Dosar tematic

Consacrarea fracturii - Momentul 1952

Luptând pentru pace, pictură de Jules Perahim, 1950 (preluare din lucrarea lui Sorin Vasilescu, Arhitectura Rusiei staliniste, București: Editura Fundației Arhitext Design, 2014)

După instaurarea statului totalitar comunist, odată cu procesul de etatizare și dirijare centralizată a economiei1, va începe și transformarea profundă a activităților de arhitectură și urbanism. După modelul sovietic, acestea vor fi subordonate scopurilor politice și economice ale noii puteri, care se vor materializa printr-o serie complexă de acțiuni aplicate cu brutalitate și consecvență, constând în linii mari din:

– ideologizarea creației și a învățământului de arhitectură prin impunerea realismului socialist;

– suprimarea statutului de liber-profesionist al arhitecților și înregimentarea lor în marile institute de proiectare, pierzându-se independența profesiei de arhitect, pentru care, într-o primă etapă, s-a desființat Societatea Arhitecților Români și Colegiul Arhitecților;

– instituirea unui cadru strict centralizat de organizare și dirijare a practicii de arhitectură și urbanism;

– impunerea de directive și norme din ce în ce mai rigide, care vor tinde să fie temele unice pentru conceperea construcțiilor, reflectând exclusiv prioritățile economice și sociale ale statului comunist.

Politica statului comunist în domeniul arhitecturii și urbanismului, a cărei definire a început în forță din 1948-1949, va fi consacrată prin adoptarea, la 13 noiembrie 1952, a trei hotărâri ale CC al PMR și ale Consiliului de Miniștri2, referitoare la:

1 – Construcția și reconstrucția orașelor și organizarea activității din domeniul arhitecturii;

2 – Planul general de reconstrucție socialistă a orașului București3;

3 – Construirea metroului din orașul București4.

Chiar dacă aveau și o componentă politică importantă, cu evident scop propagandistic, mai ales prima hotărâre, aplicată sub forma HCM nr. 2447 din 13 noiembrie 1952, a cuprins decizii care au avut consecințe pe termen lung în practicarea arhitecturii și urbanismului în România.

Arhitecți pe șantierele socialismului – Combinatul siderurgic Hunedoara, 1952 (din albumul Arhitectura în RPR, ESPLA, 1952)

Principala măsură instituțională stabilită în noiembrie 1952 a fost cea de înființare a unui minister al arhitecturii – Comitetul de Stat pentru Arhitectură și Construcții – CSAC5 (din 1959, Comitetul de Stat pentru Construcții, Arhitectură și Sistematizare – CSCAS)6. Format prin reorganizarea Comitetului de Stat pentru Construcții înființat după 1948, CSAC era subordonat direct Consiliului de Miniștri, iar președintele său avea rang de ministru. Prin atribuțiile sale extrem de mari, CSAC trebuia să asigure „... controlul și conducerea de către stat a activității diferitelor organizații și instituții, indiferent de subordonarea lor departamentală, în domeniul arhitecturii, proiectării și construirii de orașe și de alte construcții...“, respectiv de dirijare într-o formă strict centralizată a întregii creații de arhitectură, inclusiv a învățământului superior și mediu de specialitate. CSAC avea responsabilitatea avizării „...tuturor proiectelor de sistematizare, construcție și reconstrucție a orașelor, cât și a proiectelor și devizelor pentru clădirile publice, comunale și de locuit...“. Totodată, CSAC răspundea de elaborarea și aplicarea proiectelor-tip, normativelor, prescripțiilor și standardelor tehnice în domeniul arhitecturii, sistematizării localităților, construcțiilor și materialelor de construcții, inclusiv a normelor de tarifare a proiectării și a celor privind întocmirea devizelor pentru construcții și asigura evidența, utilizarea și repartizarea cadrelor de specialitate din domeniul arhitecturii. Noului organism îi era subordonată și activitatea de protecție și restaurare a monumentelor istorice și de arhitectură7. De asemenea, CSAC trebuia să organizeze concursuri de specialitate, expoziții și muzee de arhitectură, la care se adăuga asigurarea activității de documentare tehnică în domeniul arhitecturii, urbanismului și construcțiilor. În această direcție, un rol important l-a avut Centrul de Documentare pentru Construcții, Arhitectură și Sistematizare – CDCAS. Chiar dacă constituia și o formă de control a informațiilor din domeniu, mai ales în anii ’60, CDCAS, prin fondul mare de cărți și, în special, de reviste străine pe care îl deținea, a facilitat specialiștilor cunoașterea tendințelor internaționale din arhitectură. Tot prin hotărârea din noiembrie 1952 se mai stabileau, printre altele:

– instituirea funcției de arhitect-șef8 și înființarea de secții (direcție, în cazul Bucureștiului) de arhitectură și sistematizare în cadrul administrației locale, coordonate profesional de CSAC;

– înființarea Institutului Proiect București – IPB (subordonat administrației locale a orașului9) și a Institutului pentru Proiectarea Orașelor și Construcțiilor Publice și de Locuit – ISPROR (reorganizat în repetate rânduri sub denumirile de ICSOR, ISCAS, ISART sau ISLGC), aflat în subordinea directă a CSAC, după 1973 depinzând de CPCP, cu un rol important în directivarea proiectării de arhitectură și, mai ales, a sistematizării localităților;

– transformarea Facultății de Arhitectură în Institutul de Arhitectură, aceasta fiind desprinsă din Institutul de Construcții București;

– înființarea, în cadrul Academiei RPR, a Institutului Științific de Arhitectură (cu toate insistențele UA din RPR, Academia s-a opus tacit acestei inițiative, la care, până la urmă, s-a renunțat).

