UAR: 1989-2016

Alocuțiune rostită la Simpozionul dedicat împlinirii a 125 de ani de la înființarea Societății Arhitecților Români, București, 26 februarie 2016

Peter DERER, președinte UAR (2008-2012)

Preambul

În decembrie 1989 s-a încheiat un capitol aparte al UAR (înlocuitoarea vechii SAR în 1951). În răspăr cu dictatura proletară, prima generație postbelică (formată din urmașii multor intelectuali de frunte) și-a păstrat o doză de onorabilitate. Asta, deși numeroși arhitecți au fost afectați, direct sau mijlocit, de variatele forme de represiune ale regimului. Același regim pe care alți colegi l-au sprijinit până la capăt, din oportunism sau chiar din convingere.

Ca grup profesional cu filosofie liberală care trebuia „domesticit”, arhitecții au fost înregimentați în mari institute de proiectare, având statut de funcționari ai statului. Au avut mereu de lucru, cu precădere pentru marile proiecte de serie comandate de administrația publică comunistă. S-au bucurat de o anumită simpatie în rândul populației, mai ales a grupurilor care au beneficiat de locuințe. Simpatia s-a diluat însă atunci când au început campaniile de demolare (îndeosebi pentru realizarea noului Centru Civic din București), suprapuse unor mari constrângeri economice.

Noul capitol din existența profesiei include preocuparea pentru revenirea la situația de dinainte de 1951, însă fără renunțarea totală la moștenirea ulterioară. Arhitecții au profitat de mișcarea populară pentru a reveni la statutul de profesie liberală. Totuși menținerea denumirii de UAR (precum celelalte uniuni de creație) duce cu gândul la păstrarea unora dintre avantajele oferite de statul totalitar.

Parte a societății românești, breasla arhitecților are aceleași trăsături ca și întregul. De la bunele intenții la obstrucționare, de la colegialitate la răutate gratuită, de la onestitate la apetitul pentru corupție, de la umilință la aroganță ș.a.m.d., „nimic din ceea ce e omenesc nu-i este străin”. Manifestarea unora dintre trăsături devine mai evidentă în procesul general de democratizare, în cadrul căruia profesia de arhitect nu mai ocupă locul privilegiat știut acum un secol.

Ultimul sfert de secol poate fi împărțit în mai multe feluri. În mare, există perioada când UAR era singura asociație profesională, urmată de cea în care, alături de UAR, a apărut Ordinul Arhitecților. Primul deceniu începe printr-o scurtă fază de tranziție care deschide două legislaturi cu activități de anvergură și realizări importante, în ciuda problemelor financiare. Altă tranziție se consumă în anii care preced apariția OAR, eveniment care ar fi putut fi sfârșitul UAR.

La începutul perioadei de coexistență a celor două mari organizații, UAR își pune problema profilului specific. Dacă OAR ar trebui să monitorizeze problemele profesiei, UAR poate viza aspectele ei culturale și problemele sociale ale arhitecților. Pentru finanțarea activităților sale pregătește baza materială adaptată economiei liberale. Încheierea sfertului de secol a fost dedicată reconsiderării UAR în rândul arhitecților, a diversificării relațiilor din țară și străinătate și a activităților de PR.

Reorientarea

Primele gesturi de după 1989 au constat în afirmarea atașamentului la noua stare de lucruri, prin detașarea de vechea administrație. Au existat reacții critice față de arhitecții din conducerea fostelor structuri de partid și de stat, paralel cu declarații de apropiere cu colegii care s-au expatriat forțat. Instaurarea liberei circulații a permis schimburi de vizite și revenirea UAR în cadrul instituțiilor europene și internaționale, de care a fost despărțită în ultimii ani de dictatură.

În cadrul UIA, delegatul UAR a fost inclus în Colegiul de conducere, devenind ulterior vicepreședinte al organizației. Participarea la alte organizații profesionale din străinătate a permis schimburi de informații și preluarea de experiență în domeniile respective. Un sprijin important l-au acordat arhitecții români stabiliți și recunoscuți în străinătate [între care trebuie menționat prof. Șerban Cantacuzino (https://www.ucl.ac.uk/ssees/language-trails/romanian/notable-romanians-london), de la Royal Fine Arts Commission din Marea Britanie].

În primii ani marcați de agitație și căutări, conducerea interimară a stimulat refacerea organizatorică a uniunii. Primele asociații locale, recunoscute juridic (reacție la centralismul bucureștean) s-au format în vestul țării. Acolo, arhitecții, cu mici excepții, au fost mai puțin legați de politica de reconstrucție socialistă a României. Probleme de credibilitate au avut colegii din est și sud, mai ales cei din Capitală. Aici s-a încercat chiar formarea unor asociații alternative precum SAR, UFAR sau implicarea în structuri specializate (APUR, UNRMI etc.).

