Carta Patrimoniului Industrial: definiții, terminologie, principii și concepte

Eusebi CASANELLES,
președinte TICCIH, Director, Museu de la Ciència i de la Tècnica de Catalunya, Rambla d'Ègara 270, 08221 Terrassa, BARCELONA, Spania
Stuart B. SMITH,
secretar TICCIH, „Chygarth”, 5 Beacon Terrace, CAMBORNE, Cornwall TR14 7BU, UK
Eugene LOGUNOV,
organizatorul celui de-al XII-lea Congres Internațional al TICCIH Moscova, 2003

Carta Patrimoniului Industrial - adoptată de TICCIH (Comitetul Internațional pentru Conservarea Patrimoniului Industrial și consultantul de specialitate al ICOMOS - Consiliul Internațional pentru Monumente și Situri - cu privire la patrimoniul industrial) la congresul său de la Moscova/Nizhny Tagil în 2003, reprezintă un document de referință pentru domeniul arheologiei industriale, încununarea unei evoluții continue în a doua jumătate a secolului al XX-lea și a unor eforturi remarcabile pentru recunoașterea legitimității acestui nou câmp de cercetare.

Termenul de „arheologie industrială” a fost lansat la debutul anilor 1960 de către istoricul britanic Kenneth Hudson (Senior Lecturer la Adult Studies la Universitatea din Bath și prim editor al revistei Journal of Industrial Archaeology), fiind oficializat în 1959 de către „Council for British Archaeology”. Legitimitatea domeniului este consolidată prin înființarea în 1973 a TICCIH și prin Recomandarea (prima în domeniu) Consiliului Europei (nr. 872 /1979), politicile de protecție a patrimoniului incluzând treptat studii de cercetare și conservare a patrimo­niului industrial.
Deși au trecut aproape 20 de ani de la apariția Cartei, termenul de „arheologie industrială” este și astăzi contestat, chiar dacă noua disciplină are acum un fundament teoretic și s-a impus ca domeniu interdisciplinar complex a cărui arie de cercetare cuprinde mărturiile, materiale sau imateriale, ale modului de viață și producție industrială, în evoluția lor istorică. Interpretând aceste mărturii din punct de vedere economic, tehnologic, arhitectural, arheologia industrială face, în secolul al XXI-lea, un important pas înainte, luând în considerare puternica semnificație culturală a patrimoniului industrial ca element determinant al evoluției societății umane. Politicile de protecție a patrimoniului țin astăzi cont de această semnificație.

Prin campanii sistematice de inventariere (ca primi pași indispensabili în protecția patrimoniului industrial) s-au putut identifica tipurile de valori de patrimoniu industrial precum și riscurile la care acestea erau supuse, putându-se astfel lua deciziile necesare pentru salvarea unor situri considerate semni­ficative și amenințate cu dispariția. Au existat unele pierderi inevitabile, însă numeroase monumente au fost recuperate, mai ales începând cu anii ’90 și, odată cu recunoașterea internațională a importanței domeniului, mai multe situri industriale având valoare universală excepțională au fost incluse în Lista Patrimoniului Mondial.
Carta Patrimoniul Industrial cuprinde, pe de o parte, un mic glosar de termeni indispensabili înțelegerii specificității domeniului - patrimoniu industrial, arheologie industrială, perioada istorică de interes principal, valorile patrimoniului industrial - și, pe de altă parte, clarifică noțiuni legate de importanța identificării, inventarierii și cercetării, de măsurile de protecție legală, de mentenanță și conservare, educație și formare profesională, de modurile de prezentare și interpretare, de stimularea interesului publicului pentru patrimoniul industrial.
Având în vedere că există încă lacune în ceea ce privește cunoașterea ariei de referință a termenului de arheologie industrială, considerăm necesară prezentarea integrală a Cartei Patrimoniului Industrial. (M.M.)