Albumul Arhitectura în RPR, coordonator arh. Pompiliu Macovei, ESPLA, 1952 (colecția Alexandru Panaitescu)

Decizii având consecințe importante pentru arhitecți și profesia de arhitect, unele cu efecte până astăzi, chiar dacă în forme profund restructurate, au fost cele din articolul VII din prima hotărâre (HCM 2447/1953) prin care se stabilea înființarea Uniunii Arhitecților din Republica Populară Română – UA din RPR10, cu „...sprijinul și controlul statului...“ exercitat în special prin CSAC, cât și publicarea de către UA din RPR a revistei „Arhitectura RPR”, inclusiv organizarea în sprijinul membrilor UA a Fondului de Arhitectură și a Casei Arhitectului. Cu toate că afirmau importanța arhitecturii și a arhitecților, dând iluzia recunoașterii unei poziții determinante a acestora în conceperea și realizarea construcțiilor, hotărârile din noiembrie 1952 au încheiat, în linii mari, procesul instituțional, început din 1948, de asigurare a controlului statului, implicit al partidului comunist, asupra întregii activități în domeniul arhitecturii și lichidarea independenței profesionale a arhitecților. Multe dintre prevederile hotărârilor din 1952 preluau modele sovietice, cum ar fi, în primul rând, înființarea unui organism central de dirijare în domeniul construcțiilor și arhitecturii sau a Uniunii Arhitecților, cu o organizare, dar mai ales cu obiective total diferite de cele ale Societății Arhitecților Români care funcționase în perioada antebelică. Monopolul statului în practica de arhitectură, impus din 1948 și întărit prin hotărârile din 1952, va rămâne neschimbat până în 1990, chiar dacă, în timp, acesta se va exercita și sub alte forme instituționale, uneori mai subtile și mult mai coercitive și cu prevederi legislative mereu readaptate momentului, dar păstrând același substrat politic. Aparenta destalinizare și relaxarea culturală care au caracterizat deceniul al șaptelea, fără schimbarea de fond a cadrului instituțional stabilit la începutul anilor ’50, au permis totuși, după 1960, creației de arhitectură și urbanism unele manifestări care pot fi apreciate ca sincrone, în anumite direcții, cu tendințele internaționale ale epocii. Din anii ’70, întreaga activitate de proiectare și realizare a construcțiilor va fi influențată negativ de caracterul tot mai absurd al dictaturii comuniste, evidențiat de manifestările anticulturale și de prost-gustul generate, în primul rând, de cultul personalității conducătorului suprem al partidului, care l-a depășit cu mult pe cel de la începutul regimului. Acesta s-a reflectat în arhitectură și sistematizarea localităților prin modalitățile arbitrare în care s-a aplicat legislația din domeniu, adoptată la mijlocul deceniului al optulea11, marcate de ingerințele din ce în ce mai grosolane ale factorilor de putere, în primul rând ale lui Nicolae Ceaușescu, și având consecințe greu de evaluat, mai ales în București.

Casa Scânteii, 1949-1955, arh. Horia Maicu, Nicolae Bădescu, Marcel Locar, Mircea Alifanti ș.a., în prim-plan statuia lui I. V. Lenin, 1960, sculptor Boris Caragea (preluare din București-ghid, Editura Meridiane, 1962)

Un prim-pas pentru subordonarea de către stat a creației de arhitectură s-a făcut încă din noiembrie 1947, prin încadrarea Societății Arhitecților Români – SAR în Asociația Generală a Inginerilor din România – AGIR, iar Colegiul Arhitecților va fi subordonat Ministerului Construcțiilor, până în 1949, când a fost desființat12. Va urma apoi un proces sofisticat prin care AGIR va fi transformată, în iulie 1949, în Asociația Științifică a Tehnicienilor – AST, reorganizată, în mai 1951, ca Asociația Științifică a Inginerilor și Tehnicienilor din RPR – ASIT, arhitecții fiind încadrați în Secțiunea de Arhitectură. Ulterior, aceștia au fost încadrați profesional în Uniunea Arhitecților din RPR, înființată, după modelul sovietic, la 20-21 decembrie 1952; ca și celelalte uniuni de creație, aceasta era dirijată și controlată strict de regimul comunist13. O altă componentă importantă a programului de organizare strictă a producției de arhitectură și subordonarea sa obiectivelor politico-economice ale regimului comunist a constituit-o înregimentarea arhitecților în mari institute de proiectare aparținând statului și de închidere, după 1948, a birourilor particulare de arhitectură, măsură prin care exercitarea profesiei de arhitect își pierdea caracterul liberal, urmare inevitabilă a naționalizării întregii industrii și a suprimării inițiativei private în domeniul investițiilor. Dacă până în 1948 proiectarea construcțiilor era încredințată arhitecților, considerați ca entități individuale și independente, ulterior, aceasta va reveni exclusiv institutelor de proiectare, în care activau și arhitecții, însă ca simpli salariați. Primele mari unități de proiectare, Institutul de Proiectări Industriale – IPI și Institutul de Proiectare a Construcțiilor – IPC14, sunt înființate în ianuarie, respectiv în februarie 1949, urmate în 1950 de Institutul pentru Cercetare în Construcții – ICC. Se aprecia că, în condițiile primului Plan de Stat pentru anul 1949, proiectarea construcțiilor devine o problemă exclusivă a statului, iar proiectarea particulară „...risipită, anarhică și greu de organizat, nu mai poate asigura ritmul cerut de o execuție pe scară mare...“, astfel încât „...înființarea IPC-ului constituie un moment important pentru dezvoltarea arhitecturii noastre, sectorul particular de proiectare, specific haosului societății capitaliste, căpătând o lovitură hotărâtoare, prin crearea bazelor unui puternic sector socialist în proiectare“15. [gallery link="file" columns="2" size="medium" ids="18619,18620,18621,18622"] IPI și IPC devin modelele de organizare, dar și principalele nuclee din care se vor alcătui institutele de proiectare aflate în subordinea ministerelor cu profil economic, ale marilor unități economice sau ale administrației centrale sau locale16 care, sub diverse forme de moment, vor constitui cadrul exclusiv de desfășurare a proiectării până după anul 1990, inclusiv în domeniul arhitecturii17. Concomitent cu înregimentarea arhitecților în institutele de proiectare, după 1948, s-a desfășurat campania de impunere în arhitectura din România a formalismului pseudomonumental de tip stalinist, exprimat prin așa-zisul stil realist-socialist, care era numai una din părțile procesului complex de subordonare a României intereselor ocupantului sovietic și care bulversa întreaga societate românească. Principalul semnal al ideologizării arhitecturii în sens stalinist l-a constituit, în 1949, modificarea în maniera realismului socialist a proiectului pentru Casa Scânteii, conceput inițial într-o formă modernă. După consultări la Moscova, principalii responsabili ai lucrării, arhitecții Horia Maicu și Nicolae Bădescu, se vor întoarce la București nu atât cu un nou proiect, ci în primul rând convinși că și în arhitectură „lumina vine de la Răsărit“18. Până atunci, și ei, și ceilalți colegi din echipa de proiectare a Casei Scânteii, cu toate că aveau vederi politice de stânga, au practicat arhitectura modernă fără să aibă dileme ideologice. „În urma discuțiilor de principiu și a lămuririlor primite din partea arhitecților sovietici, s-a produs o cotitură în munca [...] colectivului de arhitecți ai Casei Scânteii. [...] Clarificarea pozițiilor de bază ale culturii și artei socialiste în opoziție cu cele ale artei și culturii societății burgheze în descompunere a permis arhitecților acestui edificiu reprezentativ să pătrundă din ce în ce mai adânc pe drumul luminos trasat de arhitectura sovietică.“19 Arhitectura la comandă, cu o expresie stilistică impusă, se realizase în România și anterior epocii comuniste, de regulă la unele clădiri publice sau la cererea expresă a unor beneficiari particulari. Mulți arhitecți din perioada interbelică au manifestat o deosebită versatilitate stilistică, reușind să conceapă cu același profesionalism atât construcții monumentale în stil neoclasic sau național românesc, cât și arhitectură Art Deco sau modernă. Poate că această ușurință de abordare a arhitecturii într-un repertoriu divers a favorizat adaptarea la cerințele formale ale realismului socialist a unor arhitecți care și-au început cariera înainte de război. Spre deosebire însă de experiențele anterioare, în condițiile regimului totalitar comunist, până la mijlocul anilor ’50, aplicarea dogmelor realismului socialist în creația de arhitectură din România devine, practic, un ordin care se execută și nu se discută, fiind interzisă orice altă formă de expresie. Mai ales că, din 1948, într-o atmosferă generală sumbră, dominată de frica represiunilor politice brutale, caracterizată prin nenumărate condamnări la ani grei de închisoare, inclusiv a multor arhitecți20, intelectualitatea românească a fost, practic, paralizată.