Noua organizare a presupus modificarea vechiului Statut al UAR din RSR, care includea unele prevederi ce păreau depășite. De exemplu, spre deosebire de reglementarea anterioară (alegerea președintelui de către Comitetul de conducere), acum, s-a introdus un articol care preciza că alegerea președintelui se face direct de către Conferința Națională. Prevedere interesantă în noul context socio-economic, când arhitecții s-au numărat printre primii care s-au privatizat (prea repede față de crearea clasei mijlocii, principala comanditară a producției de arhitectură).

Noua poziție a UAR în domeniul arhitecturii, construcțiilor și urbanismului a fost discutată în simpozioane, precum cel prilejuit de aniversarea centenarului SAR în 1991. Dar și în conexiune cu expoziții tematice de mare anvergură din Capitală și din străinătate. În locul fostelor expoziții cincinale, s-a inaugurat seria Bienalelor de Arhitectură București, prin care UAR a prezentat noile producții ale membrilor. Organizate în formule treptat mai complexe, însoțite de conferințe conexe ori pe teme date, juriile lor au inclus specialiști importanți din străinătate, care au obiectivat rezultatele. Cataloagele manifestărilor reprezintă o adevărată istorie a arhitecturii post-1989.

Alt canal de comunicare l-au constituit publicațiile. Evoluția agitată a revistei „Arhitectura”, adevărat monument profesional, s-a datorat atât contextului financiar schimbat, cât și concurenței altor publicații de profil care au atras o parte din autori. În primul deceniu s-au schimbat mai multe colective redacționale, ceea ce explică varietatea tematică, de formă și de fond. În ciuda lipsei de continuitate, publicația a reușit să redea, în parte, frământările din profesie, adaptarea ezitantă la noua stare socio-economică.

Revistei i s-a adăugat ulterior, și doar pe termen scurt, Editura Simetria, unde au apărut lucrări de referință, care au îmbogățit rafturile multor biblioteci. Cea a UAR, a doua ca importanță la data respectivă, și-a continuat existența profitând de acumulările anterioare. Inventarul preluat de la SAR a fost completat, prin finanțare de la Fondul de arhitectură, cu multe donații și achiziții. (Limitarea fondurilor după 1980 a făcut ca o parte din numeroasele titluri de cărți și reviste tipărite în țară și străinătate să nu fie prezente în colecțiile ei.)

Noua conducere a UAR (instalată în urma Conferinței Naționale din 1992) a stimulat prezența în spațiul public a membrilor săi prin organizarea de concursuri publice. Exista intenția de a trece de la concursurile de idei (frecvente înainte de 1989) la concursuri care se finalizau prin clădiri. Prin publicitatea conexă, breasla se putea arăta într-o altă lumină și să susțină o arhitectură deosebită de producția anterioară. Doar că unele proiecte s-au concretizat altfel, ratând scopul inițial. Cele mai multe nu au avut nicio finalitate (precum competiția-dezbatere „Gânduri despre Casa Poporului”), oglindind lipsa de realism a emoționalului. Un impact notabil l-a avut concursul internațional de arhitectură „București 2000”, lansat în 1995 și care ar fi putut marca viitorul Capitalei, iar prin ricoșeu, activitatea a peste jumătate din arhitecții României.

Momente de răscruce

Sugerat de arhitecți din Italia și Franța, concursul „București 2000” a devenit posibil numai după apelul la patronajul președinției de atunci. Evenimentul s-a bucurat de un succes enorm în țară și de real interes în străinătate, pe măsura fondurilor puse la dispoziție. După 1996, următoarea administrație a continuat demersul prin pregătirea studiilor necesare implementării proiectului câștigător.

Din păcate, echipa care a organizat concursul nu a reușit să impună trecerea la faza următoare. În 2004, sub același președinte care a patronat lansarea, ideea a fost abandonată. Astfel, s-au ratat minimum două obiective strategice, importante pentru UAR. Primul viza o altă filosofie de dezvoltare a Bucureștilor: concentrarea marilor investiții vitale în zona pregătită edilitar a noului Centru Civic (ca la Beirut și Berlin). Al doilea privea frontul de lucru al arhitecților: captați de arhitectura monumentală din „Zona București 2000”, ar fi putut să-și rezerve necesara sensibilitate în revigorarea cartierelor tradiționale. „Amestecarea borcanelor” i-a pus pe mulți în postura de a produce o arhitectură inadecvată, sancționată nu numai de bucureșteni. Întâmplător sau nu, este momentul în care dispare ministerul de resort și orice prezență a unor arhitecți în posturi de conducere ale administrației centrale.

