New York. O versiune retroactivă a viitorului. 2013

După cum afirma arhitectul și teoreticianul Rem Koolhaas, „Manhattan este un teatru al progreselor”¹, oferind constant o imagine în avans a viitorului și a posibilităților generate de acesta, figurând ca o scenă arhitecturală și artistică la nivel mondial.

Manhattan este scris după o rețetă foarte complexă, rescrisă în repetate rânduri de creatorii săi, având ca ingrediente de bază: gridul, block-ul și turnul. Aceste elemente împreună conturează imaginea caracteristică a orașului, lucrând într-un echilibru interdependent. Astfel, insula newyorkeză funcționează ca „un oraș într-un oraș”², dispunând în același timp de autonomie și independență.

Ca urmare a încălzirii globale, creșterea nivelului apei pe Pământ este inevitabilă, iar amenințarea cataclismelor climatice - amplă. Proiectul de față propune o reorganizare spațială a New York-ului, ținând cont de elementele sale de bază și de relațiile dintre acestea, încercând să ofere o soluție viabilă creșterii nivelului apei (manifestate distinct în inundarea malurilor Hudson River și East River).

În poiect, gridul, block-ul și turnul sunt păstrate ca piese centrale, fiind în schimb regândite din punct de vedere al structurii și dispunerii în cadrul metropolei. Ca regulă generală, gridul devine fluid și își pierde rigiditatea caracteristică, insula urbană devine mobilă, iar turnul rămâne un element fix și o imagine reprezentativă a orașului.

Arhitectura de urgență este un domeniu ce ia naștere din considerente diferite față de alte tipuri de arhitectură. Ea legitimează propuneri spațiale care se edifică în urma unor catastrofe și dezastre. Soluțiile necesită un răspuns rapid și punctual, bazat pe eficiență și funcționalitate. „Arhitectura în condiții de urgență vine să umple un gol și să anuleze sau să tempereze drama instaurată”³, oferind o alternativă provizorie sau definitivă pentru noua orânduire urbană.

Imaginea lumii se modifică zilnic. Ceea ce este astăzi nu va mai fi mâine la fel, pentru că ce aveam ieri a fost consumat. Astfel ajungem să ne întrebăm cu ce înlocuim realitatea naturii și a obiectelor pe care le consumăm mai repede decât le putem reinventa? De exemplu, în acest sens, metoda paranoico-critică a lui Dali este atât un produs, cât și un remediu contra anxietății la reinventare: „ea promite că prin reciclare conceptuală, conținutul consumat, demodat al lumii poate fi reîncărcat sau îmbogățit, ca uraniul, și că noi generații de fapte false și dovezi fabricate pot fi generate în mod simplu prin actul interpretării”⁴. Prin extensie, Viitorul poate fi fabricat din elementele trecutului reinterpretate și reasamblate într-o nouă ordine, care să funcționeze după noi principii pe terenul celor vechi.

„Arhitectura este (înseamnă) impunerea asupra lumii a unor structuri pe care nu le-a cerut niciodată și care existau anterior doar ca nori de conjectură în mințile creatorilor săi. Arhitectura este inevitabil o formă de activitate paranoico-critică”⁵. Rolul arhitectului este de a transforma speculația, probabilitatea și visul în realitate. Prin impunerea unei analogii dintre trecut și prezent, trecutul poate renaște prin reinterpretarea sa sub o formă nouă și modernă de viață. Ea va aduce cu sine experiențele călătoriei efectuate până în momentul renașterii, ceea ce îi conferă un avantaj major în fața unor frați mai mici abia născuți.

Citiți textul integral în numărul 6/2013 al revistei Arhitectura

Note:

1 Rem Koolhaas, Delirious New York: A Retroactive Manifesto for Manhattan, New York: The Monacelli Press, 1994, p. 13.

2 Ibid., p. 89.

3 Sergiu Cătălin Petrea, Provocările arhitecturii de urgență. Principii de proiectare (The Challenges of Emergency Architecture. Design Principles), Bucharest: Ion Mincu University Publishing House, 2012, p. 5.

4 Koolhaas, Delirious New York, p. 241.

5 Ibid., p. 246.