Arhitectura stalinistă

[gallery columns="2" link="file" size="medium" ids="18623,18624"]

Hipodromul Central din Moscova, 1951-1955, arh. I. Joltovski (preluare din lucrarea Sorin Vasilescu, Arhitectura Rusiei staliniste, București: Editura Fundației Arhitext Design, 2014)

Corespunzător modelelor sovietice de arhitectură stalinistă21, rețetele obligatorii impuse și în arhitectura românească de la începutul anilor ’50 constau în crearea de volume strict simetrice, îmbrăcate abundent cu decorații inspirate din arhitectura clasică greacă, a Renașterii italiene și/ sau a celei neoclasice și baroce ruse, combinate în forme care au generat, de regulă, un eclectism halucinant, frizând kitsch-ul. Acestea erau considerate ca fiind singurele soluții care pot imprima clădirilor, cu orice funcțiune, o monumentalitate triumfalistă, apreciată ca indispensabilă pentru reflectarea succeselor în construcția socialismului, inclusiv „viața demnă și fericită” a muncitorilor în „societatea fără clase exploatatoare” sau, după caz, chiar și lupta pentru pace. În aplicarea realismului socialist în arhitectura românească se mai agrea pigmentarea decorației cu elemente preluate din arhitectura tradițională, pentru a putea ilustra sloganul referitor la necesitatea realizării unei „arhitecturi socialiste în conținut și naționale în formă”. După 1948, în condițiile suprimării totale a libertății de expresie, orice dezbatere reală în acest sens era exclusă. Experimentele moderne promovate în arhitectura perioadei interbelice, în special cele funcționalist-raționaliste sau constructiviste, au fost decretate, fără drept de apel, ca fiind „formaliste, decadente și cosmopolite, reprezentând expresii ale societății burgheze și ale imperialismului”, iar stilul neoromânesc era apreciat ca arhaizant. Prin zelul depus în promovarea realismului socialist în arhitectură, pe lângă arhitecții Horia Maicu sau Nicolae Bădescu, amintiți mai sus, s-au remarcat și arhitecții Pompiliu Macovei, Gustav Gusti, Ladislau Adler, Marcel Locar ș.a. Aceștia, în următoarele două decenii, vor deține poziții oficiale determinante în arhitectura românească. Lor li s-au asociat mai mult sau mai puțin sincer și alți arhitecți deja consacrați în perioada interbelică, cum au fost arhitecții Octav Doicescu22, Richard Bordenache23 sau chiar Duiliu Marcu, primul președinte al Uniunii Arhitecților a RPR, care va fi înființată în 1952. Pentru a evita abaterile de la modelul sovietic și de la dogmatica realismului socialist, la începutul anilor ’50, activitatea de arhitectură și urbanism era supervizată de un consilier sovietic. Din prudență, mai sigur, de nevoie și de teamă, și alte multe nume importante ale arhitecturii românești afirmate în perioada interbelică s-au aliniat noilor cerințe, fără să devină și propagandiști ai noilor dogme. Printre ele s-au numărat arhitecți ca Tiberiu Niga sau Nicolae Nedelescu, Constantin Moșinschi, Titu Evolceanu, Ion Ghica-Budești, dar nu numai. Totodată, numeroși arhitecți tineri se vor afirma cu succes sub semnul realismului socialist, cum s-a întâmplat cu Cezar Lăzărescu, Nicolae Porumbescu, Alexandru Iotzu, Victor Aslan, Anton Dâmboianu, Bujor Gheorghiu, Mircea Dima, Sofia Ungureanu, George Filipeanu, Traian Stănescu ș.a. După 1958, când se revine la o arhitectură rațional-funcționalistă, aceștia vor avea evoluții diverse, unii dintre ei afirmându-se ca personalități importante ale arhitecturii românești. [gallery size="medium" link="file" columns="2" ids="18626,18627"] Dacă, în 1949-1950, producția de arhitectură nu va reflecta imediat noile dogme realist-socialiste de sorginte sovietică, în schimb, se declanșează o acțiune agresivă de îndoctrinare a arhitecților cu scopul impunerii acestora. Prin numeroase conferințe, a fost cerută energic aplicarea exclusivă a modelelor realismului socialist sovietic, fiind respinsă experiența arhitecturii interbelice, în special a celei moderne. Folosind un limbaj propriu propagandei comuniste, arh. Nicolae Bădescu a susținut conferințe cu teme ca „Împotriva cosmopolitismului și arhitecturii burghezo-imperialiste“24 sau „Forma națională în arhitectura socialistă“, prima prezentată în 1950 și a doua în 1951, la Congresul ASIT, texte care, pentru un timp, devin de referință în arhitectura românească. Arh. Pompiliu Macovei a încercat, în 1952, chiar și o rescriere schematică a istoriei arhitecturii din România în articolul „Probleme de creație în arhitectura RPR“25. Selectiv sunt prezentate acele monumente apreciate a fi o sursă de inspirație pentru arhitecți în conceperea unor componente de factură tradițională, compatibile cu arhitectura „nouă“, realist-socialistă. Studiile anterioare, privind istoria arhitecturii, sunt considerate că au fost elaborate „...de pe o poziție neștiințifică și cosmopolită...