Articole tematice

Premise teoretice ale inițierii unei metode de investigare a imaginii spațiului arhitectural-urbanistic

Spațiul urban contemporan dezvoltă și prezintă semnificații multiple în funcție de sistemele de referință la care ne raportăm în încercarea de a-l decodifica. Arhitecți, urbaniști, sociologi, antropologi, etnologi, istorici, filosofi, artiști contribuie cu viziuni și metode specifice menite să identifice, să evalueze și să expliciteze layer-ele care compun concomitent mediul urban într-un veritabil palimpsest, modul lui de a se produce și a se reproduce cu fiecare mișcare a celor care îl parcurg și care îl utilizează descoperindu-l, locuindu-l, modificându-l și abandonându-l spre a-l redefini, dinamic, sub o noua formă, rezultat al acestor acțiuni reciproce. Astfel se evidențiază dificultatea poziționării specialistului arhitect și urbanist prin considerarea concomitentă a „omului recent”¹ și a „omului modern”², Orașul fiind programatic conceput pentru „mâine“, dar necesar a răspunde solicitărilor locuitorilor în prezent, constrâns să reconcilieze toate straturile sale temporale, prin asimilarea naturală a propriei „modernități“.

Delimitarea care evidențiază rațional două categorii complementare, a conceptorilor - a celor care gândesc orașul, care îl organizează, care decid, care îl pun în operă, și a utilizatorilor - a celor care îl „trăiesc”, îl folosesc, îl activează și îl adaptează, care îl „consumă”, trebuie să fie conștientă de rolul celor din urmă de a defini și de a-și asuma transformarea continuă a spațiului comunitar, a ceea ce devine acesta prin apropriere și utilizare. Limitele procesului de concepție în arhitectură și urbanism sunt atinse în momentul în care după „ordinea imaginată (n.r. - de aceștia) se instaurează ordinea naturală a lucrurilor”, amintind faptul că Louis Kahn pleda pentru afirmarea ordinii naturale a lucrurilor în formula „ceea ce spațiul vrea să fie”³. Se deschide astfel problematica limitării demersului arhitectural privit dialectic prin prisma a ceea ce este măsurabil și nemăsurabil, natura fizică a lucrurilor fiind o entitate comensurabilă, în timp ce trăirile și aspirațiile oamenilor constituie un domeniu dificil de cuantificat.

Domeniul arhitecturii și urbanismului consideră aspirațiile subiective ale individului, relevate prin norme - aproape exclusiv pe palierul dimensiunii estetice, de reprezentare a spațiului. Individul ca receptor de imagine s-a constituit prin excelență un subiect de studiu al psihologiei spațiului. Însăși definirea arhitecturii care glisează între termeni ca „folositor” și „frumos” evidențiază nevoia considerării subiectului uman nu numai ca utilizator și receptor de imagine, dar și ca autor al propriei realități. Dinamica particulară a relației spațiu construit - existență umană, exprimată și manifestată în timp, se constituie într-o zonă semnificativă și necesar a fi cunoscută și înțeleasă prin mijloace sensibil adaptate. Rem Koolhaas evidențiază aceste aspecte atunci când afirmă faptul că „valorile cele mai intime ale profesiunilor noastre sunt foarte vechi, adesea bimilenare. Ele au devenit improprii pentru a sesiza evenimentele în derulare, această accelerare a lucrurilor”⁴.

În contextul tematic astfel explicitat, constituirea și implicarea unei metode de studiu eficiente, structurate, racordată la nevoia de cunoaștere a mecanismelor și consecințelor condițiilor dinamice de utilizare ale spațiului public care îl (re)definesc constant și imprevizibil - relevă necesitatea implicării unor instrumente adecvate, adaptate dimensiunii anticipative și de evaluare - ca elemente esențiale ale procesului de concepție-proiectare în arhitectură și urbanism. Din acest punct de vedere, problematica individului și a colectivității se deplasează, astfel, din sfera funcțiunii obiective, a utilizării spațiului construit, în cea a însușirii și a reprezentării sale subiective, acest fapt impunând cunoașterea și aprofundarea subiectului uman și ca receptor de imagine, prin prisma interacțiunii dintre acesta și spațiul construit.

Parcurgerea noțiunilor care caracterizează spațiul urban necesită o abordare riguroasă, prin disocierea planurilor care îl alcătuiesc, considerând atât componentele sale configurativ-spațiale (obiective), cât și cele care descriu condițiile sale de utilizare (în planul percepției subiective). Analiza acestor planuri este în măsură să evidențieze subiectul practicilor de investigare, sintetizate prin analiza conceptelor referitoare la imagine, care va dobândi o dublă conotație - atât ca reprezentare mentală a cadrului urban, cât și ca rezultat efectiv al observării.

Noțiunea de Imagine este cea care vine să „încarce” de sens, prin prisma experienței reprezentării spațiale, relația utilizatorului cu cadrul-suport al existenței sale. Se poate evidenția astfel condiția individului dintr-o dublă perspectivă, atât ca utilizator - ca prezență explicită în spațiul construit și componentă a spațiului social, cât și ca receptor de imagine, prin proiecția spațiului la nivelul proceselor de reprezentare mentale proprii. Trecerea de la realitate la imagine se realizează prin filtrarea informațiilor, fiind un proces care depinde de constrângeri subiective și de motivații personale.

Exercițiul mental subiectiv și individual care deter-mină procesul percepției, prin implicarea memoriei - relaționată cu factorul timp, creează o imagine a spațiului specifică fiecărui receptor, diferită pentru același cadru spațial real, în funcție de subiect. Percepția este un fenomen complex ce implică nu numai relația la nivel senzorial cu mediul înconjurător, ci și cultura, personalitatea subiectului și tipul de transmitere a mesajului.

Citiți textul integral în nr 4/2012 al revistei Arhitectura.

NOTE:

1. Problematica „omului recent” este analizată de H.-R. Patapievici în lucrarea Omul Recent, Editura Humanitas, București, 2001.

2. Hannah Arendt vizează problema reconsiderării dimensiunilor acțiunii umane și a lumii aparențelor în lucrarea Condition de l’homme moderne, Editura Calmann-Lévy, Paris, 1961.

3. Vladimir Nicula, în lucrarea Intimitatea temporară a spațiului public, sintetizează considerațiile lui Robert Twombly din prefața la Louis Kahn - Essential Text, Editura Robert Twombly, W. W. Norton & Company Inc., New York, NY, 2003, p.10.