Textul de faţă încearcă să facă o prezentare largă a uneia dintre parcelările de început ale Bucureştiului realizată în primul deceniu al secolului trecut, la marginea oraşului de atunci, în apropierea Grădinii Kiseleff, pe terenurile familiei Filipescu. Informaţii inedite de arhivă impun prezentarea unui cadru istoric general care face referire la zona aflată în imediata apropiere. 

Menţionarea, fie şi doar trecător, a situaţiei din jurul barierei Mogoşoaiei, aşa cum rezultă din documentele juridice şi grafice realizate la mijlocul secolului al XIX-lea, aduce în discuţie o imagine specifică Bucureştiului acelor timpuri, în care se întrevăd preocupările administraţiei comunei pentru „înfrumuseţarea” oraşului. Momentul realizării grădinii publice din iniţiativa generalului Kiseleff reprezintă un pas important în definirea caracterului zonei, stabilind totodată un standard la care se vor raporta viitoarele intervenţii. Încercările comunei de a realiza un nucleu reprezentativ pentru oraş se materializează prin proiecte de anvergură care pun în discuţie configurarea unei pieţe ample, trasarea unor „bulevarde”, realizarea unor construcţii solide în acord cu noile principii urbanistice şi arhitecturale pe care societatea bucureşteană începe să le cunoască. În definirea acestor obiective, timp de mai bine de jumătate de veac, factorii responsabili aprobă proiecte prin care zona de periferie a barierei Mogoşoaiei, cu târgul său, cu drumuri prăfuite şi case acoperite cu stuf se va transforma într-una dintre cele mai apreciate ale oraşului.

1. Contextul istoric

Zona aflată la „capul Podului Mogoşoaiei” a fost influenţată în mod constant de perimetrul administrativ al oraşului, afirmaţie valabilă în special după adoptarea Regulamentelor Organice, atunci când se stabilesc limite clare şi se poziţionează barierele oraşului. Prin fixarea unor puncte de control, în legătură cu drumurile importante care uneau capitala de teritoriile vecine, autorităţile încearcă reglementarea accesului mărfurilor şi un control mai strict al celor care intrau sau părăseau oraşul.

Un astfel de punct era poziţionat acolo unde se sfârşea Podul Mogoşoaiei şi începea drumul spre Braşov, într-una dintre cele mai active zone ale oraşului, având în vedere importanţa drumului şi a târgului ţinut acolo începând cu 1787. Apariţia nucleului comercial se datorează lui Nicolae Mavrogheni¹ care doreşte să vină în folosul mahalagiilor şi al producătorilor, suplimentând totodată veniturile bisericii sale – Izvorul Tă-măduirii – aflate în apropiere. Prezenţa târgului frecventat de agricultori, chiristigii, mici producători ai industriei meş-teşugăreşti (rudari, olari, căldărari etc.) a condus la apariţia depozitelor, a cârciumilor şi a hanurilor², acestea adunând în fiecare joi a săptămânii³ o mulţime de oameni din cele mai diverse categorii sociale.

Tot perioada regulamentară pune în discuţie amenajarea unor grădini de „modă evropenească” pentru „preum-blarea” orăşenilor. Una dintre ele se va face „La capul Podu-lui Mogoşoaia, în locul unde a fost grădina Chioşcului Ma-vrogheni”⁴. Noua grădină frumos aranjată şi întreţinută de autorităţi a devenit în scurt timp căutată de bucureşteni. Caracterul zonei se schimbă, aşa încât lumea pestriţă a târgului, cu comercianţi şi producători de tot felul, va face loc celei care apreciază plimbările în birjă sau pe jos⁵. În aceeaşi direcţie de sistematizare a zonei sunt propuse operaţiuni urbane ambiţioase care au în vedere configurarea unei pieţe „ce poate sluji pentru orice adunare”⁶, dar şi deschiderea unui bulevard cu lăţimea de 50 de stânjeni de jur-împrejurul oraşului. Vechile clădiri, „care ori în ce chip s-ar privi se găsesc necuviincioase”⁷, nu mai corespund intenţiilor declarate, aşa încât proprietarii şi embaticarii acestora se văd nevoiţi să renunţe la ele, lăsând „locul slobod”⁸ [Fig. 1].

Un caz semnificativ pentru această situaţie este cel al logofătului Ioan Alexandru Filipescu, persoană cu un statut social puternic conturat, care cere permisiunea, în 1853, de a construi case cu două etaje şi o povernă de rachiu pe locurile pe care le avea cu embatic de la Mănăstirea „Sf. Sava”⁹. Răspunsurile pe care le primeşte marele logofăt de la reprezentanţii comunei se raportează întotdeauna la obiectivele pe care le voiau realizate şi la grădina publică existentă. Sunt impuse retrageri şi alinieri stricte, se precizează materialele de construcţie posibile, iar în cazul distileriei de rachiu arhitectul oraşului arată „necuviinţa ce ar aduce fiinţa unei poverni lângă grădina publică”¹⁰, nepermiţându-se realizarea acesteia. Greutăţile întâmpinate sau poate dorinţa realizării unei pieţe obşteşti reprezentative pentru oraş în apropierea grădinii sale l-au determinat, într-un final, pe Ioan Alexandru Filipescu să renunţe la proiectele sale cedând comunei, fără pretenţii financiare, terenurile deţinute cu embatic¹¹.

