Ecologii post-industriale: Moloz industrial, natură și limitele reprezentării
ECOLOGII POST-INDUSTRIALE:
MOLOZ INDUSTRIAL, NATURĂ ŞI LIMITELE REPREZENTĂRII
text: Liviu CHELCEA
Publicat în Parcours anthropologiques, 10 / -1, 186-201.
Introducere
Principala problemă abordată în articolul de faţă se referă la metodele de clasificare şi reprezentare a peisajelor urbane post-industriale, materialităţilor şi socio-naturii, subiecte dificil de încadrat în categorii şi care se sustrag adesea etichetărilor convenţionale. Dacă spaţiile post-industriale eludează nu doar utilizarea planificată, ci şi dominaţia unei singure funcţii neplanificate, cum pot fi acestea descrise în vederea construirii unei reprezentări coerente? Peisajul care a înlocuit fostele spaţii industriale din Bucureşti manifestă o reticenţă faţă de principalele concepte narative utilizate frecvent în situri post-industriale urbane din întreaga lume, cum ar fi întoarcerea la natură, abandonul, dezvoltarea imobiliară, patrimoniul industrial, industriile creative sau reabilitarea ruinelor (Edensor, 2005; Bélanger, 2009; Millington, 2013; Moshenska, 2015). În locul unei istorii etalon, ecologiile emergente din fostele locuri industriale din Bucureşti se raportează la o combinaţie eterogenă de fragmente: acţiune planificată şi neplanificată, forţe geologice, umane şi biologice şi distrugerea provocată de natură şi oameni. Niciunul dintre elemente nu este însă dominant. După cum vom vedea în cele ce urmează, dezindustrializarea produce spaţii deschise, expuse schimbării, cu o consistenţă internă minimă (Culescu, 2007:7). Descrierea acestei ecologii emergente instabile cuprinde descrierea actorilor – predominant umani, dar şi non-umani – acţiunile acestora şi materialităţile care populează astfel de situri.
Bucureştiul a trecut printr-o masivă dezindustrializare în anii 1990 şi 2000, aidoma multor oraşe similare din Europa Centrală şi de Est (Marcinczak şi Sagan, 2010; Ianoş et al., 2012; Mirea et al., 2012; Nikezić şi Janković, 2012; Pozniak, 2013; Popescu, 2014; Grigori şi Katchi, 2015; Jucu, 2015; Mulíćek, 2015). În ciuda procesului de dezindustrializare prezent la nivel continental în majoritatea ţărilor ex-socialiste, abordarea strict utilitaristă a naturii urbane, împreună cu viziunea antreprenorială asupra vieţii urbane care a cucerit imaginaţia administrației locale, a camuflat, pentru numeroşi oameni de ştiinţă, importanţa unor astfel de spaţii în ceea ce priveşte înţelegerea oraşelor, naturii, valorilor şi metabolismului urban (Gandy, 2013: 1301; Edensor, 2005). O comparaţie sumară a cifrelor recensămintelor din 1899 şi 2002 arată că, la nivelul Bucureştiului, procentul persoanelor angajate în domeniul industriei este identic (9%). În perioada de vârf a bulei imobiliare din 2003-2008, din cele 200 de uzine mari din Bucureşti, doar aproximativ 33% erau active încă (Chelcea, 2008). Un procent de 30% funcţionau încă la capacitate redusă, în timp ce 20% dintre acestea fuseseră transformate în spaţii de închiriat şi depozite. În sfârşit, 33 de astfel de fabrici erau fie complet inactive, fie fuseseră demolate, fie o combinaţie între cele două variante (Chelcea, 2008). Cea din urmă categorie face obiectul articolului de faţă, deşi există observaţii referitoare şi la cele încă funcţionale sau cele care au fost reduse la spaţiul deţinut. Pe măsură ce uzinele intră în faliment sau sunt în aşteptarea modernizării din perioada postprivatizare de zece ani care interzicea demolările, acestea rămân neexploatate din raţiuni hegemonice, generând însă o varietate de utilizări şi peisaje eclectice.
Cu toate că există situaţii în care un anumit tip de utilizare devine dominant, numeroase situri post-industriale sunt caracterizate de un amalgam de utilizări. Cele patru activităţi principale pe care le-am identificat în spaţiile post-industriale sunt: (1) minerit urban; (2) teren de joacă pentru copii; (3) adăposturi pentru fiinţe marginalizate (umane şi non-umane); şi (4) eforturile burgheziei culturale de a crea locuri cu semnificaţie. Am adunat date prin observarea regulată, predominant pasivă, a siturilor industriale pe o perioadă de aproximativ 10 ani. Am vizitat 40 de astfel de situri. Am efectuat vizite repetate la 8 dintre aceste situri deoarece sunt situate în partea din Bucureşti unde locuiesc (zona Filaret – Parcul Carol – Tineretului – Timpuri Noi). Adesea m-am plimbat şi am mers cu maşina în apropierea altor situri post-industriale, oprind uneori pentru câteva minute doar pentru a nota ce s-a schimbat, alteori petrecând câteva ceasuri atunci când aveau loc evenimente unice, cum ar fi demolări sau activităţi de minerit urban.
O ecologie eclectică emergentă: minerit urban, terenuri de joacă şi adăposturi pentru marginalizaţi
Odată cu încetarea producţiei, multe astfel de situri nu mai sunt protejate, permiţând materialităţilor industriale mixte să se transforme sub acţiunea concertată a oamenilor, plantelor şi animalelor. Un set-cheie de actori cu rol în reconfigurarea acestei noi ecologii sunt familiile şi indivizii defavorizaţi care adună deşeuri metalice şi cărămizi. Eforturile lor extractive echivalează cu ceea ce Wallsten et al. (2013: 85) numesc minerit urban, i.e. zone ţintă (mine de infrastructură) concentrate în acelaşi spaţiu şi bogate în minerale, aflate în interiorul limitelor oraşului (vezi şi Wallsten, 2015). Dinamica unor astfel de grupuri extractive este destul de variată. Uneori, proprietarii fostelor situri industriale desfac elementele metalice mobile şi uşor detaşabile din aceste spaţii şi le vând centrelor de deşeuri feroase. Fabricile scot la vânzare aparatura veche de mari dimensiuni, bunurile ieşite din uz şi structurile realizate din metal aflate în fostele incinte industriale. În momentul în care această circulaţie descendentă a valorilor materiale se încheie, majoritatea uzinelor sunt abandonate moral de proprietarii lor, ceea ce atrage după sine anularea securităţii, fie în mod intenţionat, fie din cauza lipsei de resurse necesare protejării perimetrului. Odată ce se întâmplă acest lucru, persoanele din exterior pot pătrunde în incintă. Unii sunt foşti muncitori, însă cel mai adesea este vorba de grupuri defavorizate care locuiesc în vecinătatea fabricilor sau sunt permanent în căutare de deşeuri metalice prin oraş (Fig. 1 și 2).
Am fost martorul unor astfel de episoade de minerit urban. În unele cazuri, grupurile care adună materiale feroase sunt alcătuite din cupluri de tineri defavorizaţi care transportă fierul vechi cu braţele sau cu ajutorul cărucioarelor. Odată, am găsit un adult însoţit de trei copii care demolau împreună intrarea unei clădiri. În alte cazuri, grupurile au mărimi considerabile, fiind formate din 10 până la 100 de oameni. Cel mai mare grup pe care l-am întâlnit a fost la Uzina Timpuri Noi, o întreprindere veche, construită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Situată relativ aproape de centrul oraşului, aceasta a fost demolată după ce compania şi-a mutat sediul la aproximativ 40 de kilometri de Bucureşti. Molozul rezultat în urma demolării clădirilor a fost apoi sfărâmat în bucăţele mici şi adunat în grămezi uriaşe de către firma de demolări. Câteva zile mai târziu, un grup de mari dimensiuni constituit din familii sărace, inclusiv copii, au pătruns în incintă. Timp de trei zile de iarnă, de dimineaţa până seara, au sfărâmat betonul reciclat al fostei uzine în căutarea resturilor de fier. Au găsit ţevi din fontă, cabluri şi benzi din metal folosite la fabricarea betonului armat. Au transportat piesele la un centru de colectare aflat la 150 de metri, acolo unde deşeurile au fost cântărite şi plătite în numerar. Având în vedere că era o zi rece de prag de iarnă, pe drumul înapoi de la centrul de colectare s-au oprit de câteva ori la un minimarket pentru a cumpăra cafea şi gustări înainte de a se întoarce la sit. Am numărat, în medie, patru sau cinci drumuri efectuate de fiecare grup.
De asemenea, sunt extrase şi alte resurse marginale, cum ar fi cărămizi sau lemne pentru încălzit. Momentul distrugerii este urmat de o nouă formă de ordonare a materiei „deteritorializate”. Acest ciclu de „deteritorializare”, apropriere şi relocare a resurselor marginale este încadrată de către actorii importanţi în contextul unei „reciprocităţi negative”…, care identifică statul cu vinovatul primordial (Mateescu, 2004: 85). Ignorând regulile de proprietate – percepute de săraci drept o nesfârşită serie de conspiraţii împotriva lor – acest tip de familii includ dreptul de proprietate al fabricilor nefuncţionale în domeniul drepturilor de proprietate al cartierului. În timpul unei incursiuni într-o astfel de uzină pe care o monitorizasem de ceva timp, am descoperit un grup de patru copii împreună cu tatăl lor care smulgeau decoraţiile din fier de pe una dintre clădirile administrative şi le transportau în curtea lor, aflată în apropiere. De-a lungul unor vizite succesive la o altă fabrică, am fost martor la dispariţia treptată a zidurilor de cărămidă, concomitent cu ridicarea unor mormane ordonate de cărămizi în faţa caselor învecinate, care urmau să intre ulterior în circulaţie. Procesul de extracţie şi demolarea acestor spaţii generează hectare întregi de maidane.
Peisajul emergent reprezintă adesea un teren de joacă fascinant pentru copii. Pentru mulţi copii din astfel de zone bucureştene, maidanele [industriale] sunt sinonime cu un spaţiu al libertăţii, un paradis al copilăriei, o materializare urbană a câmpiilor, munţilor sau dealurilor, toate aflate chiar în curtea din spate, în pădurile populate de animalele supradimensionate şi monştrii înspăimântători cu care ne-am luptat timp de mulţi ani (Tudora, 2007: 1).
Binecunoscutul scriitor Mircea Cărtărescu preciza că unele dintre cele mai dragi amintiri se leagă de fabrica de pâine din spatele blocului său. Această utilizare neplanificată este accentuată de faptul că majoritatea siturilor post-industriale se află în cartiere marcate de lipsa parcurilor şi a altor spaţii deschise, de calităţi ecologice submedii şi locuite, în genere, de comunităţi afectate exact de procesele de industrializare şi dezindustrializare care au stat la baza creării siturilor în cauză.
Este mai curând cazul Bucureştiului, din moment ce Capitala are cea mai mare densitate de populaţie din Europa, cu aproximativ 8.099 de locuitori pe km2, în comparaţie, de exemplu, cu 3.800 de locuitori în Berlin sau 1.089 – în Dublin (Chelcea şi Iancu, 2015: 64).
Pe măsură ce eforturile precedente de separare a naturii de societate (e.g. îndepărtarea plantelor ruderale, izgonirea animalelor, prevenirea degradării etc.) încetează, noi actori îşi fac apariţia. Spaţiile post-industriale pot fi privite şi ca heterotopii, i.e. locuri non-hegemonice în care suveranitatea se destramă (Foucault, 1986/[1984]). Există şi alte urbanităţi marginale care folosesc astfel de zone, în afara celor care practică mineritul urban. Persoanele fără adăpost – o nouă condiţie de tipar discursiv şi locativ apărută după sfârşitul socialismului (O’Neill, 2014) – ajung câteodată să-şi petreacă noaptea în aceste locuri. Fostele situri industriale reprezintă, într-un fel ciudat, spaţii deopotrivă private şi publice, asemănătoare spaţiului care înconjoară fâşia de teren pe care se afla Zidul Berlinului. În astfel de spaţii, natura însăşi exercită o funcţie arhitectonică, modificând-o pe cea existentă şi transformând astfel înfăţişarea locului şi, implicit, funcţia sa (Culescu, 2007: 2). După cum precizează Joern Langhorst (2015: 2), ecologiile emergente pot fi considerate cele mai autentice elemente ale naturii urbane deoarece sunt expresiile fizice ale proceselor care nu sunt controlate de sistemele umane de întreţinere şi se manifestă, de cele mai multe ori, în primele etape ale ciclurilor de vegetaţie.
Acestea se află în contrast puternic cu natura costisitoare şi fetişizată promovată de oficiul pentru amenajări peisagistice al municipalităţii (Administraţia Domeniului Public), reprezentată de gazoane atent îngrijite, plante exotice (în raport cu clima din România) şi extravagantele ghivece de flori prezente din abundenţă pe majoritatea bulevardelor din oraş (Pondichie, 2012: 65-71).
Aşa cum se întâmplă şi în alte oraşe, odată îngropate sub vegetaţia bogată, aceste zone capătă o valoare ecologică pozitivă pentru Bucureşti, generând noi situri care urmează să fie colonizate de plante şi animale (Box, 1999; Lachmund, 2013). În astfel de situri post-industriale, pe măsură ce vegetaţia este controlată integral de natură şi lipsită de intervenţia umană, aceasta are o contribuţie clară la auto-reglementarea microclimatului local, regenerarea solului şi controlul temperaturii (Culescu, 2007: 7). Culescu explică clar că diferenţa dintre buruieni şi gazonul verde este una arbitrară, în sensul unei distincţii de ordin cultural care nu se bazează pe o valoare ecologică intrinsecă. Aceste maidane industriale din Bucureşti atrag flora ruderală, reunind specii cu un grad ridicat de adaptare la mediul urban: poluare, surmenaj, sol sărac, condiţii climatice specifice (Culescu, 2007: 3). Alături de maidanele industriale, plantele se extind către alte spaţii urbane marginale cum ar fi drumurile, cărările prăfuite sau crăpăturile din zidurile construcţiilor (Figura 3). Fiinţele marginale non-umane, câinii maidanezi, bufniţele, şobolanii şi chiar fazanii îşi găsesc şi ei adăpost în aceste locuri. Uneori, animalele sunt chiar binevenite. Agenţii de pază se bazează pe câinii vagabonzi pentru a păzi incinta fostelor situri industriale. În timpul zilei, câinii dorm lângă cabinele paznicilor; în timpul nopţii hoinăresc liberi, avertizându-i pe agenţii de pază în cazul unor sunete sau activităţi suspecte. Oamenii din cartierele învecinate sunt în general nemulţumiţi de combinaţia de moloz rezultat în urma demolărilor fabricilor şi natura sălbatică. Aceştia privesc ruinele industriale şi prezenţa florei ruderale şi a animalelor – i.e. capacitatea de a separa natura de societate – drept un dublu eşec: incapacitatea tranziţiei post-socialiste de a salva industria perioadei socialiste şi neputinţa pieţei de a genera o nouă utilizare pentru astfel de terenuri.
Amalgamul alcătuit din degradarea cauzată de extragerea fierului vechi, creşterea necontrolată a plantelor şi libertatea de acces dă naştere unui peisaj ambiguu şi amorf. Un exemplu reprezentativ în acest sens este o altă fabrică situată într-o zonă centrală, pe care am observat-o în mod regulat. Denumită „Frigul”, a fost construită la începutul anilor 1920 şi se afla în zona Filaret, una dintre primele aglomerări industriale din Bucureşti, apărută în apropierea primei gări construite în anul 1869. „Frigul” a produs şi a livrat gheaţă şi instalații frigorigene pentru diferite afaceri până la începutul anilor 1990. Până când a fost demolată, incinta sa consta într-o clădire de mari dimensiuni, ridicată, cel mai probabil, la începutul anilor 1950, la care se adăugau câteva clădiri mai mici cu profil tehnic.
La începutul anilor 1990, datorită afluenţei de frigidere ieftine, fabrica şi-a încetat activitatea. A funcţionat ca spaţiu de depozitare pentru o perioadă, după care a rămas nefuncţională până în 2005. În anul 2006 a intrat într-un proces de demolare care a durat aproape un an. Pe parcursul acelui an, libertatea de care s-au bucurat muncitorii rămaşi în timpul demolării a generat un peisaj carnavalesc (Figura 4). Deşi nu ştiu cine a creat această combinaţie de siluetă feminină şi echipament de fabrică, acest artefact este elocvent pentru libertatea de expresie proprie acestui tip de spaţii.
După ce a fost demolată, terenul a rămas nefolosit, devenind refugiul unui grup de şase-şapte maidanezi foarte cuminţi (Figura 5). Hrăniţi de diferiţi oameni de pe stradă şi din cartier (inclusiv de mine), au reuşit să supravieţuiască în zonă până când primăria i-a ucis, fără motiv, în 2013. Zona a fost împrejmuită cu un gard metalic, urmând ca în zonă să fie ridicat un complex de tip comunitate închisă, însă până în prezent nu au fost iniţiate niciun fel de lucrări de construcţie. În schimb,terenul s-a umplut de vegetaţie. De vreme ce nu există nicio activitate semnificativă, noile plante continuă să crească nestingherite dincolo de gard.
Fabrica „Frigul” nu reprezintă un caz izolat. Există fabrici care se închid şi sunt demolate pentru ca terenurile să fie folosite pentru construcţii noi. Între momentul demolării şi momentul finalizării noii clădiri – o perioadă care poate dura ani de zile – proprietarii păstrează, de obicei, gardurile originale, pentru a uşura munca personalului de pază. Acesta este şi cazul unei fabrici care a produs ulei de rapiţă încă din 1899 (numită iniţial Phoenix), achiziţionată de marea companie multinaţională Bunge la începutul anilor 2000, împreună cu alte două întreprinderi – producători importanţi din Oradea şi Iaşi. Toate trei au fost închise în 2007, ca urmare a deciziei companiei de a-şi transfera investiţiile regionale în Letonia, Turcia, Ucraina, Polonia şi Ucraina1. Pe parcursul acelui an, fabrica a fost demolată, în afară de gardul mare care o înconjura, poarta principală şi clădirea administrativă. În general, acestea sunt păstrate ca măsuri de protecţie împotriva familiilor fără adăpost care ar putea să pună stăpânire pe astfel de terenuri urbane, întărind observaţia lui Langhorst (2015: 9) conform căreia înlocuirea vinovaţilor de infracţiuni ecologice corespunde cu excluderea şi strămutarea vinovaţilor de infracţiuni sociale. Odată cu finalizarea proiectelor imobiliare, sunt demolate şi gardurile originale.
Lupta pentru semnificaţie: de la moloz şi semnificații deschise la reprezentări ambigue
Aşa cum observă Gordillo, pentru oamenii care folosesc aceste situri, peisajul post-industrial reprezintă orice în afară de trecut. Nu este vorba despre nişte dărâmături dintr-un trecut îndepărtat (Gordillo 2014: 19), ci de elemente care fac parte din configuraţiile economice şi sociale ale prezentului. Există o categorie de oameni al căror angajament faţă de siturile post-industriale se situează preponderent în domeniul explorării urbane, artei, patrimoniului şi, la nivel mai general, al producerii de semnificaţie.
Degradarea rapidă şi ambiguitatea simbolică a maidanelor post-industriale stimulează frecvent curiozitatea unor locuitori ai Bucureştiului, de regulă a celor care activează în producţia artistică, conservarea patrimoniului, anticarilor sau colecţionarilor, la care se adaugă teoreticienii conspiraţiei care caută dovezi legate de istoriile puterii. Aceştia sunt cei care se străduiesc să transforme molozul în ruine, în sensul că încadrează materialităţile industriale în epoci trecute, prezentându-le ca obiecte separate de prezent (idem: 8), întărind punctul de vedere al lui Langhorst (2015: 2) referitor la asocierea clară dintre astfel de situri post-industriale şi funcţia lor estetică şi reprezentaţională.
În eseul său clasic despre moarte, Robert Hertz susţinea că moartea cuiva este un proces complet doar atunci când se încheie descompunerea cadavrului. Doar atunci când decedatul încetează să aparţină acestei lumi şi începe să intre în altă dimensiune are loc sfârşitul (Hertz, 1960 [1907]: 47). Se poate sugera o analogie cu situaţia fabricilor din Bucureşti, care dispar fără ca vreuna din părţile componente să fie salvate sau relocate în muzee sau arhive, împiedicând astfel orice eventuală distrugere arhitecturală sau închidere. Pe măsură ce astfel de clădiri sunt golite de semnificaţie – pierzând elemente importante cum ar fi aparatura, arhivele, panourile de protecţia muncii sau alte inscripţii purtătoare de conţinut, fără să fie fotografiate măcar – descompunerea lor devine un imbold pentru creativitate şi imaginaţie.
Viteza şi caracterul anonim ale dispariţiei acestor spaţii industriale şi ale naturii lor deschise împrumută un caracter imoral demolării lor. Criticul de artă Michael Roth observă că dispariţia, pericolul pierderii reprezintă secretul atracţiei ruinelor – şi al ambiguităţii lor structurale (1997: 2). O astfel de pierdere este dureroasă îndeosebi în cazul fabricilor construite la începutul perioadei de industrializare din secolul al XIX-lea. Potrivit unui specialist în patrimoniu industrial, după al Doilea Război Mondial, regimul comunist a confiscat o serie de utilaje, fără a le deteriora grav, din dorinţa de a le utiliza cu costuri minime de înlocuire. În România, [începând cu anii 1990] mai poate fi găsită aparatură tehnică de excepţie în stare de funcţionare datând din secolul al XIX-lea. Din nefericire, eforturile de a salva acest patrimoniu valoros sunt practic inexistente (Iamandescu, 2005: 7).
Aceste contexte interpretative repoziţionează molozul, acordându-i statutul propriu ruinelor, i.e. obiecte cu semnificaţie transcendentală (Gordillo, 2014: 10).
Chiar şi cele câteva fabrici încadrate în categoria de patrimoniu – fiind astfel ferite de demolare – nu se pot bucura de statutul de obiecte demne de conservare. Legislaţia actuală protejează faţadele clădirilor de patrimoniu de pericolul demolării. Unele faţade sunt integrate, mai mult sau mai puţin armonios, în ţesutul creat de noile clădiri construite după demolare; acesta este şi cazul Bursei de Mărfuri sau al Tipografiei Cartea Românească. Sunt însă şi cazuri în care faţada este complet separată de restul clădirilor recent construite, fiind astfel clasificată în categoria de structuri remanente în raport cu noile construcţii urbane. Proprietarii siturilor care conţin clădiri de patrimoniu aşteaptă, de obicei – în speranţa că, în cele din urmă, acestea se vor prăbuşi de la sine. Uzina Timpuri Noi – menţionată anterior – a fost obligată să renunţe la demolarea a trei clădiri atunci când celelalte clădiri de pe sit au fost demolate. La doi ani după episodul descris mai sus, cele trei clădiri de patrimoniu au dispărut, iar întregul sit este în prezent împânzit de diferite construcţii.
În eseul său clasic The Metropolis and the Mental Life (2005/1903), Georg Simmel susţinea că, în confruntarea cu ritmul alert al străzii, supra-stimularea mentală şi senzorială a vieţii urbane dă naştere unei atitudini indiferente sau de retragere în spaţiul privat. În opoziţie, flâneur-ul descris de Walter Benjamin caută, la pas, comorile ascunse ale oraşului pentru a-şi reaminti spontan experienţe uitate. Fabricile părăsite beneficiază în mod curent de atenţia flâneur-ilor. Unii tind să-şi desfăşoare activitatea într-un ritm lent care trădează o perspectivă în care siturile post-industriale sunt privite ca artefacte pitoreşti (Langhorst, 2015: 3). Cei mai aventuroşi nu sunt incomodaţi de lipsa senzorială de confort provocată de praf, apă, excreţii sau mirosuri neplăcute. Pentru exploratorii urbani, tensiunea dintre misterul acestor spaţii abandonate şi sentimentul de împlinire trăit în urma pătrunderii în astfel de incinte constituie o atracţie în sine. Aceste locuri sunt vizitate şi apoi descrise pe diferite bloguri sub titulatura terra incognita, aflată în opoziţie cu modernitatea consumeristă post-socialistă (Văetiş, 2011: 89-91).O expoziţie bucureşteană a prezentat vizitatorilor săi, printre altele, un morman de gunoi adunat din perimetrul Morii lui Assan, un reper industrial al oraşului (Figura 6), ca parte a unui aparent protest împotriva lipsei de sensibilizare în ceea ce priveşte patrimoniul industrial. În mod similar, în aceeaşi expoziţie intitulată Gunoaie, resturi şi ruine2 , artistul Mircea Nicolae a expus şi literele din metal care alcătuiau numele fabricii aflate în aşteptarea demolării (Figura 7). Această practică artistică se află în contrast puternic cu experienţa organizată, atent structurată şi motivată a siturilor reamenajate şi reproiectate, cum ar fi The High Line din New York City (Langhorst, 2015: 5). Literele au fost recuperate în timpul unei vizite în zona sitului efectuată de artist în compania unui prieten. Acestea funcţionează în conformitate cu ceea ce putem numi, extrapolând analiza lui Moshenska (2015: 80), moloz curatoriat, i.e. artefacte mobile ale dezindustrializării care pot fi păstrate în starea [lor] pasivă, degradată cu ajutorul conservării atente şi a stabilizării. Această alegere estetică rezonează cu observaţia lui Gordillo (2014: 9) potrivit căreia „molozul” semnalează, printr-o decizie exclusivistă, dezintegrarea formelor recognoscibile.
Astfel de explorări urbane fac parte din procesul de reîncărcare cu simboluri (Ritzer, 2005) a artefactelor industriale mobile şi imobile. Culescu descrie clar cum abandonul administrativ al acestor spaţii creează o dublă poziţionare a societăţii faţă de ele: pe de-o parte, sunt afectate de scăderea valorii (devenind astfel nişte nesfârşite maidane părăsite şi părăginite); pe de altă parte, dobândesc dimensiunea morală a spaţiului sacru sau a spaţiului interzis (2007: 9).
Michael Roth, subliniind relaţia dintre ambiguitate şi creativitate, a observat că ambiguitatea devine un teren fertil pentru metaforă, astfel încât corpurile, ideile şi operele de artă pot fi încadrate în categoria ruinelor, aidoma clădirilor (1997: 2, vezi şi Maskit, 2007).
Descoperirea şi etalarea acestor locuri constituie acte de apropriere extrem de interesante. Aşa cum au subliniat specialiştii din domeniul legal, comunicarea revendicării proprietăţii este o formă fundamentală de exercitare a dreptului de proprietate (Rose, 1994). În lipsa unor semne vizibile care să indice drepturile de proprietate asupra fabricilor nefuncţionale, multe spaţii post-industriale par să nu aparţină nimănui, în timp ce restul oraşului beneficiază de reguli clare referitoare la acces, incluziune şi excluziune. Prin intermediul prezenţei curatorilor din exteriorul perimetrului fizic al fostelor situri industriale sau cu ajutorul reprezentărilor digitale de pe bloguri, astfel de oameni creează o geografie urbană alternativă auxiliară. Acum câţiva ani, pe website-ul comunităţii române a exploratorilor urbani şi industriali se putea citi următorul anunţ: „Încercăm să adunăm cât mai multe informaţii despre locuri interesante, abandonate sau nu, care merită să fie vizitate sau fotografiate”. Faptul că siturile post-industriale merită să fie vizitate arată reintegrarea simbolică a siturilor industriale în peisajul cultural local.
Descoperirea siturilor industriale după încetarea activităţii de către flâneur-i sugerează un anumit regim temporal. Într-un studiu despre Detroit, Cope (2004: 11) menţionează că, în urma depopulării masive, peisajul oraşului arată ca şi cum timpul s-ar fi oprit în anii 1960, iar natura ar fi preluat controlul. De asemenea, fabricile existente în prezent în Bucureşti au rămas la stadiul în care erau în anii 1980. Mai mult, unele arată ca şi cum ar fi rămas undeva la sfârşitul secolului al XIX-lea, atunci când au fost construite. Multe nu şi-au schimbat înfăţişarea, alimentând un anumit simţ al pitorescului (Langhorst, 2015: 3-4). În acest context, explorarea acestor situri nu are doar un caracter geografic şi spaţial, ci şi unul temporal. Astfel de flâneur-i devorează nu doar spaţiul urban, ci şi diferite perioade istorice. Există ceva postmodern şi fragmentar în reîncărcarea cu simboluri a siturilor post-industriale prin intermediul explorărilor. Acestea oferă imagini ale istoriei, nefiind iniţiative de căutare a timpului pierdut şi a amintirilor personale, de vreme ce niciunul din aceşti oameni nu a avut vreo legătură cu fabricile respective în perioada în care erau funcţionale. Sensibilitatea lor constituie un ecou al observaţiei lui Charles Jencks conform căreia, în cultura contemporană, oamenii pot trăi simultan în mai multe lumi: dacă omul are posibilitatea de a trăi în diferite epoci şi culturi, de ce s-ar limita la timpul prezent şi la planul local? Eclectismul este evoluţia firească a unei culturi care se află în postura de a alege (Jencks apud Harvey, 1989: 87).
Concluzii
Fragmentele etnografice prezentate anterior ridică probleme importante legate de articularea conceptelor de valoare, putere, natură, timp, materialitate şi reprezentare în societăţile contemporane. Numeroase foste situri industriale nefuncţionale nu pot fi considerate abandonate. Locuitorii urbani marginali, deopotrivă umani şi non-umani, le utilizează în diferite moduri. Unii practică mineritul urban, adunând fier vechi şi materiale de construcţie ce pot fi vândute sau refolosite în alte situaţii. Astfel de situri funcţionează ca spaţii non-hegemonice, heterotopice. Copiii au descoperit că astfel de spaţii învecinate pot constitui excelente terenuri de joacă. Persoanele cu posibilităţi materiale reduse transformă aceste locuri în adăposturi, fiind obligate de lipsa programelor sociale să locuiască pe timp de noapte acolo. De asemenea, plantele şi animalele sunt împinse către aceste locuri, deoarece aici se pot refugia de un oraş în care administraţia municipală, rezidenţii şi reprezentanţii zeloşi ai primăriei cheltuiesc sume importante de bani pentru a izola societatea urbană de natură. În plus, am căutat să demonstrez că astfel de situri reprezintă o provocare în raport cu discursul şi reprezentarea conceptuală. Peisajul eclectic emergent este dificil de denumit şi greu de definit. Acest tip de situri se împotriveşte principalelor tipare descriptive ca repere de interpretare. Am utilizat o serie de practici digitale, artistice şi de patrimoniu ca instrumente în cadrul demersului de cercetare a acestei ambiguităţi. Exploratorii şi artiştii urbani folosesc aceste spaţii ca resurse în activitatea lor. Procedând astfel, aceştia caută să transforme molozul post-industrial în ruine, să şi-l însuşească şi să-l repoziţioneze în funcţie de alte cadre interpretative3.
Liviu CHELCEA, Bucureştiul post-industrial [Post-industrial Bucharest], Iaşi, Polirom, 2008
Mitch COPE, „In Detroit Time”, in Shrinking Cities – Complete Works 1, Aachen: Arch+ Verlag Gmbh, 2004
Mihai CULESCU, „Linia verde București-Vest. Lucrare pentru examenul de cunoștinţe fundamentale și de specialitate urbanism, maidane [The Green Corridor Bucharest West. Exam paper for the course urbanism, wastelands]”, Bucharest, Universitatea de Știinţe Agronomice și Medicină Veterinară -București, Facultatea de Horticultură – Secţia Peisagistică, MS, 2007
Tim EDENSOR, Industrial Ruins: Space, Aesthetics and Materiality, London, Berg, 2005
Michel FOUCAULT, „Of other spaces”, Diacritics, nº6, 1986, p. 22-27
Matthew GANDY, „Marginalia: Aesthetics, Ecology, and Urban Wastelands”, Annals of the Association of American Geographers, vol. 103, nº6, 2013, p. 1.301-1.316
Gastón GORDILLO, Rubble: The Afterlife of Destruction, Durham, NC, Duke University Press, 2014
Talinn GRIGOR and Romina KATCHI, „Debris of What-would-have-been: A Photo-Essay Concerning Deindustrialization in Hyper-Capitalist and Post-Socialist Cities”, Journal of Urban History, nº8, 2015
Joern LANGHORST, „Rebranding the Neoliberal City: Urban Nature as Spectacle, Medium, and Agency”, Architecture, Media, Politics, Society, vol. 6, nº4, 2015, p. 1-15
Irina IAMANDESCU, Arheologia Industrială: Repere internaţionale și contribuţii românești [Industrial Archaeology: Ioan Sebastian JUCU, „Romanian Post-Socialist Industrial Restructuring at the Local Scale: Evidence of Simultaneous Processes of De-/Reindustrialization in the Lugoj Municipality of Romania”, Journal of Balkan and Middle Eastern Studies, vol.17, nº 4, 2015, p. 408-426
Jens LACHMUND, The Invention of the Ruderal Area. Urban Ecology and the Struggle for Wasteland Protection in West-Berlin, Paper presented at the International Sociological Association, Research Committee 21, Berlin, 29–31 August 2013, available at http://www.rc21.org/conferences/berlin2013/RC21-Berlin-Papers-2/23-Lachmund.pdf
Nate MILLINGTON, „Post-industrial imaginaries: Nature, Representation and Ruin in Detroit, Michigan”, International Journal of Urban and Regional Research, 37, 1, 2013, p. 279-296
Gabriel MOSHENSKA, „Curated Ruins and the Endurance of Conflict Heritage”, Conservation and Management of Archaeological Sites, 17, 1, 2015, p. 77-90
Bruce O’NEILL, „Cast Aside: Boredom, Downward Mobility, and Homelessness in Post-communist Bucharest”, Cultural Anthropology, 29, 1, 2015, p. 8-31
Claudia POPESCU, „Deindustrialization and Urban Shrinkage in Romania. What Lessons for the Spatial Policy”, Transylvanian Review of Administrative Sciences, 42(E), 2014, p. 181-202
Georg SIMMEL, „The Metropolis and the Mental Life”, in Jan LIN and Christopher MELE (dir.), The Urban Sociology Reader, London, Routledge, 2005 [1903], p. 23-31
Ioana TUDORA, „Maidanul ca alternative: Spontaneitate versus planificare [Wasteland as Alternative: Spontaneity versus Planification]”, Manuscript, 2007
Şerban VĂETIŞ, „The Material Culture of the Postsocialist City. A Success/Failure”, Martor, 16, 2011, p. 81-94
Björn WALLSTEN, „Toward Social Material Flow Analysis: On the Usefulness of Boundary Objects in Urban Mining Research”, Journal of Industrial Ecology, 2015, available at http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/jiec.12361/epdf
International Practices and Romanian Contributions], Manuscript, 2005
1. http://www.bunge.com/company-history, consultat pe 1 noiembrie 2013.
2. Mircea Nicolae – Gunoaie, resturi şi ruine. 2012, disponibil la:
http://mircea-nicolae.blogspot.ro/2012/04/gunoaie-resturi-si-ruine.html
3. O primă versiune a textului a fost publicată în Open Monument: Research on Ephemeral Commemoration Architecture and Modernist Patrimony, edited by Marta Jecu, Berlin: Revolver, 2014. https://pa.revues.org/448#tocto1n1
SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR 4-5/2017
ARHEOLOGIE INDUSTRIALĂ