Carta Patrimoniului Industrial
elaborată de TICCIH/ICOMOS/UNESCO
Preambul
Perioadele cele mai îndepărtate ale istoriei umane sunt cunoscute prin vestigii arheologice care depun mărturie despre schimbările fundamentale ale procedeelor de fabricație ale obiectelor vieții cotidiene. Importanța conservării și studierii dovezilor acestor schimbări este universal acceptată.
Apărute în Europa începând cu Evul Mediu, inovațiile privind utilizarea energiei și comerțul au condus, către sfârșitul secolului al XVIII-lea, la schimbări la fel de importante ca și cele care au avut loc între Neolitic și Epoca Bronzului. Aceste schimbări au generat evoluții sociale, tehnice și economice ale condițiilor de producție, destul de rapide și profunde încât să se poată spune că au provocat o adevărată Revoluție. Revoluția Industrială a constituit începutul unui fenomen istoric care continuă și în zilele noastre și care a marcat o mare parte a umanității și toate celelalte forme de viață de pe planetă.
Mărturiile materiale ale acestor schimbări atât de profunde au valoare umană universală, iar importanța studiului și conservării acestora trebuie recunoscută.
Delegații care s-au reunit în 2003 la Congresul Comitetului Internațional pentru Conservarea Patrimoniului Industrial organizat în Rusia doresc să afirme că structurile și construcțiile edificate pentru activități industriale, procesele și uneltele folosite, orașele și peisajele în care acestea sunt localizate, împreună cu toate celelalte manifestări ale acestora, tangibile și intangibile, sunt de o importanță fundamentală. Ele trebuie studiate, istoria acestora trebuie cunoscută, înțelesul și semnificația lor trebuie explicate astfel încât să fie clare tuturor, iar cele mai semnificative și relevante exemple trebuie identificate, protejate și conservate în conformitate cu prevederile Cartei de la Veneția1, spre beneficiul prezentului și viitorului.
1. Definiția patrimoniului industrial
Patrimoniul industrial este constituit din vestigiile culturii industriale care au valoare istorică, tehnologică, socială, arhitecturală sau științifică. Aceste vestigii includ: clădiri, mașini și instalații, ateliere, mori și fabrici, mine și situri pentru procesare și rafinare, antrepozite, depozite, centre de producție, transmisie și utilizare a energiei, structuri și infrastructuri de transport, precum și locuri folosite pentru activități sociale legate de industrie (locuințe, lăcașuri de cult, clădiri pentru educație).
Arheologia industrială este o metodă interdisciplinară care studiază toate mărturiile, materiale sau imateriale, documentele, artefactele, stratigrafia și structurile, așezările omenești și peisajele naturale și urbane create pentru sau de către procesele industriale2. Arheologia industrială se folosește de metodele de investigație cele mai potrivite pentru a crește gradul de înțelegere a trecutului și a prezentului industrial.
Perioada istorică de interes principal pentru acest studiu este cea cuprinsă între debuturile Revoluției Industriale, respectiv a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, până în prezent, fără a neglija rădăcinile sale preindustriale și proto-industriale. În plus, studiul perioadei istorice se referă și la tehnici și meșteșuguri.
2. Valorile patrimoniului industrial

Patrimoniul industrial este martorul activităților care au avut și continuă să aibă consecințe istorice profunde. Motivele pentru care trebuie protejat patrimoniul industrial au la bază valorile universale ale acestei mărturii

Patrimoniul industrial capătă o valoare socială prin faptul că reconstituie viețile oamenilor obișnuiți, femei și bărbați deopotrivă, și le conferă un sens identitar important. În istoria industriei, a ingineriei, a construcțiilor, are o valoare științifică și tehnică. Poate avea și o valoare estetică dată de calitatea arhitecturii sale, designului sau concepției.
Aceste valori sunt intrinseci sitului în sine, structurilor, componentelor și mașinilor sale, peisajului său industrial, documentației sale scrise și amintirilor intangibile ale memoriei colective și cutumelor lor.

Raritatea, în termenii supraviețuirii meșteșugurilor particulare, tipologiei siturilor sau peisajelor, adaugă o valoare particulară și ar trebui evaluată cu atenție. Exemplele cele mai vechi sau de pionierat au o valoare deosebită.

3. Importanța identificării, inventarierii și cercetării

Toate colectivitățile teritoriale ar trebui să identifice, să inventarieze și să protejeze vestigiile industriale pe care vor să le păstreze pentru generațiile viitoare.

Amploarea patrimoniului industrial ar trebui cunoscută prin relevee de teren și elaborarea de tipologii industriale. Prin utilizarea acestor informații, ar trebui realizate inventare ale tuturor siturilor identificate. Acestea ar trebui concepute pentru a permite accesul facil și liber al publicului. Informatizarea și accesul online sunt obiective majore.

Inventarul este o parte fundamentală a studiului patrimoniului industrial. Inventarul complet al caracteristicilor fizice și de mediu ale unui sit ar trebui realizat și păstrat în arhive publice, înaintea oricărei intervenții. Pot fi obținute numeroase informații dacă inventarul este făcut înaintea unei intervenții sau a închiderii unui sit. Inventarele ar trebui să includă descrieri, desene, fotografii și un film realizat în timpul funcționării uzinei, cu referințe la sursele documentare existente. Anchetele orale, înregistrate și clasate în arhive, constituie o sursă de documentare unică și de neînlocuit în efectuarea inventarelor.

Cercetarea arheologică în siturile istorice industriale este o tehnică fundamentală în studiul acestora, care ar trebui realizată la aceleași standarde riguroase care se aplică la alte tipuri de cercetări istorice.