Alt moment notabil l-a reprezentat intrarea în vigoare a Legii organizării și exercitării profesiei de arhitect în 2001, după o lungă „gestație” (Legea 184/2001). După experiența Registrului Național al Arhitecților, (RNA) noul act normativ aduce o altă formulă de reglementare a meseriei, separată de școală. Divorțul de fostul Institut de Arhitectură „Ion Mincu” (acum Universitatea de Arhitectură și Urbanism) s-a concretizat prin evacuarea sediului UAR (birouri, bibliotecă, arhive) din clădirea de învățământ. Alt efect al legii a constat, printr-o ironie a sorții, în existența paralelă a două organizații ale arhitecților.

Ordinul Arhitecților din România (OAR), constituit imediat prin adunările generale ale viitorilor membri, a pornit la drum cu taxa pe „dreptul de semnătură”, ceea ce i-a conferit o bază materială sigură. A preluat de la UAR dreptul de reprezentare al breslei în fața autorităților și în cadrul UIA, ulterior preluând și dreptul de a colecta timbrul arhitecturii în tandem. În schimb, a lăsat în seama vechii asociații unele componente consumatoare de bani (bienalele de arhitectură, cea de la Veneția, revista și biblioteca), dar și drepturile obținute în cadrul Alianței Naționale a Uniunilor de Creatori (ANUC).

Un alt moment de răscruce l-a constituit apariția unor legi favorabile creatorilor. În primul deceniu de după 1989, UAR era unica organizație profesională a arhitecților. Pentru a se afirma în plan social și economic, s-a aliat cu alte uniuni de creatori. ANUC, înființată în 1995, a reușit să impună necesitatea aprobării unui set de legi prin care statul să ajute financiar activitatea și membrii uniunilor de creatori.

Astfel, prin Legea timbrelor culturale, UAR (ulterior și OAR) este îndrituită să colecteze timbrul arhitecturii. Fondul constituit în temeiul Legii 35/1994 se folosește numai pentru baza materială și activități proprii din domeniul cultural și social. Fondul Timbrul Arhitecturii, alături de fondul realizat din cotizațiile membrilor, constituie baza resurselor actuale ale UAR pentru existență și activitate.

Alt act normativ propus de ANUC a vizat indemnizațiile de merit: 110 membri UAR beneficiază de ele în baza acceptului unei comisii naționale înființate pe lângă Academia Română. În fine, Legea nr. 8/2006 acordă indemnizații compensatorii la pensia de stat (pentru perioada când arhitecții au avut statut și retribuție de funcționar). Odată cu constituirea OAR (care nu este uniune de creatori), de aceste avantaje au beneficiat numai UAR și membrii ei.

Arhitecții beneficiari ai indemnizației de merit și ai compensației la pensie au redevenit membri UAR, contribuind la modificarea numărului de membri, a structurii de vârstă, sex, grad de ocupare, stare de sănătate, timp liber etc. Rezultatul a fost un alt fel de uniune, care a trebuit să-și adapteze scopurile și activitățile, să își reconsidere locul în societate (în absența unor reprezentanți în conducerile politice și administrative ale țării) alături de noile organizații profesionale apărute.

Adaptarea la alt context

Prin apariția unei a doua organizații (OAR), conducerea UAR aleasă la Conferința Națională din 2004 a trebuit, treptat, să accepte noua situație. După o perioadă dificilă din punct de vedere financiar, situația s-a ameliorat datorită revenirii în organizație a vechilor membri (urmare a efectelor Legii nr. 8/2006). Faptul că aproximativ 200 de membri fideli, plătitori constanți ai cotizației, au impus plata restanțelor celor reîntorși a salvat bugetul UAR. La el s-a adăugat fondul rezultat din acumularea Timbrului Arhitecturii, treptat mai mare în anii în care „economia a duduit”. Numai că, acolo unde sunt bani, apar și probleme.

Elementul vital, sediul (deoarece UAR a trebuit să elibereze spațiile din cadrul IAIM și nu a reușit să recupereze sediul fostei SAR, pierzând procesul cu PMB) și-l va realiza fructificând, în parteneriat cu un trust de construcții, imobilul din str. Dem. Dobrescu 5, transferat din proprietatea statului. Spațiile pentru bibliotecă, arhive, colecții etc. au fost puse la dispoziție de PMB la parterul și primul etaj din clădirea (cu probleme de stabilitate) de pe Calea Victoriei 126, amenajate din fonduri proprii.

În urma unor îndelungi dezbateri, majoritatea membrilor din Senat a acceptat folosirea de fonduri din timbru nu numai la manifestări culturale și activități sociale, ci și la realizarea bazei materiale pentru desfășurarea lor. În primă urgență, s-a achiziționat, după analize minuțioase, sediul din București (actualul Centru de Cultură Arhitecturală) care, prin extindere, trebuia să preia biblioteca, arhivele, colecțiile etc. din Calea Victoriei. (La începutul lui 2012, avizele premergătoare și fondurile necesare erau rezervate pentru lansarea concursului necesar anexei CCA.)

Pentru obligațiile în plan social, Senatul a adoptat programul Caselor de Odihnă și Cultură ale Arhitecților (COCA) alese pe regiuni de dezvoltare. (Conacul din Olari se află în Oltenia, Casa cu blazoane în regiunea SE, vila din Sinaia în regiunea Sud). Scopul programului a fost să ofere membrilor UAR posibilitatea recreerii în afara marilor orașe, paralel cu generarea de activități culturale și de creație (în relație cu colectivitățile locale). Ideea era de a preveni prin socializare și dinamizare însingurarea și bolile.

Proiectul COCA a avut la bază ideea descentralizării UAR pe conturul regiunilor de dezvoltare, echivalente cu sectoarele din București. Formula este viabilă sub anumite aspecte, dar a fost combătută cu alte argumente. Descentralizarea nu s-ar fi rezumat la nivelul organizatoric, ci și la cel economico-financiar, în speranța revigorării la fața locului a activităților considerate specifice. Acestea ar fi privit, dacă se acceptă că problemele profesionale țin de drept de OAR, cu precădere domeniile cultural și social (potrivit Legii nr. 35/1994, care pune la dispoziție și fondurile).

De fapt, regionalizarea și programul COCA nu reprezintă decât componente ale unei alte filosofii privind UAR. Anume, renunțarea la mentalitatea de asistat și trecerea la găsirea ori construirea (pe baza rezervelor financiare actuale) a unor surse noi de venit pentru atingerea obiectivelor culturale și sociale ale asociației. Filialele și membrii UAR ar consuma proporțional cu contribuția și veniturile proprii realizate din cotizații, din activitățile COCA, alte surse etc. girate prin structuri organizate pe principii economice (pe lângă vechiul Oficiu Economic, s-a înființat și o societate comercială – Arhibolta).

Paralel cu aceste dezbateri s-au desfășurat activități în plan cultural și social. S-a derulat anual organizarea de selecții pentru proiecte culturale (monografii, ghiduri, școli de vară, simpozioane etc.). Încercarea de a atrage cât mai mulți participanți din județe nu a dat încă rezultate. Din sprijinirea proiectelor culturale au rezultat multe publicații (editate mai ales de Simetria, fosta editură a UAR), pliante cu trasee arhitecturale, s-au organizat șantiere, s-au organizat simpozioane.

Tot din Fondul Timbrul Arhitecturii s-au sprijinit concursuri de arhitectură precum reamenajarea Pieței Universității din București ori reamenajarea unor sedii culturale în monumente istorice (fosta Uzină de Apă din Suceava). De asemenea, s-au finanțat Bienalele de Arhitectură București (organizarea, juriile, cataloagele, itinerarea expozițiilor), precum și concursurile/ concretizarea (împreună cu MAE și Ministerul Culturii) a prezenței românești la Bienala de Arhitectură din Veneția.

UAR a contribuit financiar la organizarea unor deplasări documentare în țară și străinătate: Italia (între altele pentru vizitarea Bienalei din Veneția), Bulgaria (cu prilejul unei expoziții de arhitectură la Balcic), în Republica Moldova. Ca rezultat al acestui tip de socializare s-au organizat expoziții de fotografii și desen/ acuarelă în sălile CCA. În aceleași spații s-a reluat (parțial) ciclul tradițional de conferințe de dinainte de 1989.

În ciuda unor schimbări de echipă, revista „Arhitectura 1906” și-a continuat apariția, făcând eforturi să recupereze din cititori în condițiile unei concurențe reale. A reapărut „Buletinul Informativ al UAR”, cuprinzând informații privind activitatea Senatului și alte manifestări generale. O publicație care s-a impus în lumea arhitecților și nu numai a fost buletinul „Observatorului Urban București”, în care au apărut multe știri și analize legate, mai ales, de situația pieței construcțiilor din Capitală, cu accent pe problemele legate de protejarea și revigorarea monumentelor.

S-a acordat atenție crescută asistenței sociale a arhitecților cu probleme de sănătate. UAR conlucrează cu rețeaua de policlinici „Regina Maria” pentru vizite și analize medicale, pentru dosare de sănătate etc. Au fost stabilite criterii și plafoane pentru acordarea de ajutoare bănești în caz de necesitate. S-au făcut eforturi pentru organizarea de activități cu caracter preventiv și de socializare (reuniuni, festivități de grup, cazare în stațiuni etc.).

Constatare de moment

Regândirea modului de existență a UAR presupune unitate și continuitate, trăsături care nu sunt la mare preț în rândul breslei, evident nici în rândul membrilor UAR. Formula de organizare avansată în ultimele 2 legislaturi nu este ideală, dar e perfectibilă. Ea trebuie analizată cu răbdare și competență și, pe deasupra, difuzată la nivelul filialelor și în rândul membrilor.

Este ceea ce a făcut conducerea aleasă în 2012. A ocolit unele proiecte (extinderea bibliotecii, conacul din Olari, Arhibolta), dar a finalizat alte obiective imobiliare. Este vorba de Centrul de Cultură Arhitecturală, de Casa de Odihnă și Creație a Arhitecților din Sinaia și de Complexul de Odihnă și Cultură al Arhitecților din Chiojdu/ Buzău. CCA funcționează deja (parțial, din 2011), celelalte vor intra în plină activitate odată cu autorizațiile de funcționare, când se împlinesc 125 de ani de la înființarea SAR și 65 de ani la transformarea în UAR.

Au fost continuate Bienalele de Arhitectură de la București și Veneția (cu o participare treptat mai largă), anual s-au alocat sumele necesare proiectelor culturale cu terții și au crescut fondurile rezervate proiectelor proprii UAR (între care și „De-a arhitectura”), au fost stimulate concursuri pentru arhitecții tineri. S-a inaugurat o amplă manifestare teoretică denumită (puțin impropriu față de situația reală) Congresul Patrimoniului Cultural, cu participare internațională.

Terminarea proiectelor preluate ori noi a presupus și înscrierea amănunțită a activităților UAR în contextul legislativ actual și în birocrația contabilă. S-au pus în discuție probleme de organizare teritorială (formula filialelor regionale și de sector), de conducere (relația dintre Senat, Colegiul director și președinte), raportul dintre aleși și salariați etc. Pentru prima oară UAR are în frunte o colegă (arhitectele formează majoritatea membrilor), tot așa după cum în Senat sunt reprezentate toate regiunile de dezvoltare, mai puțin membrii din străinătate.

Șantierele de la CCA, Sinaia și Chiojdu (mai puțin Olari) au presupus eforturi mari, aproape imposibil de încheiat fără dotarea cu un aparat administrativ considerat de unii prea amplu. S-a aprobat organigrama acestuia, mai puțin schema salarială corelată cu răspunderile din fișa postului. Personalul unor compartimente (revista „Arhitectura”, „Observatorul Urban”) a fluctuat, s-au înființat alte structuri (patrimoniul propriu). Asta poate explica de ce la fondul de cotizații și depozitele din timbru existente în 2012 nu s-au putut adăuga alte sume din cele colectate în ultima legislatură.

Inventarierea exactă a patrimoniului actual, continuarea informatizării bibliotecii, ordonarea diverselor arhive, mobilarea și dotarea CCA și COCA Sinaia și Chiojdu sunt doar câteva dintre activitățile recente (pe lângă organizarea de expoziții, reuniuni festive, lansări de carte, proiecte culturale, publicarea de cărți, organizarea de excursii documentare etc.). Ele sunt menționate parțial în BIUAR și OUB (din păcate în disoluție), unele în revista „Arhitectura 1906”, care, în ciuda problemelor financiare, rămâne un mijloc important de comunicare al UAR.

Nu și unicul. Constatând absența informațiilor privind activitățile organizației, conducerea aleasă în 2012 a încercat (nu fără dezbateri și contraargumente) s-o suplinească prin continuarea itinerariilor BNAB și prin lărgirea bazinului de participare la Bienala de Arhitectură de la Veneția. Totodată, anumite componente ale acestora („Arhitecți creatori de patrimoniu”, „De-a arhitectura”) au fost itinerate prin țară și, după caz, expuse în străinătate.

Cu acest prilej, UAR a colaborat cu conducerile Institutului Cultural Român, Primăriei Municipiului București, Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, președinția României. De-acum cunoscută pentru activitățile sale, UAR a fost distinsă, în pragul sărbătoririi a 125 de ani de la înființarea predecesoarei SAR, cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Ofițer.