Reprezentările topografice realizate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea aduc informaţii suplimentare în legătură cu terenurile aflate la est de Șoseaua Kiseleff. Un prim exemplu este planul realizat în 1856 de ofiţerul austriac Friedrich Jung, unde este trasat un drum foarte larg orientat spre nord-est, spre Herăstrău – alt loc de petrecere al bucureştenilor. Spre est sunt marcate proprietăţi de mari dimensiuni dintre care două, aparţinând familiilor Cantacuzino şi Filipescu, se detaşează prin amenajarea unor grădini ce o concurau pe cea publică.

Planurile întocmite de maiorul Pappasoglu în anii ’70¹² ai aceluiaşi secol numesc Şoseaua Nouă¹³ drumul spre Herăstrău, denumire pe care o va purta până către 1900, când pe planul realizat de Institutul Geografic al Armatei, între anii 1895-1899, apare trecut numele Şoseaua Jianu. A fost numită astfel după paharnicul Ion Jianu, poreclit Cănuţ, care îşi avea proprietatea la începutul şoselei¹⁴, iar în faţa acesteia se găsea un puţ cu roată şi o cruce de piatră zisă „a lui Jianu”¹⁵. Strada nu se deosebea cu nimic de un drum de ţară, fiind plină de praf în lunile de vară şi de noroi atunci când ploua excesiv. În acest sens, îl putem cita pe Henri Stahl care, în cartea sa Bucureştii ce se duc, nota: „Drumul e mizerabil de primitiv: nepavat, cu şanţuri adânci de ambele părţi, plin de gropi, cu praf de două palme…”¹⁶. Odată cu adoptarea Legii privind mărginirea oraşului, în 1895, dublată de operaţiuni urbane care priveau trasarea unor noi bulevarde, Șoseaua Jianu atrage atenţia autorităţilor. În mai puţin de două decenii, imaginea drumului prăfuit se schimbă, locul acestuia fiind luat de un bulevard lat, susţinut de plantaţii de aliniament, pavat cu piatră şi luminat pe timp de noapte.

Un prim-plan de aliniere aprobat de Consiliul Municipal în martie 1902¹⁷prevedea pentru stradă o lăţime constantă de 24 m, iar după 10 ani se aprobă o nouă aliniere de 82 m. Acest profil consistent al străzii susţine ideea construirii unui Parc Naţional pe terenul fostei moşii Herăstrău, intenţie materializată prin adoptarea unor legi votate în 1910, 1912 şi 1913.

Curând intrate în administrarea comunei, terenurile cuprinse între Şoseaua Bonaparte, Şoseaua Jianu şi Şoseaua Herăstrău (viitoare Prelungirea Dorobanţilor) sunt dominate de mari suprafeţe în care se desfăşurau activităţi cu specific agricol şi industrial. Planul redactat între anii 1895 şi 1899 surprinde Moara Stancovici, Fabrica de Frânghii, Fabrica de cărămidă a lui Cerchezi, terenuri cultivate cu viţă-de-vie, dar şi reşedinţele Minculescu şi Filipescu, caracterizate de vaste grădini amenajate peisager. Singurele străzi din interiorul insulei sunt cele ale parcelării Blank (Aleea Blank A şi B), proaspăt inaugurată, viitoarea stradă Paris, cu un traseu rectiliniu ce, mai târziu, va fi prelungit până în Piaţa Victoriei, şi câteva alei de acces spre proprietăţi mai mari.

Într-o perioadă scurtă de timp, structura urbană a insulei analizate îşi modifică caracteristicile în mod substanţial, favorizată fiind de prezenţa marilor proprietăţi şi de adoptarea unor legi care ofereau facilităţi pentru cei care investeau în construcţia de locuinţe. În mai puţin de patru decenii, aproape întreg teritoriul este parcelat de diverşi investitori – fie persoane private, fie instituţii. În 1912, încep demersuri pentru parcelarea proprietăţii Elisei Filipescu, iar un an mai târziu Josse Allard şi Baelde obţin aprobarea pentru realizarea Parcului Bonaparte. Mai apoi, rând pe rând, sunt finalizate parcelările Societăţii pentru construirea de locuinţe ieftine (1916), a Societăţii „Edilitatea” (1922), a domnilor Mornard şi Teodorescu (1922), Mornard şi A. Hubert (1928), a Societăţii „Moara” (1935) şi a Societăţii Ţesătoria Mecanică (în două etape, 1935 şi 1940). Fiecare dintre cele 10 parcelări au caracteristici diferite, rezultat al intenţiilor investitorilor şi ale comisiilor tehnice. Se întâlnesc parcelări care prin suprafaţa terenului, modul de ocupare, poziţia faţă de aliniament sau regim de înălţime se adresează unor categorii sociale cu posibilităţi financiare evidente (cazul parcelării Filipescu, Bonaparte) şi altele (parcelarea Societăţii pentru construirea de locuinţe ieftine, a Societăţii „Edilitatea” sau „Moara”, „Ţesătoria Mecanică”) destinate unei clase medii formate din liber-profesionişti, funcţionari publici sau salariaţi ai unor societăţi private.

