Fortul 13

CRUSTELE MEMORIEI

În Fortul 13 nu se intră decât cu aprobarea conducerii Penitenciarului Jilava, în incinta căruia se află. Când ajungi, lași la poartă telefonul, căștile, memory stickul și orice alt obiect prin care se pot transmite sau stoca date. Când ieși, iei cu tine imagini stocate în propria memorie, care se suprapun peste ce ai citit, ce ai auzit sau ce ai trăit. Dincolo de trista reputație a Jilavei, pentru oricine nu a mai intrat niciodată într-un fort de secol al XIX-lea, alternanța de spații închise și deschise, lungimea fațadelor și grosimea zidurilor sunt aiuritoare. Și cum puțini cunosc istoria centurii de forturi a Bucureștiului, și încă și mai puțini au vizitat vreunul dintre ele, șansele să fii copleșit sunt mari.

După ce te lași asimilat de spații, începi să percepi texturi. Deși în jur aproape totul este pământ crud sau ars, fiecare perete poartă urme care-i dau o înfățișare diferită. Prin zidurile din cărămidă cu grosimi de peste un metru, umezeala urcă din fundații și coboară din bolțile de beton acoperite cu un strat gros de pământ. Umezeala e prezentă până și în toponimul locului, iar faptul că fortul a fost săpat la o adâncime de circa 8 m față de terenul înconjurător, astfel încât umplutura de pământ de deasupra construcțiilor să atingă cota terenului învecinat, nu face decât să-i favorizeze prezența. Peste tot înfloresc săruri minerale care pătează pereții și macină încet cărămida.

Drenul colmatat al curții inelare a făcut ca nămolul adus de inundațiile din 2005 să nu poată fi curățat în întregime decât patru ani mai târziu. Urmele nivelurilor în scădere ale apei din inundații au desenat pe pereții interiori ai reduitului o stratificație stranie, în care pseudo-fosile recente coabitează cu semnele încrustate în tencuială de deținuți. Lichenii și algele proliferează pe toate suprafețele expuse apei de ploaie, iar copacii crescuți în pământul de peste construcții își întind rădăcinile până la bolțile de beton.

Peste tot, spațiul este parazitat de compartimentări ulterioare, de construcții anexe aflate într-o stare precară, de schelete metalice ruginite și deformate. Multe ziduri sunt mutilate de leziuni profunde datorate tasării pământului de deasupra și de dedesubt sau de desfaceri de zidărie urmate de reparații neglijente. Straturi succesive de var se scorojesc la soare sau ascund inscripții zgâriate în pereții celulelor. Gratiile ferestrelor se corodează încet și ușile cu vizetă își expun rândurile de vopsea de ulei și tăblițele cu numere de celule din epoci succesive. Circulația în interiorul clădirilor fortului este întreruptă prin zidirea coridoarelor în numeroase puncte. Prin astuparea tunelurilor de aerisire în perioada detenției politice, în reduit, care este practic îngropat în pământ, s-a creat un adevărat instrument de tortură: „Neagra”, după cum au denumit deținuții perechea de celule înghețate și umede, fără ferestre, cu mucegaiuri și stalactite de calcit atârnând din bolțile fisurate.

Pe acest spațiu modelat aproape scenografic de oameni, timp și natură, imaginarul mulează aproape perfect ceea ce memoria fiecăruia dintre noi a acumulat în jurul grăuntelui dur numit Închisoarea Jilava. Cuvinte și imagini desprinse din amintirile altora își găsesc un suport firesc în structurile materiale din jur. Dacă parcurgi coridoarele și intri în celule cu gândul de a simți o fărâmă din ceea ce știi că s-a întâmplat aici, trebuie să-ți regândești reperele și să redefinești frica, foamea, frigul, speranța, generozitatea, curajul, realizând că diferența de scară între lumea ta cotidiană și cea a celulelor Jilavei este uriașă.

Citiți textul integral în numărul 2/2013 al revistei Arhitectura

FOTOGRAFII:

CĂTĂLINA BULBOREA