70-300

„18.ooo de insule, atâtea închisori sau tot atâtea locuri de retragere” …

a fost primul text scris în jurnalul de călătorie despre Indonezia.

Viața îți oferă, cu condiția să crezi în miracolele ei, experiențe inedite. Am găsit Jakarta ca pe un oraș vestic (aflat în estul îndepărtat), sufocat de propriile crezuri și dorințe - 10 milioane de locuitori (peste 20 de milioane în conurbație), arhitectură contemporană (construită haotic), circulație rapidă, prețuri mari în domeniul imobiliar, lipsa spațiilor publice, câteva mall-uri ce străjuiesc orașul și îl supraaglomerează în perioada reducerilor de preț.

Un oraș care trăiește ca un om ce află de dinainte când își va da sfârșitul. Urbaniștii preconizează că 2014-2015 va fi perioada în care toate șoselele, din conurbație, vor fi definitiv blocate de afluxul prea mare de auto-vehicule (multe noi) și de lipsa infrastucturii (la care nu se gândește nimeni). Mai târziu am înțeles - în cultura indoneziană nu există termenul „aglomerat”.

Dacă un sat Bojo¹, spre exemplu, ajunge la supra-aglomerare, acesta se extinde și formează un alt sat, dar legat organic de primul. Toate acestea într-o țară în care populația numără 260 mililioane locuitori (în Java 1.000 pe km², iar în Papua doar 7 pe km²), unde venitul pe cap de locuitor este de 2.600 dolari SUA, dar în care 70% din populație trăiește cu 2 dolari SUA pe zi, iar salariul unui profesor nu depășește 180 dolari SUA, într-o țară care are 5.000 km lungime pe Ecuator, dar doar 60% din insule sunt populate - Java conține mai mult de jumătate din numărul de locuitori - într-o țară în care „sună” 4 milioane de telefoane mobile (preferabil BlackBerry), dar peste 80% din insule nu au curent electric și marea majoritate a satelor au câte un televizor care „respiră” reclame la produse de albire a pielii din 7 în 7 minute. Toate aceste lucruri sunt doar informative atât timp cât nu le trăiești direct. Atunci când intri în „atmosferă”, în vârtejul amețitor al orașelor sau în liniștea dumnezeiască a unui sat uitat pe o insulă magnifică, se produc evenimente care îți scurtcircuitează gândirea logică occidentală. Una din întrebările care „te trezesc” este: tu pe ce insulă te-ai născut? Dacă ai cumva senzația că limba engleză te ajută să răspunzi oriunde ai fi, aici nu reușești să te faci înțeles, pentru că aproape nimeni nu vorbește decât bahasa indonesia (sau alte 300-400 de limbi).

Așa că te apuci să înveți limba... pentru a putea răspunde la întrebare.

Măcar.

Studiind, îți dai seama de câteva lucruri uimitoare; această limbă nu are decât 60 de ani vechime (impusă în 1942, odată cu Declarația de Independență, și este evident înrădăcinată în javaneză și vechea malayană) de aceea doar pentru 10% din populație este limba maternă, are influențe (în pronunție) dinspre colonizatorii olandezi și englezi (prezenți în cel mai mare arhipelag din lume încă din secolul al XVI-lea).

În bahasa indonesia gramatica este foarte simplă; avem aceeași formă pentru singular sau plural, adjectivele nu își schimbă forma, nu există verbul a fi (se subînțelege), nu are forme ale verbelor la trecut și/sau viitor. De aceea (sau și din acest motiv) ei trăiesc intens prezentul. Dacă reușești să întrebi un localnic dacă a fost în Europa, îți va răspunde suda dacă a fost (singura formă la trecut vala-bilă pentru orice răspuns) sau beloom, un fel de „nu încă”. Această deschidere către o posibilitate e fascinantă prin însăși natura rezultatelor pe care le generează, mă refer aici la optimism, la un posibil viitor mai bun, la o poartă deschisă la care, dacă răspunzi „nu”, i-ai și pus lacătul. Această chestiune este în strânsă legătură cu spațiul și timpul - simți nelimitarea în orice discuție pe care o angrenezi. Singura limitare o impune, cu mare respect, cuvântul munkin care s-ar putea traduce (oarecum) posibil (în sensul „dacă Zeii vor”).

Nimic din ce urmează să se producă nu este sigur, întotdeauna vei auzi acest cuvânt, ca o reverență în fața misterului viitorului. Evident că pe acest fond arhitec-tura este efemeră în mare parte, bambusul și materiale-le biodegradabile sunt folosite ca răspuns la umezeala în exces, la fondurile limitate sau la impunătoarea tradiție. Spațiile publice sunt spontane. Poți avea surprize nelimitate în raport cu acest subiect. Locurile publice devin cele în care oamenii se întâlnesc sau realizează schimburi, de la „trunchiul frânt” la barca părăsită de pe plajă, de la bancheta improvizată din lemn (pe care poți lua și o gustare) până la spațiul dintre două ricșe (ce dacă blochezi circulația, nu se supără nimeni). Însă schimburile se pot produce uneori chiar direct pe apă, ca și în piața plutitoare din Banjarmasin, într-un loc viran unde seara se aliniază 10-12 warung-uri²sau pur și simplu pe stradă, foarte rapid amenajată în fiecare seară și care devine piața în care găsești de la fructe până la mân-care pregătită. Evident că gândirea occidentală s-a insi-nuat în această cultură și induce mutații (definitive) „impunând” o altă raportare la spațiul public.

Deocamdată (spre fericirea noastră) doar în marile orașe. Și ca să revenim la limbă, în balineză nu există cuvântul „paradis”, poate pentru că ei îl trăiesc intens clipă de clipă.

* 70-300 a fost obiectivul cu care am realizat fotografiile în această călătorie.

1. Bojo - țigani nomazi „de apă”, din zona Sulawesi/ Insulele Togean.

2. Warung - cea mai simplă organizare a unei bucătării exterioare în care se pregătește mâncare „pe loc”, care, de obicei, este cea mai bună și întotdeauna proaspătă.