2. Parcelarea Filipescu

Terenul cunoscut ca parcelarea Filipescu are o istorie deosebită. De-a lungul veacului al XIX-lea aici îşi are reşedinţa de vară familia Filipescu, al cărei ultim urmaş hotărăşte, în primul deceniu al secolului următor, transformarea moşiei într-un cartier de vile asemenea unor modele prezente în oraşele europene. Planul de ansamblu înaintat Primăriei, unul dintre cele mai interesante ale Bucureştiului, se bazează pe o compoziţie elegantă cu parcele generoase, care au permis rezolvări arhitecturale deosebite. Această situaţie a fost susţinută de reguli stricte, beneficiari potenţi financiar şi arhitecţi de primă mărime.

Citiți textul integral în nr 4/2012 al revistei Arhitectura.

Note:

1.
Maria Stan, „Târgul de Afară” de la capul Podului Mogoşoaiei, în „B.M.I.M.”, VII, Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti, Bucureşti, 1969, p. 253-259.

2.
Până la jumătatea secolului al XIX-lea sunt cunoscute: cel a lui Preda Săulescu (Galben), Mocanu, Ivanciu Gherasim, Niculcea, Ioniţă Şerbănescu sau al lui Martin Haboş.

3.
Târgul se ţinea în fiecare joi şi suplimenta activităţile de schimb ale Târgului din Afară unde comerţul era posibil marţi şi vineri.

4.
Emil Vârtosu, Ion Vârtosu, Horia Oprescu, Începuturi edilitare 1830-1832, Documente pentru istoria Bucureştilor, I, Bucureşti, 1936, p. 42.

5.
George Potra, Din Bucureştii de ieri, I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, p. 329-334, Constantin Razachievici, Pavel Kiselev – Istoria
şoselei şi grădinii cu acelaşi nume şi a amplasării Institutului de istorie „N. Iorga”, în „Anuar al arhivelor Municipiului Bucureşti”, II, Bucureşti,
1998, p. 49-94.

6. A.N.I.C., fond M.L.P., dosar 86/1853, f. 2 faţă.

7. Ibidem, f. 3 faţă.

8. Ibidem.

9.
Ibidem, f. 4, 5, 8, 21. Descrierea locurilor aflate în folosinţa lui Ioan Alexandru Filipescu, aşa cum reiese din actele păstrate în arhive, nu poate identifica cu precizie poziţia acestora, aşa încât studiul celor două reprezentări grafice realizate de R. A. Borroczyn, în 1846 şi 1852, aduce lămuriri suplimentare. Planul din 1852 menţionează în două cazuri numele Filipescu. Numele „J.A. Philipesko”apare trecut prima oară pe un teren cu o grădină mare caracterizată de un rond şi de alei, iar a doua oară – pe un teren vecin spre sud cu primul, unde este trecut ca proprietar „J. Phil”, cel mai probabil fiind vorba de aceeaşi persoană. Planul realizat anterior de acelaşi maior austriac notează pentru al doilea teren numele „Modrogan”. Această informaţie, cumulată cu cele din arhivă, conduce la ipoteza că acest teren aparţinea Mănăstirii „Sf. Sava”, iar „Modrogan” şi Ioan Filipescu erau doar embaticari.

10. Ibidem, f. 8.

11. Ibidem, f. 21, 22.

12.
D. Pappasoglu, Bucuresci capitala României dedicat majestatei séle imperatorul tuturor Russielor Alexandru Nicolaevitz, 1871 şi Planul Comisii Coloarei de galben din Capitala Bucuresci dedicat L: S: Princ: D: B: Stirbeiu, 1875. 

13.
Una dintre străzile care de-a lungul timpului şi-a schimbat numele de multe ori: Șoseaua Nouă, Jianu (schimbarea de nume se produce în 1895, probabil odată cu adoptarea legii privind limitele perimetrului administrativ ale oraşului), Aviatorilor, Gheorghe Buzdugan, Jianu, Adolf Hitler, Generalissimul Stalin şi iar Aviatorilor. 

14.
Caroul 5 al planului Borroczyn (1844-1846) menţionează proprietatea Ioan Jianu. 

15.
Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş. Ziduri vechi. Fiinţe dispărute, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995, p. 117 şi Constantin Razachievici, op. cit., p. 86, 87, ultimul prezentând şi o fotografie cu fântâna şi crucea.

16.
Henri Stahl,  Bucureştii ce se duc, Bucureşti, Domino (1910), 2002, p. 44. 

17.
A.N.D.M.B., P.M.B. Alinieri, Plan 514. Plan de aliniere şi de nivelment al Şoselei Jianu aprobat de Consiliul Municipal în şedinţa din 11 martie 1902.