RDW

New York. O versiune retroactivă a viitorului. 2013

image description

După cum afirma arhitectul şi teoreticianul Rem Koolhaas, „Manhattan este un teatru al progreselor”1, oferind constant o imagine în avans a viitorului şi a posibilităţilor generate de acesta, figurând ca o scenă arhitecturală şi artistică la nivel mondial.

Manhattan este scris după o reţetă foarte complexă, rescrisă în repetate rânduri de creatorii săi, având ca ingrediente de bază: gridul, block-ul şi turnul. Aceste elemente împreună conturează imaginea caracteristică a oraşului, lucrând într-un echilibru interdependent. Astfel, insula newyorkeză funcţionează ca „un oraş într-un oraş”2, dispunând în acelaşi timp de autonomie şi independenţă.

Ca urmare a încălzirii globale, creşterea nivelului apei pe Pământ este inevitabilă, iar ameninţarea cataclismelor climatice – amplă. Proiectul de faţă propune o reorganizare spaţială a New York-ului, ţinând cont de elementele sale de bază şi de relaţiile dintre acestea, încercând să ofere o soluție viabilă creșterii nivelului apei (manifestate distinct în inundarea malurilor Hudson River și East River).

În poiect, gridul, block-ul şi turnul sunt păstrate ca piese centrale, fiind în schimb regândite din punct de vedere al structurii şi dispunerii în cadrul metropolei. Ca regulă generală, gridul devine fluid şi îşi pierde rigiditatea caracteristică, insula urbană devine mobilă, iar turnul rămâne un element fix şi o imagine reprezentativă a oraşului.

Arhitectura de urgenţă este un domeniu ce ia naştere din considerente diferite faţă de alte tipuri de arhitectură. Ea legitimează propuneri spațiale care se edifică în urma unor catastrofe şi dezastre. Soluțiile necesită un răspuns rapid şi punctual, bazat pe eficiență şi funcţionalitate. „Arhitectura în condiţii de urgenţă vine să umple un gol şi să anuleze sau să tempereze drama instaurată”3, oferind o alternativă provizorie sau definitivă pentru noua orânduire urbană.

Imaginea lumii se modifică zilnic. Ceea ce este astăzi nu va mai fi mâine la fel, pentru că ce aveam ieri a fost consumat. Astfel ajungem să ne întrebăm cu ce înlocuim realitatea naturii şi a obiectelor pe care le consumăm mai repede decât le putem reinventa? De exemplu, în acest sens, metoda paranoico-critică a lui Dali este atât un produs, cât şi un remediu contra anxietăţii la reinventare: „ea promite că prin reciclare conceptuală, conţinutul consumat, demodat al lumii poate fi reîncărcat sau îmbogăţit, ca uraniul, şi că noi generaţii de fapte false şi dovezi fabricate pot fi generate în mod simplu prin actul interpretării”4. Prin extensie, Viitorul poate fi fabricat din elementele trecutului reinterpretate şi reasamblate într-o nouă ordine, care să funcţioneze după noi principii pe terenul celor vechi.

„Arhitectura este (înseamnă) impunerea asupra lumii a unor structuri pe care nu le-a cerut niciodată şi care existau anterior doar ca nori de conjectură în minţile creatorilor săi. Arhitectura este inevitabil o formă de activitate paranoico-critică”5. Rolul arhitectului este de a transforma speculaţia, probabilitatea şi visul în realitate. Prin impunerea unei analogii dintre trecut și prezent, trecutul poate renaște prin reinterpretarea sa sub o formă nouă și modernă de viaţă. Ea va aduce cu sine experienţele călătoriei efectuate până în momentul renașterii, ceea ce îi conferă un avantaj major în faţa unor fraţi mai mici abia născuţi.

Citiți textul integral în numărul 6/2013 al revistei Arhitectura

Note:

1 Rem Koolhaas, Delirious New York: A Retroactive Manifesto for Manhattan, New York: The Monacelli Press, 1994, p. 13.

2 Ibid., p. 89.

3 Sergiu Cătălin Petrea, Provocările arhitecturii de urgenţă. Principii de proiectare (The Challenges of Emergency Architecture. Design Principles), Bucharest: Ion Mincu University Publishing House, 2012, p. 5.

4 Koolhaas, Delirious New York, p. 241.

5 Ibid., p. 246.

 

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog