Dosar tematic

Morile abandonate ale Brăilei, repere identitare sau fantome ale patrimoniului industrial dunărean?

text: Maria STOICA

Planul Brăilei la 1892

„Există orașe pentru care apropierea apei e vitală. Și nu pentru că, în prezent, ar mai depinde neapărat de Apă (mă refer la o apă cu personalitate - fie ea fluviu, mare sau ocean), cum este și cazul Brăilei, unde portul în care se mai pot vedea rămășițe ale depozitelor construite după planurile lui Saligny, la sfârșit de secol XIX, pare în părăsire, [...] iar pe Dunăre arareori mai trece câte-o barcă, ca și cum fluviul ar fi mort și n-ar duce nicăieri. Brăila de astăzi nu mai are nicio legătură directă cu apa, este doar un târg de provincie ce poartă cicatrice încă proaspete ale deceniilor de comunism și ale industrializării forțate, și pentru cei mai mulți dintre localnici Dunărea nu mai înseamnă decât faleza unde vara, pe caniculă, sunt cu câteva grade mai puțin decât în centru [...] pentru străinul care ajunge pentru prima oară la Brăila și are impresia că se învârte în cerc (impresie datorată, în parte, bulevardelor care au formă de arce de cerc, tăiate de străzile ca niște raze) până când se lasă sedus de aerul hipnotic și în același timp dezolant al orașului, adulmecând izul fin de mâl și de pește pe care localnicii nu-l mai deosebesc de cele domestice, cotidiene, apropierea apei e fascinantă, dându-i o permanentă senzație de libertate. Apa înseamnă garanția că poți pleca dintr-un loc, dar și că te poți întoarce. [...] portul, cu morile lui celebre, dintre care Moara Violatos, părăsită, lugubră, «de vânzare»“ [...] (fragment din Adina POPESCU, „Brăila - orașul și câinii”, apărut în Dilema veche, nr. 352, 11-17 noiembrie 2010).

Stabilitatea politică de după 1834, când s-a încheiat Regulamentul Organic, desființarea monopolului economic turcesc, dezvoltarea orașelor, a meșteșugurilor, a comerțului au constituit premisele favorabile dezvoltării industriei în Brăila.

Brăila și-a conturat o dezvoltare economică internă începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Atunci s-au construit liniile de cale ferată, cheiurile de piatră ale portului și s-au diversificat întreprinderile industriale și comerciale. Tot atunci s-au realizat două instalații petroliere la Dunăre, una dintre ele fiind cunoscută sub denumirea de „The Principalities Petroleum Refining Company - Brăila” și participând la Expoziția Internațională de la Paris din 1867, unde, pe lângă oferta de petrol, a expus o alta, la fel de tentantă, de gaz și parafină.

În aceeași perioadă, s-a înființat la Brăila fabrica de ciment „I. G. Cantacuzino”, o fabrică de covoare, întreprinderea de confecții „Erevan”, o fabrică de prelucrare a lemnului, o fabrică de spirt, una de cărămizi și alte mici întreprinderi.

Astăzi, doar documentele de arhivă confirmă existența pe teritoriul orașului Brăila, imediat după eliberarea lui de sub ocupația otomană (1829), a unor instalații tehnice preindustriale de măcinat cereale: mori cu tracțiune animală, mori de vânt și mori de apă. Dacă în anul 1832 statisticile consemnau doar 9 mori (5 de vânt și 4 acționate de cai), după trei decenii, odată cu mărirea teritoriului urban și creșterea numărului de locuitori, erau inventariate 219 (140 de vânt, 74 acționate de forța animalelor, două de apă și trei mori mecanice).

Apariția morilor mecanice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost un prim semn al declanșării procesului de dezvoltare a industriei românești, evidențiat de apariția în vocabular a cuvântului fabrică, care constituia inițial noua denumire a atelierelor orășenești în care se obțineau bunuri alimentare.

Burghezia industrială s-a format într-un ritm mai lent, dar principalele ei inițiative au prins contur, în special în apropierea portului și în legătură cu activitatea lui principală.

Statisticile din anul 1832 atestau existența, la Brăila, a trei poverne (instalații pentru fabricat rachiu sau spirt), 9 mori - dintre care 5 erau mori de vânt, iar 4 erau acționate de cai - și a câtorva ateliere în care se produceau lumânări și articole de uz casnic.

În anul 1860, o informare adresată ministrului de interne enumera industriile aflate în orașul Brăila: „O fabrică de făină, pâne și galete cu diferite mașine; două localuri pentru tăerea vitelor, așa numitele zalhanale (abatoare), simple, fără mașinărie; patru berării dintre care numai una e mai bună având mașinăria cuvenită și local propriu; un mic cazan de pământ pentru fabricarea de gaz fotogen; vreo câteva lumânării neînsemnate, fără instrumente ce ar merita numele de mașine și fără localuri proprii, căci fiind aici liberă vânzarea lumânărilor de seu, tot cetățeanul are voie a fabrica pe seama sa acest articol cu orice mijloace va avea la casa sa”.

În anul 1863 numărul fabricilor crescuse, deși erau modeste ca dimensiuni, unele nedepășind profilul unor ateliere. Poliția Brăila avea inventariate 38 de asemenea fabrici, înființate între 1840 și 1860: „15 fabrici de rachiu (spirt și mastică), cu unul, două sau trei cuptoare cu horn, fiecare cu un cazan cu una, două sau trei țevi; 10 fabrici de pâine, fiecare având o moară cu una, 3 sau 4 pietre, 6 până la 23 cai și un cuptor cu horn; 2 fabrici de făină având câte o moară cu 4 pietre și 18, respectiv 16 cai; o fabrică de macaroane și fidea având în dotare moară cu o piatră și trei cai și o mașină; 4 fabrici de bere cu un cuptor cu unul sau două hornuri în care este așezat cazanul; o fabrică de tăbăcărie instalată într-un local închiriat, în care se lucrau piei importate, de bou, de vacă, de vițel, de cal și de câine, peste 100 de bucăți într-un an, din care se obținea iuft și saftian; 3 fabrici de lumânări și o fabrică de lumânări și săpun având două sau trei cuptoare cu hornuri în care erau așezate cazane; o tipografie cu două prese care lucra într-un local închiriat”. În toate aceste fabrici lucrau 225 de angajați, dintre care 63 la fabrica de pâine a italienilor Borghetti și Gerbolino.

„Morile cu vapor” ale Brăilei, foste și actuale repere identitare ale orașului

Prima moară mecanică de măcinat grâu, numită „moară cu vapor” pentru că folosea forța aburului, a făcut parte din dotarea Fabricii de pâine Borghetti și Gerbolino, construită în anul 1857 pe terenul cuprins între Bulevardul Cuza, malul înalt al Dunării și Strada Unirii, iar spre nord ajungea până în apropierea Căii Călărașilor. Întreprinzătorii italieni au înființat la Brăila un „complex industrial” care, în 1866, mai conținea: cinci mori cu localuri pentru cernutul făinii, o brutărie mecanică pentru fabricarea pesmeților cu termen îndelungat de păstrare, atelier de lăcătușerie și tâmplărie, spălătorie cu uscător. Stabilimentele erau deservite de două mașini Watt, de condensare a aburului, și o pompă ce dirija apa în instalații. Productivitatea utilajelor și calitatea produselor au avut răsunet în Capitală, proprietarii fiind contactați, în anul 1860, pentru a înființa „o moară de aburi și două frământătoare mecanice” în București. La Expoziția Universală de la Paris, din 1867, Borghetti și Gerbolino au participat cu produse (făină și pesmet), premiate cu Mențiunea Onorabilă, și cu proiecte pentru fabrici.

Fabrica de făină Galiatzatos, înființată în anul 1875, se afla pe Strada Roșiori, în apropierea intersecției cu Strada Victoriei. După extinderea din anul 1908 și construirea liniei ferate care asigura legătura cu gara, moara a atins o capacitate de măcinare de 20 de vagoane zilnic. Clădirile împreună cu toate instalațiile au constituit aportul fraților Galiatzatos la Societatea Anonimă „Moara Românească”, cumpărată în anul 1938 de industriașul Sever Herdan.

Fabrica de măcinat făină Millas, amplasată la intersecțiile Bulevardului Independenței și Străzii Unirii cu Calea Galați, a fost construită în anul 1879, fiind dotată cu mașini de măcinat de fabricație engleză. Cuprindea mai multe corpuri: o clădire cu parter pentru administrație, clădire cu parter și etaj pentru depozitele de făină, iar moara și curățitorul erau instalate în alte două corpuri, cu trei și, respectiv, cinci etaje, aliniate în bordura străzii Unirii, în clădirea dinspre curte aflându-se sala mașinilor, cuptoarele și atelierele mecanice.

Cea mai mare cantitate din făina produsă aici era destinată exportului. La Expoziția Internațională de la Paris, din anul 1889, Iani Millas a obținut Diploma de distincțiune și Medalia de argint pentru calitatea făinii, iar Regele Carol I i-a acordat Coroana României în Grad de Ofițer. Încurajat de succesul obținut, industriașul și-a extins afacerea, cumpărând morile Borghetti și Lambridini.

În anul 1900, moara a intrat în proprietatea Creditului Funciar Urban din București, iar în 1916 a fost cumpărată de D. C. Radacovici, care a și modernizat-o. Fără a respecta condițiile impuse de regulamentul pazei contra incendiilor, proprietarul a construit, în curtea fabricii, un răcitor de lemn, cu înălțimea de 22 m, și un rezervor pentru depozitarea păcurei, cu o capacitate de 20 de vagoane. După numai patru ani, în 1920, moara a fost distrusă de incendiu.

Dacă morile amintite au dispărut din țesutul urban al Brăilei, clădirile altor două mori, considerate cele mai mari și mai moderne din sud-estul Europei în perioada construcției lor, au rezistat până astăzi, în diferite stadii de conservare: fabricile de făină/morile Violatos și Valerianos & Lykiardopoulos.

Morile Violatos și Valerianos & Lykiardopoulos, monumente istorice abandonate

Fabrica de făină Violatos (BR-II-m-B-02127 str. Saligny - Moara Violatos 1898) a fost una dintre cele mai faimoase mori din Europa. Panait Violatos a fost, între 1889-1892, asociat la Moara Millas, premiată cu medalia de argint la Expoziția Internațională de la Paris. Apoi a demarat ambițiosul proiect al construirii celei mai moderne mori din sud-estul Europei și cu o mare capacitate de producție. Clădirea Fabricii de făină Panait Violatos a fost construită în anul 1896 pe malul Dunării, fără aprobarea consilierilor și în ciuda interpelării făcute de senatorul Butărescu în Senatul României, despre violarea legii sanitare în cazul amplasării morilor cu aburi pe malul Dunării. Moara situată în port avea șase niveluri, dintre care două ocupate de depozitele colosale de făinuri de toate calitățile, fiind legată de fluviu printr-un tunel subteran, în care o instalație mecanică asigura descărcarea cerealelor, din șlepuri direct în fabrică. Energia electrică și motoarele aduse din Braunschweig, permiteau desfășurarea unei activități continue. Mecanicii-șefi și meșterii morari erau aduși din străinătate.

Datorită motorului Gottlieb Luther (importat din Braunschweig/Germania), de 1.000 de cai putere, și electrificării, activitatea de producție se putea desfășura fără întrerupere, realizându-se până la 150 tone de făină pe zi. În iunie 1948, fondul industrial al Morii Violatos, aflat sub sechestru judiciar, a trecut în patrimoniul statului. Clădirea a fost dezafectată, dar i s-au repartizat alte destinații care au menținut-o în circuitul economic până în anul 2000.

Fabrica automată de făină Valerianos & Lykiardopoulos (BR-II-m-B-02133 str. Vadul Rizeriei 2 - Moara Likiardopulos 1911-1912), amplasată în apropierea docurilor, a fost dată în folosință în decembrie 1912. Era apreciată drept cea mai mare și modernă moară din întreg Orientul. Clădirea monumentală, cu cinci niveluri, formată din corpuri articulate ca volume distincte, ocupă o suprafață de 11.000 mp. La inaugurare avea o forță motrice de 1.200 cai putere și o capacitate a instalației de până la 40 de vagoane de grâu pe zi. Cea mai mare parte din producția de făină, de calitate superioară, era exportată în Turcia, Grecia, Algeria, Egipt. Fabrica automată de făină Valerianos & Lykiardopoulos a consolidat, prin performanțele sale tehnice și prin calitatea produselor, întâietatea Brăilei în industria morăritului.

După naționalizarea din 1948, întreprinderea și-a continuat activitatea sub firma Fabrica de pâine „Nicolae Bălcescu”, având în momentul privatizării în jur de 1.200 de angajați. Declinul ei a început după anul 2010, iar starea actuală a clădirii se apropie de colaps.

Alegerea amplasamentului pentru cele două stabilimente pe malul Dunării și rezolvarea la scară monumentală a volumetriei lor, deși dictate, în principal, de rațiuni economice, erau subordonate funcției simbolice a reprezentării. Văzute dinspre Dunăre, morile impresionau prin soliditatea și grandoarea arhitecturii și creau impresia că orașul întreg crește din substanța lor. Ele glorificau vizual prosperitatea orașului și o așezau, sugestiv, sub semnul grâului.

Morile moderne nu aveau un corespondent în ramura brutăriilor, rămase într-un stadiu primitiv de funcționare în localuri insalubre. „Pretinsele laboratoare ale brutarilor din Brăila sunt niște camere mici, infecte, fără aer, fără lumină, cu pereții și dușumelele murdare, servind după terminarea lucrului ca loc de culcare oamenilor de serviciu. Grajdul cailor este, de obicei, situat în imediata apropiere a acestor laboratoare”. Prima fabrică sistematică de pâine, Ancora, a fost inaugurată în anul 1913, în localul propriu de pe Strada Schelei, nr. 8.

***

Bibliografie

Maria STOICA, Brăila. Memoria orașului, Ed. Istros, Brăila, 2009

Actualizare Plan Urbanistic General Municipiul Brăila, STUDIU DE FUNDAMENTARE PRIVIND SITUAȚIA ZONELOR INDUSTRIALE AFERENTE FALEZEI, ETAPA I + II + III, Cap. I.2.2. BENEFICIAR: U.A.U.I.M. - C.C.P.E.C., ELABORATOR: INCD „URBAN-INCERC”, SUCURSALA URBANPROIECT, ȘEF PROIECT: arh. Doina Bubulete, ianuarie 2012

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR 4-5/2017

ARHEOLOGIE INDUSTRIALĂ