Arhitecturi în creștere

estplan

www.estplan.ro

Revista Arhitectura: Cine este estplan?

Estplan: Un birou de arhitectură. Echipa: arhitect Călin Nicolae, arhitect Vasilica Tihan, student-arhitect Bogdan Gogoci.

R.A.: Este prestigiul profesiei de arhitect în declin? De ce?

C.N.: Prestigiul a fost construit de către cei care au făcut din arhitectură o vocație și e legat aprioric de așteptările societății față de cineva angrenat în „procesul de adaptare a Topografiei”. Menținerea sau consolidarea prestigiului depinde de numărul de arhitecți care va evita capcanele societății de consum, raportându-se la demersul profesional din perspectivă antropologică.

V.T.: Nu încape îndoială că da, de vreme ce, încă, arhitectura spațiului public trădează reaua practică profesională. Aceasta poate fi consecința unei netemeinice pregătiri tehnic-profesionale, suprapusă peste o falsă înțelegere a nevoilor cotidiene ce nasc comanda; între practicanții acestei profesii vocaționale s-a pierdut exercițiul căutării cu orice preț a utilului.

Pe de altă parte, este evidentă coagularea unui grup social destul de coerent și consistent, care știe ce vrea, în interiorul căruia elitele culturale, deci și cele profesionale, sunt unele reale și formatoare. Printre acestea se află cei ce „cunosc meserie”, cei buni, cei dintâi ai breslei noastre. Doar prin prestigiul unei astfel de bresle indivizii și comunitățile pot ajunge, din nou, la recunoașterea importanței profesiei noastre în contextul social.

B.G.: Prestigiul profesiei, dacă mai există în adevăratul sens, este doar o moștenire, un reflex al societății. Ca reprezentanți ai unei bresle, nu suntem demni întotdeauna de prestigiul ce ni se acordă.

Profesia de arhitect a fost, în ultima vreme, populată de tipul omului „descurcăreț”, „gospodar”, „omul de succes”, ce nu pătrunde semnificația cuvântului „prestigiu” (nu poți afirma despre un astfel de om că este o autoritate morală) și, iată, îl fructifică și ți-l azvârle în ochi ori de câte ori i se dă șansa.

Decăderea prestigiului ni se datorează preponderent nouă, actuali sau viitori arhitecți; în final, ține de facultățile mintale de bază ale unui om să distingă bine de rău, să nu se supună compromisului, să caute când nu e sigur. A perpetua un rău cu bună-știință, a nu te interoga constant, a persista în ceva fără a evalua repercusiunile ține de patologic.

R.A.: Simțiți o amenințare evidentă? De ce tip? Cum o depășiți?

V.T.: Da, instituirea, ca normalitate, a absenței normelor sau valorilor sociale la nivelul individului ori al societății, stare în care lipsa regulilor sau eludarea lor (cel mai frecvent cele urbanistice, regulatoare ale spațiul construit urban) devin regula, modelul după care se măsoară dacă ești sau nu „un om de succes”.

B.G.: Arhitectura românească a pierdut exercițiul frumosului, a devenit prizoniera formelor împrumutate, insensibilă nevoilor materiale și spirituale ale lumii în serviciul căreia se găsește, e ca un câine turbat, nu ascultă de nimic, nu dă seamă de nimic. Câinele turbat este omorât spre a nu face mai mult rău....

Dacă trebuie să constat o amenințare, aceasta este respingerea profesiei de către societate; în cele din urmă nu este ceva indispensabil, lumea a funcționat foarte bine și fără ea.

Citiți textul integral în numărul 6/2013 al revistei Arhitectura

P15

LOCUNȚE COLECTIVE