Rescrierea istoriei arhitecturii, începând cu sfârșitul

Toate țările din Europa Centrală împreună cu Uniunea Sovietică au cunoscut evoluții similare în ultimii 25 de ani, fapt care a constituit uneori o tranziție optimistă, alteori una dramatică de la un sistem politic la altul, de la o ordine societală la alta, de la un model economic la altul, de la o structură culturală la alta.

Tranziția nu s-a încheiat, iar această schimbare înceată, etapizată, uneori dureroasă este reflectată numai parțial în arhitectura construită, demolată sau transformată în cursul acestor ani.

În general, arhitectura reflectă aceste tranziții, al căror impact se manifestă pe deplin numai după o lungă perioadă, cu întârziere și în mod distorsionat. Ea prezintă schimbarea în „slow motion”, caracterizându-se prin abandonarea oricărei dezvoltări în momentele de criză și prin intensificarea activităților de edificare în perioadele mai prospere.

Din acest motiv, peisajul urban documentează schimbarea în mod imperfect, deoarece nu poate arăta decât rezultatul, și aproape niciodată ce s-a întâmplat, de fapt. Iar, adesea, unele dintre cele mai importante schimbări sunt cele care abia sunt menționate, cum ar fi mutarea accentului de la proiectele de construcții gestionate de stat și de instituțiile municipalității la proiectele private. Deocamdată nu s-a realizat o inventariere completă a modului în care arhitecții au părăsit marile instituții guvernamentale de proiectare și urbanism în favoarea birourilor particulare, iar acest lucru este valabil și pentru analiza detaliată a modului în care institutele de stat și municipale au funcționat efectiv în diferite țări, cât spațiu de manevră a existat în perioade diferite pentru inițiativele individuale și de câtă libertate s-au bucurat, de fapt, arhitecții.

Mai ales în primii ani de după revoluții, opinia generală în Europa Centrală și în afara acesteia a fost aceea că, prin comparație cu noua eră, cea socialistă a fost o perioadă întunecată a istoriei, iar odată cu această observație moștenirea sa arhitecturală a fost aruncată în lada de gunoi a istoriei

Each country in Central Europe, and the Soviet Union, experienced another yet similar development during the last 25 years, which has been a sometimes uplifting, sometimes depressing transition from one political system to another, from one societal order to another, from one economic model to another, from one cultural structure to another.

This transition is still in the works. This slow, gradualat times painful process of change is only partially reflected in the architecture that has been built, demolished or transformed during these years.

Architecture usually offers a delayed and distorted reflection of such transitions, the impact of which is fully noticed only a long time afterwards. Architecture shows change in slow motion, with hardly any development in moments of crisis, and larger building activities in more prosperous times.

The urban landscape is hence an imperfect documentation of change, because it can only show the outcome and hardly reveals what took place. And more often than not, the most important changes are the ones that are hardly mentioned, such as the shift from state and city-run planning and building projects to the private ventures. There has not been a complete account yet of how architects moved out of the large governmental institutes of architecture and urban planning into private practices. The same holds true for a detailed analysis of how the state and city institute actually functioned in different countries, how much room there has been in different periods for individual initiatives, and the extent of the liberty actually enjoyed by the architects.

Especially in the first years after the revolutions, the consensus both in Central Europe itself and in the outside world was that compared to the new age, the Socialist era had been pretty bleak, and with this observation the architectural heritage of this period has been relegated to the dustbin of history.