Programele de cercetare istorică sunt necesare pentru a susține politicile de protecție a patrimoniului industrial. Având în vedere interdependența numeroaselor activități industriale, studii internaționale pot ajuta la identificarea siturilor și tipurilor de situri de importanță mondială.

Criteriile de evaluare a calității clădirilor industriale ar trebui definite și publicate, astfel încât publicul să poată cunoaște standardele raționale și coerente. Pe baza unor cercetări adecvate, aceste criterii ar trebui folosite pentru identificarea celor mai importante peisaje, așezări, situri, tipologii, clădiri, structuri, mașini și procese care au supraviețuit.

Acele situri și structuri identificate ca fiind importante trebuie protejate prin măsuri legale suficient de puternice pentru a le asigura conservarea. Lista Patrimoniului Mondial UNESCO ar trebui să recunoască impactul excepțional pe care industrializarea l-a avut în cultura umană.

Ar trebui definită valoarea siturilor importante și ar trebui stabilite reguli pentru intervențiile viitoare. Totodată, ar trebui adoptate toate măsurile legale, administrative sau financiare care se impun pentru a le conserva autenticitatea.

Siturile aflate în pericol de dispariție ar trebui identificate astfel încât să poată fi adoptate măsurile necesare pentru a reduce acest risc și pentru a facilita proiectele de restaurare și reutilizare a lor.

Cooperarea internațională este o abordare deosebit de favorabilă pentru conservarea patrimoniului industrial prin inițiative coordonate și resurse comune. Ar trebui dezvoltate criterii compatibile pentru punerea în comun a inventarelor și a bazelor de date internaționale.

4. Protecția legală

Patrimoniul industrial trebuie considerat ca parte integrantă a patrimoniului cultural, în general. Cu toate acestea, protecția sa legală trebuie să aibă în vedere natura sa specifică. Ar trebui să fie capabilă să protejeze uzinele și mașinile lor, elemente subterane și structurile de la nivelul solului, ansamblurile de clădiri și peisajele industriale. Zonele de deșeuri industriale și siturile industriale abandonate ar trebui protejate pentru potențialul lor arheologic și pentru valoarea lor ecologică.

Programele pentru conservarea patrimoniului industrial ar trebui integrate în politicile economice și în planificarea la nivel regional și/sau național.

Cele mai importante situri ar trebui protejate integral și nu ar trebui autorizată nicio intervenție de natură să le compromită integritatea istorică sau autenticitatea construcției. Adaptarea și reutilizarea pot constitui o cale adecvată și rentabilă de a asigura supraviețuirea clădirilor industriale și ar trebui încurajate prin controale legale adecvate, consultanță tehnică, o fiscalitate incitativă și subvenții.

Comunitățile industriale amenințate de schimbările structurale rapide ar trebui susținute de către autoritățile centrale și locale. Potențialele amenințări ale patrimoniului industrial generate de aceste schimbări ar trebui anticipate și ar trebui elaborate planuri pentru a se evita recurgerea la măsuri de urgență.

Ar trebui stabilite proceduri de reacție rapidă la închiderii siturilor industriale importante, pentru a putea fi prevenite și stopate deplasarea sau distrugerea elementelor lor semnificative. După caz, autoritățile competente ar trebui să aibă autoritatea legală de a interveni pentru protecția acestor situri.

Autoritățile ar trebui să dispună de organisme de consultanță specializate, care să poată furniza o consiliere independentă privind problemele legate de protecția și conservarea patrimoniului industrial, iar avizul lor ar trebui solicitat în toate cazurile importante.

Ar trebui depuse eforturi pentru a se asigura consultarea și participarea comunităților locale la protejarea și conservarea patrimoniului lor industrial.

Asociațiile și societățile de voluntari sunt actori indispensabili în domeniul protecției patrimoniului industrial, prin rolul lor important în identificarea siturilor, prin facilitarea participării publicului la conservarea acestora și prin contribuția lor semnificativă la diseminarea informației și cercetării.

5. Mentenanță și conservare

Conservarea patrimoniului industrial este dependentă de păstrarea integrității funcționale a sitului, iar intervențiile asupra unui sit industrial ar trebui să aibă în vedere menținerea integrității acestuia cât mai mult posibil. Valoarea și autenticitatea unui sit industrial pot fi semnificativ reduse dacă au fost înlăturate mașini sau dacă au fost distruse elemente secundare care fac parte dintr-un ansamblu.

Conservarea siturilor industriale presupune o cunoaștere aprofundată a scopului sau scopurilor pentru care au fost create și a diverselor procese industriale care s-au desfășurat în situl respectiv. Este posibil ca toate să se fi schimbat de-a lungul timpului, dar utilizările anterioare trebuie examinate și evaluate.