“, dar mai ales că păcătuiesc deoarece autorii lor „...au ascuns sau minimalizat legăturile puternice și continue pe care le-a avut, în tot trecutul istoric, poporul nostru cu popoarele slave învecinate, în special cu poporul rus...“. În albumul Arhitectura în RPR, publicat în 1952 tot sub coordonarea lui Pompiliu Macovei și tradus și în limbile rusă, engleză și franceză, sunt excluse în totalitate realizările de arhitectură modernă din perioada interbelică. Acestea nu sunt singurele exemple, ele făcând parte dintr-o intensă acțiune de propagandă, care devine, aparent, mai puțin agresivă după 1955, atunci când contextul politic a început să se schimbe26. În mod cert, majoritatea acestor încercări de ideologizare sau reinterpretare a arhitecturii românești nu au avut un ecou real printre arhitecții bine formați în perioada interbelică, chiar dacă le schimba cariera, dar sigur au fost derutante și mai mult decât nocive pentru tinerii arhitecți și studenți la Arhitectură, mai ales că printre principalii propagandiști ai realismului socialist erau și cadre didactice. Totuși în arhitectura românească, episodul realismului socialist în forma sa dură, stalinistă, a durat puțin, din a doua jumătate a anilor ’50, datorită reorientărilor politice, renunțându-se treptat la sloganurile acestuia. Din jurul anului 1960, liberalizarea, chiar dacă relativă, a vieții culturale va marca altă etapă a evoluției arhitecturii românești postbelice, făcută în sens modern. Și învățământul de arhitectură27 a suferit un proces de politizare și sovietizare, mai ales că la sfârșitul anilor ’40 acesta era considerat chiar decadent și se aprecia că facultatea de arhitectură era „...accesibilă numai elementelor provenite din burghezia moșierească sau negustorească [...] profesorii erau, de asemenea, recrutați din burghezia moșierească sau afaceristă [...] învățământul era abstract și rupt de realitate”28. După 1950 până în 1961, la admiterea în învățământul universitar, inclusiv cel de Arhitectură, din dorința unei pseudodemocratizări a acestuia, se vor aplica măsuri stricte de discriminare socială. Astfel, majoritatea locurilor la admiterea în facultate, de regulă 80%, erau rezervate candidaților cu origine socială „sănătoasă”, proveniți din familii de muncitori sau țărani cooperatori, în detrimentul celor care erau din familii „mic burgheze”, de intelectuali, foști funcționari ai regimurilor anterioare anului 1945 sau țărani înstăriți („chiaburi”). De regulă, nu aveau nicio șansă la examenul de admitere tinerii cu părinți ale căror bunuri fuseseră naționalizate („copii de burjui”), cei ai elitei politice antebelice sau cei care erau copii de preoți sau ai deținuților politici. Aceste criterii arbitrare au condus la alterarea nivelului cultural al învățământului universitar, proces favorizat și de rolul important jucat în dirijarea și controlul vieții studențești de către UTM (organizația de tineret a PMR), inclusiv în repartizarea locurilor de muncă de la sfârșitul studiilor. Politizarea învățământului superior de arhitectură s-a reflectat și în programa școlară. Unele teme de atelier apreciate aberant că ar fi urmărit „...fie satisfacerea gusturilor și nevoile claselor parazitare (vile de lux, localuri de noapte etc.), fie obținerea profitului maxim pe baza exploatării (clădiri între calcane, blocuri de speculă, «locuințe ieftine») – exprimând toate ideologia de clasă a burghezo-moșierimii reacționare – [au fost eliminate și] au apărut teme noi, locuințele pentru oamenii muncii, cămine culturale, biblioteci, complexuri sportive, tabere de pionieri, teme de construcția orașelor, arhitectură industrială și agricolă, purtând toate pecetea grijii socialiste față de om”29. Proiectele studenților, până după mijlocul anilor ’50, erau îndrumate spre modelele sovietice, caracterizate prin volumetrii strict simetrice, de o monumentalitate exagerată și îmbrăcate într-o decorație clasicizantă, inspirată, de regulă, din arhitectura antică greco-romană și/ sau Renașterea italiană (considerată de Marx și Engels ca un curent artistic progresist) sau care preluau elemente din arhitectura tradițională românească, considerate oficial ca fiind valoroase. Cursurile teoretice au fost și ele reorientate, în sensul reflectării cu precădere a experienței sovietice, la care s-au adăugat predarea științelor sociale (materialismul dialectic, economia politică, marxism-leninismul sau socialismul științific, discipline obligatorii până în 1989) și a limbii ruse (în anii ’50, singura limbă străină studiată).

