RDW

Rescrierea istoriei arhitecturii, începând cu sfârșitul

Rewriting 

Architectural History, 

Starting at the End

Anul 2014 marchează cea de-a 25-a aniversare a începutului unei noi ere pentru Europa Centrală și de Est. Răsturnarea regimurilor socialiste a antrenat tranziția de la sistemele socialiste deficitare la o versiune imperfectă a capitalismului. La scară globală, sfârșitul Războiului Rece marchează un eveniment istoric important, care trebuie să fi constituit un moment definitoriu în viețile personale ale multor europeni. Și totuși, dacă sunt privite din perspectiva mai amplă a tranzițiilor continue și dramatice prin care au trecut statele-națiuni implicate, teritoriile și locuitorii lor începând cu secolul al nouăsprezecelea, aceste schimbări au fost, într-o anumită măsură, relative. Pentru a da un singur exemplu, dacă ne aducem aminte că Cehoslovacia nu exista înainte de 1918, dizolvarea acesteia în 1993 nu mai pare, pe termen lung, un eveniment atât de dramatic.

Toate țările din Europa Centrală împreună cu Uniunea Sovietică au cunoscut evoluții similare în ultimii 25 de ani, fapt care a constituit uneori o tranziție optimistă, alteori una dramatică de la un sistem politic la altul, de la o ordine societală la alta, de la un model economic la altul, de la o structură culturală la alta.

Tranziția nu s-a încheiat, iar această schimbare înceată, etapizată, uneori dureroasă este reflectată numai parțial în arhitectura construită, demolată sau transformată în cursul acestor ani.

În general, arhitectura reflectă aceste tranziții, al căror impact se manifestă pe deplin numai după o lungă perioadă, cu întârziere și în mod distorsionat. Ea prezintă schimbarea în „slow motion”, caracterizându-se prin abandonarea oricărei dezvoltări în momentele de criză și prin intensificarea activităților de edificare în perioadele mai prospere.

Din acest motiv, peisajul urban documentează schimbarea în mod imperfect, deoarece nu poate arăta decât rezultatul, și aproape niciodată ce s-a întâmplat, de fapt. Iar, adesea, unele dintre cele mai importante schimbări sunt cele care abia sunt menționate, cum ar fi mutarea accentului de la proiectele de construcții gestionate de stat și de instituțiile municipalității la proiectele private. Deocamdată nu s-a realizat o inventariere completă a modului în care arhitecții au părăsit marile instituții guvernamentale de proiectare și urbanism în favoarea birourilor particulare, iar acest lucru este valabil și pentru analiza detaliată a modului în care institutele de stat și municipale au funcționat efectiv în diferite țări, cât spațiu de manevră a existat în perioade diferite pentru inițiativele individuale și de câtă libertate s-au bucurat, de fapt, arhitecții.

Mai ales în primii ani de după revoluții, opinia generală în Europa Centrală și în afara acesteia a fost aceea că, prin comparație cu noua eră, cea socialistă a fost o perioadă întunecată a istoriei, iar odată cu această observație moștenirea sa arhitecturală a fost aruncată în lada de gunoi a istoriei

Citiți textul integral în numărul 6/2013 al revistei Arhitectura
The year 2014 marks the 25th anniversary of the beginning of a new era for Central and Eastern Europe. The toppling of Socialist regimes triggered a transition from flawed Socialist systems to imperfect versions of Capitalism. On a global scale, the end of the Cold War marks a significant historical moment, and in the personal lives of many Europeans it must have been a defining moment. Yet in some ways, for the countries involved the changes were relative, if they are framed in the broader perspective of the continuous and deep transitions the nation-states, their territories and their inhabitants have witnessed since the nineteenth century. To give just one example, if one keeps in mind that the country did not exist before 1918, in the longer run the dissolution of Czechoslovakia in 1993 is probably a not so dramatic event.

Each country in Central Europe, and the Soviet Union, experienced another yet similar development during the last 25 years, which has been a sometimes uplifting, sometimes depressing transition from one political system to another, from one societal order to another, from one economic model to another, from one cultural structure to another.

This transition is still in the works. This slow, gradualat times painful process of change is only partially reflected in the architecture that has been built, demolished or transformed during these years.

Architecture usually offers a delayed and distorted reflection of such transitions, the impact of which is fully noticed only a long time afterwards. Architecture shows change in slow motion, with hardly any development in moments of crisis, and larger building activities in more prosperous times.

The urban landscape is hence an imperfect documentation of change, because it can only show the outcome and hardly reveals what took place. And more often than not, the most important changes are the ones that are hardly mentioned, such as the shift from state and city-run planning and building projects to the private ventures. There has not been a complete account yet of how architects moved out of the large governmental institutes of architecture and urban planning into private practices. The same holds true for a detailed analysis of how the state and city institute actually functioned in different countries, how much room there has been in different periods for individual initiatives, and the extent of the liberty actually enjoyed by the architects.

Especially in the first years after the revolutions, the consensus both in Central Europe itself and in the outside world was that compared to the new age, the Socialist era had been pretty bleak, and with this observation the architectural heritage of this period has been relegated to the dustbin of history.

Read the full text in the print magazine.

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog