Un centru universitar pe cheiurile Dâmboviței. Proiecte nerealizate

Heino Schmieden, Victor von Weltzien și Robert Speer. Proiect pentru Muzeul Național, Academia Română, Arhivele Statului și Bibliotecă. 1886. Plan de situație, Josef Durm, Heinrich Wagner, Handbuch der Architektur-Heft-Museen, Verlag Arnold Bergstrasser, Darmstadt, 1893

Acum 150 de ani, când știința și cultura constituiau o garanție a ieșirii din izolare și a deschiderii spre occident, societatea românească acorda o atenție deosebită învățământului. Pentru constituirea unui sistem de educație modern, statul a depus eforturi considerabile, elaborarea unei legislații coerente, pregătirea unui personal competent și dotarea corespunzătoare a școlilor fiind o parte din obiectivele urmărite în acest scop. În ultima parte a seco-lului al XIX-lea, când România a cunoscut o situație economică înfloritoare, statul a avut posibilitatea să aloce fonduri substanțiale construcțiilor de învățământ, încurajând chiar și realizarea unor lucrări de mare anvergură. Din păcate, unele dintre proiecte necesitau sume atât de mari încât autoritățile au fost obligate fie să ajusteze dimesiunile și, implicit, costurile, fie să renunțe la punerea în aplicare a planurilor. Printre nenumăratele inițiative a căror concretizare nu a fost posibilă s-a numărat și cea a grupării instituțiilor de învățământ superior într-un ansamblu unitar, așezat pe malul Dâmboviței. Intenția, conturată la scurtă vreme de la proclamarea Regatului, a fost reluată periodic, aflându-se la originea Cetății Universitare schițate de Petre Antonescu în anii ’30.

La douăzeci și cinci de ani de la inaugurarea sa, celebrată în 1869, Palatul Universității din București - unde erau găzduite nu numai cele cinci facultăți¹, ci și Academia Română, Muzeul de Istorie Naturală și cel de Antichități, Pinacoteca, Școala de belle-arte, Conservatorul, Biblioteca Națională, Tipografia Statului și Senatul² - devenise neîncăpător. Dorind să pună capăt acestei situații, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice a hotărât să construiască un ansamblu monumental, în care să transfere o parte din instituții. Proiectul complexului, întocmit de arhitectul Heino Schmieden din Berlin³ în 1886, prevedea clădiri pentru facultățile de Științe și Medicină, dar și edificii destinate Muzeului Național, Bibliotecii, Academiei Române și Arhivelor Statului⁴. Necesitatea achiziționării, la un preț rezonabil, a unui amplasament de mari dimensiuni - care să permită realizarea unei lucrări întinse, precum și o eventuală extindere - a determinat ministerul să se orienteze spre parcelele recent expropriate de Comună, pentru regularizarea cursului Dâmboviței. După ce a cedat Primăriei orașului mai multe terenuri pe care le deținea, printre care și grădina din fața Universității⁵, Departamentul Instrucțiunii Publice a obținut Grădina Mimi, vechi loc de petreceri nocturne amplasat pe cheiul drept al râului.

Cu toate că varianta finală a proiectului elaborat de Biroul Schmieden a ajuns în posesia autorităților române, lucrarea nu s-a realizat. Nu credem că eșecul acestei prime tentative de construire a unui centru universitar și cultural pe cheiul Dâmboviței a fost cauzat de lipsa mijloacelor financiare, cum s-a întâmplat în alte ocazii, guvernul oferind un împrumut substanțial pentru execuție⁶. Blocarea lucrărilor a survenit, mai degrabă, în urma unei reorganizări neprevăzute a serviciului de arhitectură din Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, survenită în primăvara anului 1888, când arhiva instituției a fost risipită și multe dintre documentele păstrate acolo au dispărut⁷. Din fericire, soluția întocmită de biroul din Berlin, pierdută în învălmășeala iscată atunci, a fost reprodusă în publicațiile germane ale epocii⁸. O parte din imagini - în care ni se prezintă un vast ansamblu simetric, compus din trei volume distincte ce delimitau o curte de onoare alungită, deschisă spre Dâmbovița - au fost preluate apoi de Alexandru Tzigara-Samurcaș într-un grup de articole dedicate muzeografiei⁹.

Citiți textul integral în nr 4/2012 al revistei Arhitectura.

NOTE:

^1. În Legea Instrucțiunii Publice din 1864, Capitolul IV, Secțiunea I, Articolul 249, se stipula ca învățământul superior românesc să aibă patru facultăți: Filosofie și Litere; Drept; Medicină; Științe Fizice, Matematice și Naturale. Facultatea de Teologie, înființată în 1881, a fost inclusă în Universitatea din București nouă ani mai târziu prin Legea Facultății de Teologie, publicată în Monitorul Oficial nr. 74, din 3/ 15 iulie 1890.

^2. Nicolae Șt. Noica, Lucrări publice din vremea lui Carol I. Acte de fundare și medalii comemorative, Editura Cadmos, București, 2008, p. 114. Vezi și Valeriu Stan, Senatul României și sediile sale, Anuar al Arhivelor Municipiului București, 1, 1997, p. 69-75; A.N.I.C. - M.C.I.P., dos. 125/ 1864, fila 189 și dos. 126/ 1864, fila 12; A.N.I.C. - M.C.I.P., dos. 190/ 1868, filele 28, 29, 53.

^3. Heino Schmieden (1835-1913), absolvent al renumitei Bauakademie din Berlin. A colaborat cu Martin Gropius, unchiul lui Walter Gropius, împreună cu care a format biroul Fa. Gropius & Schmieden, una dintre cele mai mari firme de arhitectură din Berlin. După moartea lui Gropius, survenită în 1880, Schmieden i-a avut parteneri pe Robert Speer și Victor von Weltzien.

^4. A.N.I.C. - M.C.I.P., dos. 733/ 1890, fila 91. Biroului Schmieden i-a fost încredințată inițial și amenajarea Grădinii Botanice. Vezi Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor, Serviciul Construcțiunii și al Contenciosului, Dare de sémă asupra lucrărilor de clădiri școlare și bisericesci executate de acest minister din creditele votate de corpurile legiuitóre de la

1880 până la octombre 1898, Imprimeria Statului București,1898, p. 89.

^5. A.N.I.C. - M.C.I.P., dos. 193/ 1887, fila 2. Este interesant de notat că proiectul a fost realizat înainte ca Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice să fi obținut amplasamentul dorit. Vezi și A.N.I.C. - M.C.I.P., dos. 451/ 1889, fila 113.

^6. Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor, Serviciul Construcțiunii și al Contenciosului, op. cit, p. 89. În anul 1886, ministerul a obținut un credit de 21.107.892 lei pentru clădiri școlare și bisericești.

^7. Ibidem, p. 5.

^8. Al. Tzigara-Samurcaș, Memorii, vol. I (1872-1910), Editura Grai și Suflet - Cultura Națională, București, 1991, p. 209.

În 1897, proiectul a fost publicat în revista Deutsche

Bauzeitung. De asemenea, în 1893, o lucrare germană de specialitate a reprodus planul de situație al ansamblului.

Vezi Josef Durm, Heinrich Wagner, Handbuch der

Architektur-Heft-Museen, Verlag Arnold Bergstrasser, Darmstadt, 1893.

^9. O parte dintre desene au fost reproduse în Viața Românească, în 1906, precum și în Muzeul Neamului Românesc. Ce a fost; ce este; ce ar trebui să fie, apărut în 1909, și în volumul Muzeografia românească, editat în 1936.