Proiect pentru orașul Năvodari aflat pe marginea Canalului Dunăre-Marea Neagră, 1952, arh. Gustav Gusti și Cezar Lăzărescu (din albumul Arhitectura în RPR, ESPLA, 1952)

La începutul anului 1952, arh. Pompiliu Macovei, folosind limba de lemn specifică propagandei din epocă, afirma referitor la învățământul de arhitectură „...formalismul și cosmopolitismul, manifestări ale unor elemente reacționare și dușmănoase, au fost în mare parte lichidate, ele manifestându-se din ce în ce mai rar, [...] fiind demascate și combătute energic de corpul didactic și de studenți, [...] orientarea ideologică a corpului didactic este mai justă și mai unitară; un rol important îl are difuzarea materialului sovietic și cercurile de studii inițiate de organizația PMR din Facultate...”30. Totuși, față de învățământul umanist de la facultățile de Filosofie, Istorie sau Filologie, presiunea politică și procesul de ideologizare a școlii de arhitectură au avut totuși un nivel mai puțin agresiv, atenuat tacit și de multe cadre didactice, arhitecți de înaltă ținută profesională, formați în perioada interbelică, care au reușit să evite de multe ori excesele. Mulți studenți ai promoțiilor din anii 1950-1970 au fost influențați pozitiv de ținuta deosebită a unor profesori ca arhitecții Ascanio Damian (rector al IAIM între 1959-1971), Gheorghe Simotta, Grigore Ionescu, Valentin Iorga, Adrian Gheorghiu, Gheorghe Petrașcu, Richard Bordenache, Octav Doicescu, Mircea Alifanti ș.a. sau de matematicianul Gabriel Sudan. Definitivate prin Hotărârea CC al PMR din 13 noiembrie 1952, schimbările radicale ale modului de exercitare a profesiei de arhitect și a statutului său, generate de transformările profunde politico-economice, făcute cu brutalitate încă de la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50, au avut gravitatea unei fracturi greu de cicatrizat, care a afectat toate componentele determinante ale activității arhitecților, care va fi schimbată radical în raport cu cea avută în perioada antebelică. În continuare se vor expune extrem de succint câteva aspecte apreciate ca esențiale, care reflectă deteriorarea gravă a poziției profesionale a arhitecților în perioada comunistă, cu repercusiuni negative asupra calității producției de arhitectură. Astfel, din 1950 până în 1989, piața muncii, inclusiv în practicarea arhitecturii, a fost reglementată strict de către stat, acesta și organizațiile controlate de el, cum erau cele de tip cooperatist, fiind singurii ofertanți de locuri de muncă, inclusiv pentru arhitecți. La sfârșitul facultății, tinerii absolvenți primeau „posturi în producție” prin repartiții obligatorii cel puțin pe timpul stagiului. Ordinea repartizării se făcea după mediile de absolvire, dar și ținându-se seama de implicarea în activitățile politice (studenții care se evidențiau în această direcție primeau un bonus de o jumătate de punct la media generală de absolvire). Totodată, în perioada comunistă, mobilitatea profesională a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a arhitecților, a fost restricționată prin obligativitatea schimbării locului de muncă numai prin „transfer în interesul serviciului”. Cel care pleca dintr-o instituție prin „transfer la cerere” sau demisie pierdea toate drepturile care decurgeau din vechimea în muncă și era reangajat cu salariu de începător, indiferent de experiența profesională. [caption id="attachment_18629" align="aligncenter" width="630"] Cvartal de blocuri în Vatra Luminoasă, 1955, arh. Nicolae Sburcu, Zoltan Grundl

(din revista „Arhitectura” nr. 10-11/ 1958)[/caption] De asemenea, poziția profesională a arhitecților s-a deteriorat prin pierderea dreptului de a-și negocia liber onorariul în raport cu valoarea lucrării proiectate. Din 1949, devenind simpli angajați, arhitecții au fost plătiți cu un salariu al cărui nivel depindea, în primul rând, de vechimea în muncă, dar și de categoria de importanță a institutului de proiectare și/ sau a ramurii economice în care erau încadrați. Fără excepție, salariul nu reflecta nici capacitatea profesională a arhitectului, și nici gradul de importanță și amploarea construcțiilor proiectate. De la sfârșitul anilor ’60, aplicarea și în proiectare a sistemului de salarizare așa-numit „în acord global“ a permis, în următorii câțiva ani, posibilitatea accidentală a unor sporuri salariale de 50% sau chiar mai mari, dar care după 1975 au fost plafonate, fiind limitate, de regulă, la 10-20%. Astfel, și prin modul de retribuire, de fapt, arhitecții, ca toți intelectualii, au fost incluși în procesul general de nivelare socială promovat de regimul comunist, afectând profund caracterul creator al profesiei, inclusiv prestigiul acesteia31. În perioada antebelică, în condițiile existenței birourilor particulare de arhitectură, autoratul proiectelor revenea, în mod firesc, numai arhitectului care patrona biroul, asumându-și astfel întreaga responsabilitate pentru lucrările proiectate. Din 1949, odată cu încadrarea arhitecților ca simpli salariați în institutele de proiectare ale statului, activitatea de creație arhitecturală a fost dirijată de o structură ierarhică stufoasă. Aceasta era formată din directori, șefi de secție și de atelier, verificatori de proiecte și membri ai comisiilor de avizare, nu întotdeauna de profesie arhitecți, la care s-au adăugat funcțiile de șefi de proiect complex și de specialitate, ultimele asimilate, de regulă, și cu calitatea de autor al proiectului, situație reală într-o măsură mai mare sau mai mică. În aceste condiții, aproape fără excepții, autoratul lucrărilor devine colectiv. Mai ales în cazul construcțiilor apreciate ca reușite ale momentului, prezentate public, uneori adevărații autori se pierdeau într-o lungă listă de nume care-i includea și pe cei care avuseseră numai o implicare conjuncturală, mai mult de natură administrativă, în elaborarea proiectului. De asemenea, trebuie reamintit că, în toată perioada comunistă, arhitecții care emigrau nu mai erau menționați ca având vreun merit în conceperea unei lucrări. Până în 1971, în listele oficiale cu premiile UA publicate în revista „Arhitectura”, chiar dacă în unele cazuri sunt și omisiuni, se încerca o distincție între autori și coautori. Din 1972 dispar mențiunile autor/ coautor, care din 1979 sunt înlocuite fără excepție cu formula „...pentru contribuția la realizarea...”. În lipsa unor surse de informație alternative provenind din epocă, exceptând istoriile orale, cu gradul lor inevitabil de subiectivism, astăzi, atribuirea autoratului unor lucrări din perioada 1950-1989 este marcată de imprecizie. Până în 1989, creația de arhitectură a fost afectată și de nivelul mai mult decât precar al documentării, care se reducea, în general, numai la reviste și cărți. În anii ’50 a apărut o vastă bibliografie profesională exclusiv sovietică. Au fost publicate traduceri sau adaptări după lucrări sovietice, cum ar fi tratate de teoria și istoria arhitecturii, manualul arhitectului sau, mai ales, cărți despre tehnica construcțiilor etc. De la începutul anilor ’60, treptat, materialele documentare, în special reviste, au provenit totuși cu precădere din Occident, până la mijlocul anilor ’70 fiind într-un număr relativ mare, pentru ca, ulterior, numărul lor să fie din ce în ce mai redus. Mai ales din a doua jumătate a anilor ’60 sunt editate într-un număr nu prea mare și cărți originale de arhitectură, unele de real interes. Lucrările publicate au avut o tematică diversă referitoare la istoria arhitecturii românești și universale, probleme de teoria arhitecturii, urbanism, biografii ale câtorva arhitecți iluștri, dicționare bilingve de arhitectură și construcții etc., la care trebuie adăugate și traducerile unor cărți de referință ale unor autori străini. O sursă de informare profesională cu un impact semnificativ a fost revista „Arhitectura”, în perioada comunistă fiind unica publicație românească din domeniul arhitecturii și urbanismului, editată din 1953 de UA. Față de situația din perioada antebelică, când studiile și călătoriile de documentare în străinătate, mai ales în Franța și/ sau Italia, erau ceva de la sine înțeles pentru practica și prestigiul profesional al arhitecților, în toată perioada comunistă, orizontul de cunoaștere al acestora se îngustează drastic, fiind limitat la mediul profesional intern. Contactul nemijlocit cu experiențele din exterior ținea de domeniul viselor neîmplinite, cu atât mai mult posibilitatea de a efectua studii sau stagii de pregătire în străinătate. Au constituit excepții, mult invidiate, puținele cazuri ale celor care, în anii ’50, au fost bursieri în URSS sau, ulterior, au putut face specializări în Occident. Rarele și scurtele călătorii de documentare organizate de către UA, mai ales în anii ’60-’70, de regulă, în țările socialiste, dar și deplasările în interesul serviciului sau întâmplătoarele excursii pe cont propriu, condiționate de obținerea vizei de plecare din țară, erau până în 1989 ocaziile de excepție când arhitecții puteau să vadă direct câte ceva din realitatea profesională din străinătate, în special din Occident. Așa se explică succesul pe care îl aveau la UA prezentările de arhitectură însoțite de diapozitive făcute de cei care se mai întorceau dintr-o călătorie în vestul Europei sau în alte părți ale lumii. În final, fără să epuizăm analiza multitudinii de consecințe ale măsurilor luate la începutul perioadei comuniste, inclusiv ale hotărârilor din 1952, se poate concluziona că duritatea cu care s-a aplicat corsetul arhitecturii staliniste, asociat și cu schimbarea radicală a cadrului de desfășurare a profesiei de arhitect, în condițiile degradării generale a mediului cultural, va lăsa în practica de arhitectură urme greu de șters în toată perioada comunistă, dar și ulterior. Așa cum apreciază pertinent arh. Mariana Celac, în primii ani ai regimului comunist s-a reușit ca într-un timp scurt să fie „...controlate cu autoritate nu numai drepturile asociative ale arhitecților sau produsul lor profesional, dar și limbajul tehnic și aranjamentele de atelier. În ciuda inerțiilor latente și tenace care au reglat totdeauna devenirea arhitecturii, un act de forță – sau un șir de acte de forță – a impus o modificare atât de radicală de mentalitate profesională, încât mutațiile din codul genetic al profesionistului își secretă și astăzi efectele...”32. NOTE: 1 Materializat, în primul rând, prin naționalizarea industriei, legiferate prin Legea nr. 119 din 11 iunie 1948, cât și, printre altele, de adoptarea planurilor anuale din 1949 și 1950, apoi de planurile cincinale, care vor prevedea dezvoltarea strict centralizată a economiei românești până în 1989. Acestea, printre altele, stabileau strict prioritățile investiționale în toate domeniile, inclusiv pentru construcțiile de locuit și cele socio-culturale. 2 Pentru textul integral al acestora vezi revista „Arhitectură și Urbanism” nr. 11/ 1952. 3 Hotărârea privind Planul general de reconstrucție socialistă a orașului București (HCM nr. 2448/1952), cu caracter de regulament-cadru, urmărea realizarea unei capitale de o monumentalitate utopică, multe din prevederile sale fiind negreșit inspirate de cele ale Planului general al Moscovei elaborat la mijlocul anilor ’30, asociate însă tacit și cu unele propuneri raționale ale Planului director de sistematizare din 1935, dar fără să țină seama de condițiile economice mai mult decât precare ale momentului. Chiar dacă în 1952 se dorea definitivarea într-un an a planului de sistematizare a Bucureștiului, până în 1990, dezvoltarea urbană a acestuia, inclusiv a celorlalte localității ale țării, se va face numai pe baza unor documentații de urbanism foarte generale, la nivel de schițe de sistematizare (formă adoptată oficial în noiembrie 1959). 4 În 1954, din cauza dificultăților economice și tehnice, această tentativă de realizare a unei rețele de metrou a fost abandonată. Construirea metroului bucureștean a fost reluată în altă formă după două decenii, primul tronson fiind funcțional pentru public din 16 noiembrie 1979. 5 În jurul anului 1960, sediul CSAC/ CSCAS s-a aflat pe str. Radu Calomfirescu, nr. 8. 6 De la sfârșitul anilor ’60, o parte dintre atribuțiile CSCAS, restrânse mai ales la sistematizarea localităților, este preluată de Comitetul de Stat pentru Economia și Administrația Locală – CSEAL, apoi de Comitetul pentru Problemele Consiliilor Populare – CPCP, constituit în 1973. 7 În 1959, pentru protejarea și restaurarea monumentelor istorice, se va înființa Direcția Monumentelor Istorice, care va funcționa până în decembrie 1977, când a fost desființată abuziv. 8 În perioada comunistă, arhitecți-șefi ai Bucureștiului au fost arh. Pompiliu Macovei (1953-1958), arh. Horia Maicu (1958-1969), arh. Tiberiu Ricci (1969-1974), arh. Mircea Dima (1974-1977), arh. Alexandru Budișteanu (1977-1983) și arh. Paul Focșa (1983-1989). 9 Sfatul Popular al Capitalei, între 1968-1989, denumit Consiliul Popular al Municipiului București – CPMB. 10 Ca efect al Hotărârii CC al PMR și al HCM nr. 2447 din 13 noiembrie 1952, s-a convocat între 20-21 decembrie 1952 Conferința de constituire a UA din RPR (pentru detalii vezi revista „Arhitectura RPR” nr. 1/ 1953, cât și articolul „Scurt istoric al...” publicat în acest număr al revistei). 11 Noua direcționare politică a concepțiilor urbanistice și arhitecturale, în primul rând a celor referitoare la ansamblurile de locuit și a amenajării teritoriului, în general, care a fost aplicată, practic, încă de la începutul anilor ’70, va fi reglementată prin cadrul legislativ mult mai restrictiv privind sistematizarea localităților și realizarea construcțiilor, adoptat în 1973-1975, cu completările făcute după cutremurul din 1977. Acesta a fost format în special de Legea 4/1973 (modificată în 1980) privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din fondul de stat și construirea de case de odihnă proprietate personală, Legea 5/1973 privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietari și chiriași, Legea 58/1974 privind sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, Legea 59/1974 privind gospodărirea fondului funciar, Legea 29/1975 pentru sistematizarea zonelor industriale, Legea 37/1975 privind sistematizarea, proiectarea și realizarea arterelor de circulație în localități (legea străzilor). După 1977 s-au adăugat Legea 9/1977 privind siguranța construcțiilor și Legea 8/1980 privind investițiile. 12 Evoluția organizării profesionale a arhitecților din România este prezentată în articolul „Scurt istoric al...” din acest număr al revistei. 13 Pentru controlul oricărei forme de creație artistică, au fost înființate în 1949 Uniunea Scriitorilor și Uniunea Compozitorilor, iar în 1950 Uniunea Artiștilor Plastici care, ca și Uniunea Arhitecților, se substituiau formelor asociative existente în domeniile respective până în 1948. 14 IPC era inițial subordonat Ministerului Construcțiilor și avea ca principal obiect de activitate proiectarea construcțiilor civile, studii de sistematizare, inclusiv elaborarea de norme privind conformarea locuințelor de masă și de proiecte tip. La începutul anilor ’50, directori ai IPC au fost arh. Horia Maicu și arh. Marcel Locar. Ca urmare a hotărârilor CC al PMR din 13 noiembrie 1952, o parte din IPC trece în subordinea CSCA, sub denumirea ISPROR, cu domenii principale de activitate proiectarea tipizată, amenajarea teritoriului, sistematizarea urbană (mai puțin a Bucureștiului) și rurală, gospodăria comunală, proiectarea de arhitectură a unor lucrări din provincie, accidental și din străinătate ș.a. Tot la sfârșitul anului 1952, din IPC se va desprinde colectivul care va forma nucleul constitutiv al Institutului Proiect București – IPB. 15 Arh. Marcel Locar, „Pe drumul unei noi arhitecturi în RPR”, în revista „Arhitectură și Urbanism” nr. 1-2/ 1952, p. 5. 16 În anii ’50 se înființează principalele institute de proiectare, majoritatea specializate după profilul industrial. Dintre acestea menționăm numai câteva: IPCT pentru proiectarea tipizată a construcțiilor, IPROMET pentru industria metalurgică, IPCM pentru industria construcțiilor de mașini, IPROLAM pentru proiectarea laminoarelor, IPROCHIM pentru industria chimică, ICEMIN pentru industria minieră, IPIU pentru industria ușoară, IPIA pentru industria alimentară, ISPE pentru studii și proiectarea în domeniul energetic, IPCA (ulterior ISPA) pentru proiectarea construcțiilor agrozootehnice, IPCF pentru proiectarea căilor ferate, IPTTc pentru proiectarea în transporturi și telecomunicații, ISPCH pentru studii și proiectarea în domeniul hidroenergetic, IPCMC (IPIMC) pentru cercetarea și proiectarea din domeniul materialelor de construcții ș.a. În timp, denumirea unor institute se va schimba în funcție de reorganizarea ministerului (departamentului) de care depindeau, fără să-și schimbe domeniul în care activau, păstrând aceleași condiții organizatorice, uneori cosmetizate corespunzător conjuncturii politice. Centre importante de proiectare se vor organiza și în cadrul ministerelor de interne și al armatei sau pe lângă ministerele Învățământului, Sănătății sau Comerțului Interior (IPROCOM), dar mai ales în cadrul sectorului economic al PMR/ PCR – Gospodăria de Partid, ulterior denumită Oficiul Economic „Carpați”, de care depindea și Institutul de Proiectări „Carpați”. În general, pentru sediile institutelor de proiectare, cu precădere în cazul celor din București, s-au folosit, uneori mult până după 1990, imobile naționalizate, foste hoteluri sau clădiri ale unor societăți dispărute în 1948 (prin naționalizare). Mai ales pe la mijlocul anilor ’60 s-au putut construi câteva imobile pentru institutele de proiectare, atât în București, dar mai ales în capitalele de județ, inițiative care au fost stopate din a doua jumătate a anilor ’70. 17 Din 1990, arhitecții au putut să-și desfășoare din nou activitatea ca liber-profesioniști, sub diverse forme de organizare, mai mult sau mai puțin proprii profesiei, ca persoane fizice autorizate sau întreprinderi mici. Din 1991 s-au putut constitui societăți comerciale cu răspundere limitată (SRL) având ca principal obiect de activitate și proiectarea de arhitectură. Ca urmare a adoptării Legii 184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect, odată cu instituirea dreptului de semnătură pentru arhitecți, s-au putut înființa și birouri individuale de arhitectură. După 1991, marile institute de proiectare s-au privatizat ca societăți pe acțiuni, au trecut prin numeroase transformări și reorganizări, restrângându-și mult activitatea și, ca urmare, nu mai au o poziție dominantă pe piața proiectării de arhitectură. 18 Expresia aparține lui Mihail Sadoveanu, care a lansat-o în cadrul unei conferințe susținută în 1945 la ARLUS, ulterior publicată în broșură și larg difuzată. În aceasta se proslăvea regimul sovietic și, în special, constituția stalinistă. 19 Arh. Horia Maicu, „Despre folosirea moștenirii trecutului în arhitectura Casei Scânteii”, în revista „Arhitectură și Urbanism” nr. 4-5/ 1952, p. 9. 20 Pentru dimensiunile represiunii comuniste în rândul arhitecților vezi lucrarea Vlad Mitric-Ciupe, Arhitecții români și detenția politică 1944-1964. Între destin concentraționar și vocație profesională, București: Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, 2013. În acest studiu sunt prezentate detaliat cazurile a 75 de arhitecți foști deținuți politici, dar, din cercetările întreprinse de arh. Vlad Mitric-Ciupe, ar rezulta că, până în 1964, cel puțin 150 de arhitecți au fost supuși rigorilor detenției politice, număr foarte important, având în vedere că, la începutul anului 1959, în UA din RPR figurau 1.002 membri, iar totalul arhitecților din România nu putea fi cu mult mai mare. 21 Pentru arhitectura sovietică din perioada stalinistă vezi lucrarea Sorin Vasilescu, Arhitectura Rusiei staliniste, București: Editura Fundației Arhitext Design, 2014. 22 Autor al proiectului pentru Teatrul Muzical/ Teatrul de Operă și Balet din București, astăzi Opera Națională, inaugurat într-o primă etapă în 1953/ 1954. 23 Director al Institutului Proiect București între 1952-1957, în anii ’60 director la Direcției Monumentelor Istorice. În paralel, arh. R. Bordenache a avut o notabilă carieră didactică, ca profesor de istoria universală a arhitecturii. 24 Publicată și în revista „Arhitectura” nr. 1/ 1950. 25 Publicat în revista „Arhitectură și Urbanism” nr. 9-10/ 1952, p. 30-58, reluând o conferință ținută la Moscova în 4 iunie 1952. 26 După moartea lui I. V. Stalin (5 martie 1953), semnalul schimbării va veni tot din URSS, în decembrie 1954, atunci când Nikita Hrușciov critică excesele decorative din arhitectura sovietică, dar mai ales, în 25 februarie 1956, când tot conducătorul URSS, într-un discurs istoric ținut în cadrul Congresului al XX-lea al PCUS, va declanșa procesul destalinizării, impus și în România, dar aplicat la început în forme ezitante, evitându-se orice modificare de fond a regimului de acest tip. 27 De la înființarea sa, învățământul superior de arhitectură a avut următoarele forme de organizare: inițial, școală particulară a Societății Arhitecților Români (1892-1897), apoi Școala Națională de Arhitectură (1897-1904), funcționând mai întâi ca secție în cadrul Școlii de Bele-arte, care în 1904 a devenit independentă, numindu-se Școala Superioară de Arhitectură. Din 1931 a fost transformată în Academia de Arhitectură, cu o durată a studiilor de patru ani. În 1938 a devenit Facultatea de Arhitectură, inclusă în cadrul Politehnicii până în 1948. În anul universitar 1948-1949 a funcționat ca institut independent. Din 1949 învățământul superior de arhitectură a fost înglobat ca facultate în nou-înființatul Institut de Construcții, cu o durată a studiilor de cinci ani. În 13 noiembrie 1952, Facultatea de Arhitectură a redevenit independentă ca Institut de Arhitectură, cu o durată a studiilor tot de cinci ani, prelungită din 1954 la șase ani. Din 1953, Institutul de Arhitectură a primit numele arhitectului Ion Mincu (conform arh. Grigore Ionescu, „Scurt istoric al învățământului arhitecturii în România“, în revista „Arhitectura RPR” nr. 9/ 1956, p. 19-22). 28 Mărturii cuprinse în articolul Arh. Eugenia Greceanu, „Sovietizarea învățământului de arhitectură” din volumul Arhitecți în timpul dictaturii – Amintiri, București: Editura Simetria, 2005, p. 123. 29 Vezi articolul arh. Cleopatra Alifanti și arh. Mihail Caffé, „Unele aspecte din activitatea atelierelor de arhitectură ale Institutului de Arhitectură «Ion Mincu»”, în revista „Arhitectura RPR” nr. 6-7/ 1954, p. 59. 30 Vezi articolul arh. Pompiliu Macovei, „Proiectele studenților de la Facultatea de Arhitectură”, în revista „Arhitectură și Urbanism”, nr. 1-2/ 1952, p. 46. 31 Frecvent, în perioada comunistă, pentru a-și completa veniturile, unii arhitecți – în special cei tineri – executau, în timpul liber, și apoi comercializau mici obiecte decorative sau mobilier, icoane, pictură, grafică, vestimentație, mărțișoare sau felicitări, iar alții meditau candidații pentru examenul de admitere la Facultatea de Arhitectură. Aceste mici întreprinderi desfășurate pe cont propriu le produceau uneori arhitecților o satisfacție profesională mai mare decât cea a activității din institutele de proiectare, mai ales dacă acestea aveau profil industrial. 32 Mariana Celac, „Timpul fracturii”, postfață la volumul G. M. Cantacuzino. Despre o estetică a reconstrucției, București: Editura Paideia, 2010, p. 109.