Conversia spațiilor sacre creștine

UN SUBIECT CONTROVERSAT ȘI INSUFICIENT TEORETIZAT ESTE CONVERSIA SPAȚIILOR SACRE, FĂRĂ A EXISTA UN CONSENS ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE ASUPRA PRACTICILOR CORECTE CARE POT FI APLICATE LĂCAȘURILOR DE CULT, ÎN MOMENTUL ÎN CARE PRIMESC FUNCȚIUNI SECULARE.

Cum poate fi refolosit un spațiu care este prin definiție opus spațiului profan¹, fără a-i compromite irevocabil caracterul primar? Cât se poate interveni și care sunt funcțiunile pe care le pot primi asemenea spații?

CADRUL GENERAL AL TEMEI: CONVERSIA ÎN ARHITECTURĂ.

Cu toate că pare să fie o descoperire a ultimelor decade, conversia clădirilor este practic avant-la-lettre din antichitate, fiind mai mult sau mai puțin o improvizație - de la caz la caz - foarte rar teoretizată și clasificată, însă utilizată și recunoscută în epocile anterioare². Începând cu anii 1960, conversia devine parte integrantă sine qua non a politicilor de revitalizare urbană, fapt datorat în mare măsură demolărilor și pagubelor suferite în urma celui de-al Doilea Război Mondial, fiind puse în legătura intrinsecă cu noțiunea de patrimoniu cultural. Readaptarea funcțională reprezintă o nouă mișcare în arhitectură și în urbanism, un fenomen social important care denotă atitudinea individului contemporan față de trecut, asupra patrimoniului arhitectural moștenit și oglindind, implicit, poziția actuală a unei societăți față de cele trecute. Este vorba de capacitatea de a insufla o nouă viață/funcțiune unei coji, care a fost proiectată să dureze mai mult decât funcțiunea sa primară³, păstrând intacte, pe cât posibil, calitățile sale arhitecturale.

Conceptul de clădire „reciclată”⁴ sau comparația sa cu obiectul „ready made” al lui Duchamp⁵ a generat entuziasm în rândul arhitecților și designerilor de interioare din întreaga lume. Construcțiile vechi sunt conservate sau restaurate, dar elementul inovativ al conversiei o reprezintă piesele noi/străine care transformă spațiul într-unul apropiat de cel al fanteziilor, fără a distruge memoria locului. În practica actuală a conversiilor se consideră că cele mai bune răspunsuri pentru clădirile istorice au venit din partea arhitecților care au lucrat în maniera tradiției moderne, nu în sensul pastișei, prin care cele două elemente (vechi și nou) sunt net separate. Pe această linie, cele mai potrivite abordări, în viziunea lui Kenneth Powell - unul dintre teoreticienii dedicați acestui fenomen -, sunt cele care implică o restaurare meticuloasă în contrast cu intervenții îndrăznețe realizate cu materiale de ultimă generație⁶.

Problemele care se pun la ora actuală nu mai constau în cele legate de subiectul legitimității vechi versus nou, ci în natura relației dintre cele două. Discuția este încă aprinsă între taberele de arhitecți și reprezentanții asociațiilor/institutelor monumentelor istorice.

Citiți textul integral în numărul 2/2013 al revistei Arhitectura

FOTOGRAFIi: CIPRIAN BUZILĂ 1-24 AURELIAN STROE 25-26

CONVERSIE NEUTRĂ

CONVERSIE SLABĂ

NOTE:

1. Mircea Eliade, Sacrul și Profanul, Editura Humanitas, 1995, pag. 22-23.

2. Florent l’Hernault, „Quelle Reconversion?”, în Architecture d’Aujourd’hui, Reconversion, dec. 1997, nr. 194, pag. 2.

3. Sherban Cantacuzino, New Uses for Old Buildings, Abbeville Press, New York, 1989, pag. 8.

4. Kenneth Powell, Architecture Reborn, Ed. Rizzoli, New York, 1999, pag. 14.

5. L. Feireiss și R. Klanten, în Build-On Converted Architecture and Transformed Buildings, prefața albumului [fără număr de pagină].

6. Kenneth Powell, op. cit., pag. 17.