Patrimoniul național construit ca oportunitate

Arhitectura din România suportă următoarea clasificare: contemporană, socialistă și de patrimoniu.

Arhitectura de patrimoniu este dominantă cantitativ, calitativ și prin vechime față de celălalte două categorii și poate fi subîmpărțită în câteva grupări generale: tradițională, vechile cetăți, religioasă, civilă de zid și cultă. Diversitatea stilistică, de amplasare, volumetrică, de scară, a comanditarilor, ca datare, pe regiuni, ca specificități, ca materiale, ca detalii constructive sau ca implicații culturale este foarte mare. De aici mai departe, lucrurile devin din ce în ce mai difuze pentru publicul larg, pentru arhitecți și chiar și pentru specialiștii în domeniul patrimoniului, aceștia înțelegând cel mai bine că fiecare clădire de patrimoniu înseamnă o lume și o perioadă de cercetare pentru un colectiv de specialiști, în sensul înțelegerii unui mic univers profesional.

Starea de conservare a arhitecturii de patrimoniu din România este, în general, una avansată de degradare, în mare parte datorită abandonului și/sau a lipsei întreținerii curente. Alte cauze care pot fi menționate sunt: naționalizările și starea litigioasă a arhitecturii vechilor elite, problemele specifice mediului rural, sporul negativ, prețurile mici ale proprietăților, succesiunile întârziate sau uneori imposibile, lipsa fondurilor alocate restaurării și conservării clădirilor de patrimoniu ce aparțin statului. Acestea continuă cu: problemele din sfera legislativă a patrimoniului, lipsa cercetărilor și a studiilor detaliate de istoria arhitecturii, interesele imobiliare, situația specialiștilor depășiți numeric și pregătiți în consecință după sistarea disciplinei Restaurare în perioada comunistă, educația superioară de specialitate orientată către arhitectura nouă, în contextul boomului imobiliar postrevoluționar. Cărora li se adugă și lipsa de experiență privind negocierile, lobby-ul și munca în echipe interdisciplinare și chiar nestăpânirea de către societatea postrevoluționară a mecanismelor economice și democratice. Este greu de stabilit în ce măsură toate aceste cauze care au contribuit și contribuie la degradarea patrimoniului românesc sunt tributare perioadei comuniste și sorții elitelor. Însă cea mai importantă cauză a degradării patrimoniului național ar putea fi denaturarea simțului de proprietate și a scării de valori.

Dar, în contextul globalizării ca schimbare majoră de mentalitate sau de perspectivă asupra lumii prin care trecem, umanitatea devine conștientă de proprietatea comună asupra planetei și a resurselor sale, naturale, dar și culturale, și chiar de diversitatea identităților culturale prin re-cunoașterea patrimoniului cu specificitățile sale și prin reîntoarcerea spre peisaj, spre natură.

România deține un fond uman tradițional (meșterii vechi), cât și un fond rural construit (mediul autentic țărănesc), probabil, într-o mai mare măsură decât celălalte țări central-europene. Ea este, acum, posesoarea unui patrimoniu construit extrem de variat stilistic, volumetric, ca materiale, dar și extrem de avariat și complex ca patologie de arhitectură, prin diversitate și lunga expunere la avarii. În contextul globalizării, starea de degradare avansată a patrimoniului și abandonul conduc la excluderea etapei specifice în obținerea finanțărilor pentru patrimoniu, respectiv de sensibilizarea actorilor sau a factorilor decizionali.

Având în vedere cantitatea obiectelor de patrimoniu construit - aflate în stare de conservare proastă raportat la numărul relativ mic de specialiști atestați care, majoritatea, activează în orașele mari -, pare că singura soluție fiabilă este educarea. Procesul de formare se bazează pe educarea practică și informarea studenților-arhitecți sau a tinerilor arhitecți spre arhitectura de patrimoniu.

În contextul crizei economice și a căderii pieței de construcții, dar și datorită stării patrimoniului din România, receptivitatea tinerilor față de problemele patrimoniului construit este foarte mare. Ajunși în școlile de vară și intrând în contact direct cu arhitectura de patrimoniu în stare de degradare, probabil, mare parte dintre aceștia rămân în cercurile arhitecților de patrimoniu. E mult mai captivant contactul tactil și lucrul pe teren, interacțiunea cu detaliile și materialele istorice, starea de conservare, peisajul și oamenii locului decât munca pe care o presupune arhitectura-desktop.

Din această dublă perspectivă, națională și globală, dacă am putea să ne imaginăm o analiză SWOT având ca mediu intern patrimoniul din România, iar ca mediu extern contextul mondial al globalizării, putem să considerăm că punctele slabe ale mediului intern pe care le-am prezentat mai sus ar putea fi percepute ca oportunității. Starea proastă a clădirilor de patrimoniu este, de fapt, un mare caz de studiu expus extrem de expresiv, lipsa studiilor de istoria arhitecturii detaliate obligă la o vastă și reală cercetare, regimul de proprietate incert, abandonul și globalizarea accelerează și sprijină reînsușirea comună asupra patrimoniului construit.

În contextul stagnării pieței contemporane de arhitectură, a reorientării populației și a pieței imobiliare către mediul rural și către peisaj, trendul ecologic - prin reutilizarea materiei construite ca metodă de conservare a energiei - toți acești factori plasează arhitecții din România în fața unei repoziționări/pervertiri/regenerări profesionale spontane, nedisimulate, autentice care presupune și mutații în ceea ce privește simțul de proprietate comună/apartenență/interdependență față de patrimoniului cultural.