare înălţime. Ba bine că nu.

Citiți textul integral în numărul 3 / 2014 al Revistei Arhitectura
„At-home”, in an apartament I do not know how appropriate would be if the housing would be a city problem rather than a private initiative. Yet, I believe that, giving its volume in the city comparing to other programs, it should be, ideally, an issue of the city. How good would it be if the programs initiated by the authorities would be able to assure the quality of the housing as well as the architectural value, diversity, personalization and to link them adequately to a quality environment. It is in their power to associate the architecture of the house with urban regeneration/renewal and greening the space. How good would it be not only to have the money/means, but also the availability to work with open minded and imaginative architects, which would design new solutions of integrating the housing in the urban fabric! However, it seems that only private initiative controls and solves the housing problem, as it knows how to: through paradisiacal “estate”.  Nonetheless, few of them are integrated in the urban fabric; usually they are built in the peri-urban spaces. Even so, it is good they answer a demand. Moreover, although architects disregard them, they produce solutions appreciated by the public. Yet they do not solve the problem of living in a city.

The authorities in big cities focus on the maximum height of structures. Urban height restrictions have consequences on the housing density, free built environment, type of lotization and others. The harsh reality makes the collective living of medium and tall height the preferred solution, yet the wise men of culture insist on maintaining traditional housing. If we are talking about Milan, Marseille, Barcelona, Lyon (not to mention Villeurbanne), nothing simpler. There, for almost two centuries, people lived happily on different layers. In their decent apartments, part of dignified buildings, they have the feeling of “home”. A female architect from Barcelona argued that this exemplary living community could be explained through the tradition of undifferentiated living. According to our experiences, we note, be their way there.

Without a doubt individual houses are the preferred form of living. In 1904, in Prussia, Muthesius suggested to keep Anglo-Saxon’s propensity for individual housing, closely connected to the nature because they developed the personality. Of course, he was right, knocking at open doors, and, he was listened. Nonetheless, this culture of housing is possible in countries such as Mr. Muthesius was – with developed economies, evolved society and educated authorities. Even there, besides uni-familiar housing, there are medium and tall collective buildings. By all means!

 Read the full text in the print magazine

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog