estplan

Posted by arhitectura on joi, ianuarie 23, 2014 · Leave a Comment

www.estplan.ro

Revista Arhitectura: Cine este estplan?

Estplan: Un birou de arhitectură. Echipa: arhitect Călin Nicolae, arhitect Vasilica Tihan, student-arhitect Bogdan Gogoci.

R.A.: Este prestigiul profesiei de arhitect în declin? De ce?

C.N.: Prestigiul a fost construit de către cei care au făcut din arhitectură o vocaţie şi e legat aprioric de aşteptările societăţii faţă de cineva angrenat în „procesul de adaptare a Topografiei”. Menţinerea sau consolidarea prestigiului depinde de numărul de arhitecţi care va evita capcanele societăţii de consum, raportându-se la demersul profesional din perspectivă antropologică.

V.T.: Nu încape îndoială că da, de vreme ce, încă, arhitectura spaţiului public trădează reaua practică profesională. Aceasta poate fi consecinţa unei netemeinice pregătiri tehnic-profesionale, suprapusă peste o falsă înţelegere a nevoilor cotidiene ce nasc comanda; între practicanţii acestei profesii vocaţionale s-a pierdut exerciţiul căutării cu orice preţ a utilului.

Pe de altă parte, este evidentă coagularea unui grup social destul de coerent şi consistent, care ştie ce vrea, în interiorul căruia elitele culturale, deci şi cele profesionale, sunt unele reale şi formatoare. Printre acestea se află cei ce „cunosc meserie”, cei buni, cei dintâi ai breslei noastre. Doar prin prestigiul unei astfel de bresle indivizii şi comunităţile pot ajunge, din nou, la recunoaşterea importanţei profesiei noastre în contextul social.

B.G.: Prestigiul profesiei, dacă mai există în adevăratul sens, este doar o moştenire, un reflex al societăţii. Ca reprezentanţi ai unei bresle, nu suntem demni întotdeauna de prestigiul ce ni se acordă.

Profesia de arhitect a fost, în ultima vreme, populată de tipul omului „descurcăreţ”, „gospodar”, „omul de succes”, ce nu pătrunde semnificaţia cuvântului „prestigiu” (nu poţi afirma despre un astfel de om că este o autoritate morală) şi, iată, îl fructifică şi ţi-l azvârle în ochi ori de câte ori i se dă şansa.

Decăderea prestigiului ni se datorează preponderent nouă, actuali sau viitori arhitecţi; în final, ţine de facultăţile mintale de bază ale unui om să distingă bine de rău, să nu se supună compromisului, să caute când nu e sigur. A perpetua un rău cu bună-ştiinţă, a nu te interoga constant, a persista în ceva fără a evalua repercusiunile ţine de patologic.

R.A.: Simţiţi o ameninţare evidentă? De ce tip? Cum o depăşiţi?

V.T.: Da, instituirea, ca normalitate, a absenţei normelor sau valorilor sociale la nivelul individului ori al societăţii, stare în care lipsa regulilor sau eludarea lor (cel mai frecvent cele urbanistice, regulatoare ale spaţiul construit urban) devin regula, modelul după care se măsoară dacă eşti sau nu „un om de succes”.

B.G.: Arhitectura românească a pierdut exerciţiul frumosului, a devenit prizoniera formelor împrumutate, insensibilă nevoilor materiale şi spirituale ale lumii în serviciul căreia se găseşte, e ca un câine turbat, nu ascultă de nimic, nu dă seamă de nimic. Câinele turbat este omorât spre a nu face mai mult rău….

Dacă trebuie să constat o ameninţare, aceasta este respingerea profesiei de către societate; în cele din urmă nu este ceva indispensabil, lumea a funcţionat foarte bine şi fără ea.

Citiți textul integral în numărul 6/2013 al revistei Arhitectura

P15

LOCUNŢE COLECTIVE