Ar trebui ca întotdeauna să se acorde prioritate păstrării in situ. Dezmembrarea și relocarea (transferul) unei clădiri sau a unei structuri nu pot fi acceptate decât în cazul în care, din necesități economice și sociale imperative, se impune distrugerea sitului.

Adaptarea unui sit industrial la o nouă utilizare, pentru a asigura conservarea acestuia, este, în general, acceptată, cu excepția siturilor cu semnificație istorică deosebită. Noile utilizări ar trebui să respecte materialul specific și schemele de circulație și producție originale, fiind, pe cât posibil, compatibile cu utilizarea anterioară. Este recomandat ca noua amenajare să evoce vechea activitate industrială.

Adaptarea și reutilizarea vechilor clădiri industriale contribuie la reducerea pierderilor de energie și la o dezvoltare economică durabilă. Patrimoniul industrial poate juca un rol important în regenerarea economică a regiunilor defavorizate sau în declin. Continuitatea pe care o implică reutilizarea vechilor situri industriale, prin reangajarea forței de muncă locale poate avea ca efect echilibrul psihologic al comunităților confruntate cu pierderea bruscă a locurilor de muncă.

Intervențiile în siturile industriale trebuie să fie reversibile și să aibă un impact minim. Orice schimbare care nu poate fi evitată și actele de suprimare a elementelor semnificative ar trebui inventariate, înregistrate, inventariate și stocate într-un mediu sigur. Multe procese industriale conferă un plus de valoare, care se poate constitui ca element de interes esențial al sitului.

Reconstrucția sau revenirea la o stare anterioară cunoscută ar trebui considerată o intervenție excepțională, permisă doar în cazul în care contribuie la reconstituirea integrității sitului ca ansamblu sau în cazul distrugerii violente a unui sit important.

Cunoștințele implicate în numeroase procese industriale, vechi sau ieșite din uz, constituie surse de documentare foarte importante, a căror pierdere poate fi de neînlocuit. Ele trebuie atent înregistrate și transmise noilor generații. Păstrarea documentelor, a arhivelor companiilor, a planurilor clădirilor precum și a mostrelor produselor industriale trebuie încurajată.

6. Educație și formare profesională

O formare profesională specializată care tratează aspecte metodologice, teoretice și istorice ale patrimoniului industrial trebuie realizată în institutele de învățământ tehnic și în universități.

Ar trebui elaborat un material didactic specific privind patrimoniul industrial și diseminarea cunoștințelor legate de acesta, pentru elevii din ciclul primar și secundar.

7. Prezentare și interpretare

Interesul și preocuparea publicului pentru patrimoniul industrial, aprecierea valorilor sale sunt căile cele mai sigure pentru a-i asigura conservarea. Autoritățile publice ar trebui să explice activ sensul și valoarea siturilor industriale, prin publicații, expoziții, emisiuni televizate, internet și alte mijloace de comunicare, să asigure acces permanent la siturile importante și să promoveze turismul în zonele industriale.

Muzeele industriale și tehnice specializate și siturile industriale conservate sunt modalități importante de a proteja și interpreta patrimoniul industrial.

„Traseele” regionale și internaționale ale patrimoniului industrial3 pot promova studiul transferurilor continue de tehnologie industrială și să antreneze o afluență masivă a publicului interesat printr-o nouă abordare a patrimoniului industrial.

Ovidiu Micsa-2016/2017

NOTE

1. „Carta de la Veneția pentru Conservarea și Restaurarea Monumentelor și Siturilor”, 1964
2. În înțelesul prezentului document, termenul „situri” se referă la peisaje, ansambluri, clădiri, structuri, instalații și mașini, dacă nu sunt menționați explicit acești termeni.
3. ERIH - European Routes of Industrial Heritage, the tourism information network of industrial heritage in Europe - Traseele Patrimoniului industrial european, rețea de informații turistice privind patrimoniul industrial în Europa. ERIH este o rețea inițiată în 1999 și finanțată, din 2001, prin fonduri europene, în cadrul proiectului Interreg II C. Membrii ERIH sunt: Republica Cehă, Danemarca, Franța, Germania, Italia, Olanda, Polonia, Portugalia, Spania, Marea Britanie. Cele 13 trasee tematice ale ERIH (cu 36 subcategorii) - Energia produsă de apă și vânt, Locuire și arhitectură, Industrie și război, Fier și oțel, Peisaje industriale, Minerit, Hârtie, Producție și meșteșug, Sare, Turism și petrecerea timpului liber, Textile, Transport și comunicații, Tehnologii Construcții pentru utilizarea apei - alcătuiesc o bază de date care ilustrează conexiunile dintre principalele teme ale patrimoniului industrial european prin prisma istoriei industriei și arheologiei industriale. Rezultatul este o „diagramă circuit” care leagă monumente industriale de pe întregul continent. http://www.erih.net/.