Detalii de proiect

Cubul atemporal - Imobil de birouri pe strada Albini, în Cluj

Îmbătrânirea materialelor începe imediat după ce sunt puse în operă, uneori greu perceptibil, alteori sesizabil, iar în unele cazuri, în mod vizibil de la o zi la alta. Acesta din urmă este și cazul oțelului corten, care tocmai din acest motiv este un material folosit încă destul de rar la noi în țară. Expus intemperiilor, acesta își schimbă aspectul oferind zilnic altă imagine. Totuși, rugina, asociată în conștiința populară cu învechirea și cu degradarea, reprezintă în acest caz, în mod ironic, un strat protector care împiedică propagarea coroziunii în profunzime.

În cazul clădirii de pe strada Albini din Cluj, contrastul dintre finisajele celor două volume principale care compun clădirea accentuează aparența unei degradări greu de înțeles pentru privitori: pe de-o parte, tencuială albă și tâmplărie din aluminiu eloxat și, pe de altă parte, un cub pătat de rugină. „O casă nouă, și a început deja să ruginească! Ce păcat!”, își spun trecătorii. Dar aici noutatea e inversată: în timp ce corpul cu aspect îngrijit va îmbătrâni în fiecare zi imperceptibil, cubul ruginit își va înnoi permanent imaginea, asemenea unei pânze uriașe pe care un artist nevăzut pictează fără să își încheie vreodată opera.

Detașat de teren și bordat la bază de elemente de lemn care poartă o patină autentică (fiind folosite traverse de cale ferată recuperate), cubul de corten pare să aparțină locului de mult timp. Cubul este o formă eternă, universală, iar prin îmbrăcarea într-un material care îmbătrânește nobil, își câștigă o atemporalitate deplină. Străpuns de volume albe, acest corp oferă imaginea unei materialități în descompunere: „noul” atacă „vechiul”, care, vulnerabilizat de rugină, își pierde soliditatea. Plăci metalice ruginite, cu fante orizontale, amplasate în dreptul vitrajelor, lasă impresia unei descompuneri continue care ar conduce, în timp, la unificarea golurilor. Totodată, colțurile dispar, lăsând privirea să treacă prin interiorul carcasei, ajungând, în final, din nou în exterior.

În antiteză cu corpul dinspre stradă, volumul din spatele parcelei oferă imaginea unei materialități în alcătuire: două etaje care se așază deasupra terenului, abordând „cuirasa” cubului de oțel. Culoarea albă a tencuielii oferă o imagine abstractă, trimițând la ideea de increat: pe acest suport orice este posibil, iar dinamica jocului obloanelor din aluminiu eloxat, care ascund sau dezvăluie golurile din volum, nu permite fixarea unei imagini definitive.