Invitație

Discurs rostit la vernisajul expoziției Arhitectura românească în context european, Sala Dalles, București, 1991, publicat în „Arhitectura”, 3-4/1991

Sărbătorim 100 de ani de la înființarea Societății Arhitecților Români. Sunt, cred, cei mai grei ani din istoria arhitecturii românești. În prima parte au fost anii eforturilor pentru înființarea unei școli naționale, iar ultima parte a implicat cei patruzeci de ani de teribilă traumă pe care a suferit-o patrimoniul nostru arhitectural. Sărbătorim, în acest an, evenimentul în ambianța arhitecturală creată de urmările unei catastrofe încheiate și cu speranța revenirii anilor buni. Sărbătorim deci o istorie și, totodată, reconstituim un drum.

Este o dispută cunoscută aceea a întâietății dintre componenta artistică și cea utilitară a arhitecturii. Lor ar trebui să li se adauge însă o a treia dimensiune – aceea a responsabilității. Arhitectura administrează spațiul mișcării noastre intime și spațiul mișcării sociale. Ea dă sensuri celui mai misterios gest al omului în lume: locuirea în spațiu, adaptarea perimetrului său spiritual, greu de definit, la un spațiu dat.

Într-o carte a unui autor din suita romantismului german se spune că fiecare teritoriu din lume își creează o anume faună datorită unor energii telurice specifice. Aceste energii produc, de pildă, într-un anumit loc elefanți, într-altul urși și căprioare și în alt loc crocodili. Dar aceste influențe trebuie că lucrează și asupra oamenilor, așa încât oamenii care trăiesc în spațiul cu elefanți au pe dinăuntru elefanți, cei care trăiesc în spațiul cu urși și căprioare au pe dinăuntru urși și căprioare, și au crocodili, dacă trăiesc în spațiul cu crocodili.

Noi avem pe dinăuntru formele arhitecturale care ne înconjoară și, de aceea, arhitecții poartă marea responsabilitate a formelor pe care le purtăm în noi.

După patruzeci de ani de dezastru, avem pe dinăuntru formele dezastrului care ne înconjoară. Avem în jurul nostru forme care n-au memorie și n-au devenire – și avem în noi o stare de dezrădăcinare. În jurul nostru, spațiile sunt terne și monotone, și înăuntrul nostru este intoleranța, ca efect al lipsei de înțelegere pentru diversitate. Și dacă în jurul nostru arhitectura are o simplă funcție de adăpostire – și viața noastră e doar o supraviețuire funcțională. Avem, în afară, o casă a poporului și nu ne dăm seama că purtăm pe dinăuntru această formă teribilă. Purtăm pe dinăuntru rănile localităților noastre, golul Văcăreștilor, golul Pieței Unirii din Iași, golurile din Schei și atâtea altele care ne-au pustiit. Această suspensie din noi are acum nevoie de criterii, de tradiție, de recuperare.

Noi sperăm, la începutul unei sute de ani, ca lucrurile să se realcătuiască. Și, preluând un termen al arhitecturii, vă invit, domnilor arhitecți, să ne construiți pe dinăuntru, să ne zidiți în sensul înalt pe care cuvântul acesta îl are în limba română, să ne „edificați”: ne veți ajuta, astfel, să regăsim etica verticalității.