Argument la temă: Perspectiva supereroului sau de ce arhitecții se îmbracă în negru

În una din imaginile-simbol ale culturii pop ale acestei veri, și aici va trebui să mă credeți pe cuvânt, ne este prezentată o perspectivă birdseye a Manhattanului, pe fundalul căreia distingem silueta întunecată a unuia dintre cei mai cunoscuți supereroi. Cei dintre dumneavoastră care urmăriți chiar și marginal scena benzilor desenate sau a romanelor grafice știți deja că atenția noastră se va îndrepta asupra cavalerului întunecat al orașului Gotham. Imaginea propusă ni-l prezintă pe supererou cât se poate de dramatic, din spate, privind în jos spre orașul pe care îl protejează, de la înălțimea spirelor gotice ale unui zgârie-nori generic, nord-american. Mantia neagră ascunde în totalitate dimensiunea umană a acestui vigilante lipsit de puteri supranaturale, conferindu-i tocmai statura unui semizeu printre oameni. Misiunea asumată a acestui supererou atipic, hăituit de nenumărați demoni interiori, a transformat protejarea megalopolei utopice Gotham de galeria complexă de răufăcători ce o populează (aceasta include de la simpli tâlhari la anarhiști, teroriști și politicieni corupți) într-o vendetă aproape personală cu forțele haotice și necontrolabile ale ora-șului. Când coboară de la înălțimea punctelor sale de observație, eroul o face doar pentru a restabili o ordine a lucrurilor, iar în puținele momente când poposește cu adevărat în lumea reală, a străzii, eroul renunță la pelerină pentru a-și asuma cu regret și melancolie adevărata identitate.

Să încercăm, în tradiția grafică a benzilor desenate, să alăturăm imaginii de mai sus o casetă de text: „Observând Manhattanul de la înălțimea etajului 110 al World Trade Center… Sub ceața măturată de vânt, insula urbană; o mare în mijlocul unei mări, își ridică zgârie-norii peste Wall Street. (...) Un val al verticalelor. (...) O masă gigantică imobilizată de privire este transformată într-o textură a extremelor ce coincid, extreme ale ambiției și degradării, opoziții brutale ale stilurilor, raselor, contraste între trecutul abandonat asemeni unui container gol și prezentul strălucitor și ostentativ”¹. Reveria melancolică a lui De Certeau ar putea sta foarte bine în subtextul antieroului nostru ce își iubește și își urăște orașul în egală măsură. Asemeni acestuia, filosoful francez își pornește argumentația asupra perspectivei panoptice a orașului de la înălțimea celui mai înalt, cândva, punct al New York-ului. „Orașul panoramă este un simulacru vizual și teoretic, mai pe scurt o simplă imagine, a cărei posibilă existență este sortită eșecului, o neînțelegere a praxisului. Zeul-voyeur creat de această ficțiune (…) cunoaște numai cadavre, pentru că trebuie să se debaraseze de mâzga interacțiunilor umane, a rutinei zilnice, trebuie să se facă străin lor.”² Dar cine este acest zeu voyeur? El este creația perspectivei. Este creația vedutelor renascentiste ce, renunțând la tradiția bizantină a interiorizării, au prezentat pentru prima dată omu-lui medieval orașul de sus în jos, din perspectiva ochiului celest. Acest moment consemnează practic apariția orașului conceptual, al utopiei. Făcând trimitere la Focault, De Certeau observă tendința noastră de a raționaliza, funcționaliza, de a ordona și de a eticheta, de a vindeca mediul înconjurător și viața de forțele imprevizibile ale haosului și șansei printr-o privire aeriană, superior analitică.

Adevărații practicieni, non-eroii urbanității, trăiesc însă jos, la nivelul străzii, dincolo de pragul de unde această privire începe. Ei se folosesc de spații ce nu pot fi văzute și citesc/folosesc orașul asemeni unui hipertext cu multiple semnificații. La acest nivel nu există nici autori, nici spectatori, doar actori eliberați de totalitarismul vizual al privirii. Praxisul orașului, experiența lui este străină geometricului, geograficului sau construcțiilor teoretice. Exemplele lui De Certeau vin din spațiul arhitecturii și al urbanismului și subliniază tocmai eșecul strategiilor de tip top-bottom. Ne sunt prezentate vaste an-sambluri arhitecturale, atent organizate, sau zone urbane strategic planificate ce sunt utilizate complet diferit față de intențiile conceptuale și funcționale ale promotorilor lor. Este un moment în care, nu de puține ori, disculpându-se, arhitecții dau vina fie pe utilizatori, fie pe administratori. Ei sunt cei care nu înțeleg, cei care nu împărtășec idealurile supereroului. Cred că putem fi de acord că, cel puțin pentru spațiul românesc, comportamentul supereroic și viziunea panoptică au devenit, în ultimul timp, o caracteristică atât a politicienilor, cât și a administratorilor urbani.

Este suficient să ne reamintim ultima campanie electorală și retorica ei. Își mai are sensul însă acest supererou într-o abordare participativă, într-un proces de generare a strategiilor și tacticilor de ocupare spațială pe un vector inversat de jos în sus? În lipsa unei reacții puternice a forțelor orizon-tale nu ne putem aștepta la soluții decât de la astfel de eroi, fie ei buni sau răi.

Dar, după cum am spus deja, eroul este viciat din start tocmai de dimensiunea lui umană, este lipsit de superputeri. Prin misiunea pe care și-o asumă în nume propriu el încearcă să găsească un echilibru lumii, urmărind nu de puține ori un weltanschauung la fel de propriu și personal. Când este văzută la persoana întâi, la un singur punct de fugă, descendent, lumea reală în care intervine acest personaj devine maniheistă, împărțită între bine și rău. În canonul narativ al acestor ficțiuni eroul rezolvă problemele orașului doar episodic, mai niciodată pe termen lung. Acțiunile lui au întotdeauna un revers, fie întorcându-se în timp împotriva lui, fie escaladând în direcții neprevăzute acestuia, transformând utopia în distopie. Complexitatea personajului, încruntarea și uneori chiar încrâncenarea lui este dată tocmai de incapacitatea lui de a controla în mod real aceste forțe ale orașului de la înălțimea punctelor sale de observație. „Why so serious?”, ar spune cel mai importat nemesis al eroului nostru. Sunt arhitecții/urbaniștii supereroii serioși ai zilelor noastre, ascunși în spatele unei uniforme cool, ce veghează asupra orașului contemporan? Care este agenda lor și de la ce înălțime se uită ei când își analizează „victima”? Câți dintre noi nu ne-am asumat comanda din postura salvatorului, a celui ce pune ordine în lucruri? Câți dintre noi ar trebui să lăsăm mantia jos și să privim orașul de la nivelul străzii?

De Certeau vede, la un moment dat, în plimbarea lui pe platforma de observație a zgârie-norului newyorkez, un afiș publicitar înfățișând un sfinx cu un subtext/hipertext pe care, de dragul multiplelor subînțelesuri în limba engleză, prefer să nu îl traduc: „It’s hard to be down when you’re up”.

NOTE:

1. Michel de Certeau, The practice of Everyday Life, Univeristy of California Press, Berkley, 1984, traducere: autorul 2. Op. cit.