Argument

Dosar Tematic-Arheologie Industrială

Dosar Tematic nr.4-5/2017

ARGUMENT

Ruinele industriale,

între poetica memoriei și arheologie

© Foto Ovidiu Micșa

Toposul ruinelor, implantat viguros în imaginarul poetic încă din pre-romantismul secolului al XVIII-lea, introduce o notă distinctă de melancolie în cultura europeană. Toată poezia romantică europeană tratează, într-o formă sau alta, această temă a ruinelor, a spațiilor delabrate, măcinate de timp, martori tăcuți, dar încărcați de semnificații, ai unor vremuri apuse. Un pretext pentru a medita asupra dimensiunilor efemere ale omului în univers, asupra evoluției lui sub ascendentul timpului. Pentru omul romantic, ruina se constituia ca o alegorie a propriei sale existențe.

Poetica ruinelor revine la modă. Plutește în aer o atracție către decrepitudine, către locurile abandonate, năpădite de vegetație spontană, ca o metaforă a libertății. Pictăm calcane, ne bucurăm la vederea unui zid nefinisat, brut, cu straturile de cărămidă aparente, rugos și frust. Ne îndeamnă la visare. Dacă nu avem la îndemână ruine reale, le fabricăm, le reinventăm, mimăm abandonul: pereți din beton aparent, așa cum rezultă din decofrare, zugrăveli zgâriate și pereți înnegriți artificial. Este la mare căutare ambianța destroy-vintage, seducătoare pentru bobo-nomazi, un fel de hipsteri exploratori urbani, jumătate burghezi, jumătate boemi, pentru care reabilitarea înseamnă să nu restaurezi nimic, ci să controlezi decrepitudinea, să conservi rănile timpului, să creezi configurații în afara normelor și să inventezi noi maniere de a locui.

Françoise Choay, în Alegoria patrimoniului, datează apariția ruinelor din proto-Renaștere (secolele XI-XII), care se distinge prin interesul antichizant pentru ruinele Romei clasice, abandonate atunci și năpădite de vegetație sălbatică sau locuite (arcele Colosseumului erau colonizate de locuințe, ateliere, antrepozite, ca și Circus Maximus sau teatrul lui Pompei, ocupate de comercianți sau de cârciumi). Un interes mai general și mai organizat pentru ruine se revelează în Quattrocento. O nouă privire „metamorfozează edificiile antice în obiecte de reflexie și contemplație”1 (F. Choay).

În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, perspectiva se schimbă sensibil: gustul pentru ruine se extinde dincolo de cele clasice, la orice epocă și la orice tip de construcție. Este, probabil, un corolar al gustului epocii pentru exotism și al tendinței către relativism istoric.

Ruina este valoroasă pentru că stimulează reveria, meditația. Dar este această afirmație valabilă și pentru ruinele „templelor” și „catedralelor” revoluției industriale? Cum poate îndemna la reverie o hală industrială ruinată, înnegrită și murdară, înecată în grămezi de moloz și de resturi de mașinării și fiare vechi? Ce diferență este între Cârța și Moara lui Assan? Pe cerul amândurora se văd stelele…

Mircea Cărtărescu pare să fi înțeles pe deplin potențialul liric și mnemonic al ruinelor industriale. El evocă, în scrierile sale fabuloase, bătrânul străjer al copilăriei sale, Moara Dâmbovița (din păcate, demolată), „castelul pâinii” devenit personaj mitologic, reper simbolic pe harta mentală a orașului pentru copilul Mircea și motiv recurent în opera scriitorului ce avea să fie.

„Frontonul ei cu o mare deschidere circulară în mijloc se-nălța încă, în racursiu, deasupra machetei fragile a cartierului, atât de sus și atât de melancolic încât, mai ales verile, când norii de pe cerul scânteietor traversau marea rozetă, construcția îți strângea inima, te făcea să-ți simți mai mult ca oricând singurătatea.

Ca și castelul de apă de la rondul unde-ntorcea tramvaiul 21, ca și atâtea depouri, hale, piețe acoperite, fabrici dezafectate, mori cu aburi și rezervoare de gaz din orașul nostru crepuscular, arhitectura industrială a vechii fabrici era paradoxală și fascinantă, căci zidurile masive, netede, funcționale, din care ieșeau capete de rampe metalice, pline de buloane, geamurile zgârcite cu lumina, dintr-o sticlă groasă și plină cu bule de aer, reliefurile și frizele ce serveau la sporirea rezistenței volumelor grele se-mbinau improbabil, absurd, înduioșător într-un fel […], cu ornamente de stuc ieftin, grotești și inutile, ce se născuseră din estetica frustrată a unui secol pe cât de rafinat și eroic, pe atât de lânced și visător.”

* * *

Nu întâmplător, mișcarea de protecție a patrimoniului industrial își are originile în leagănul revoluției industriale, în Anglia anilor ’50, ca urmare a distrugerii multor uzine în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Odată cu apariția termenului de „arheologie industrială” în 1955, atribuit istoricului britanic Kenneth Hudson, procesul de revalorizare a ruinelor industriale s-a amplificat.

În anii ’60 și ’70, odată cu apariția mișcărilor naționale legate de patrimoniul cultural, arheologia industrială s-a dezvoltat ca formă distinctă a arheologiei, axată puternic pe conservare și protecție, la început în Marea Britanie, apoi în Statele Unite și în alte părți ale lumii. În această perioadă a început organizarea inventarelor naționale de patrimoniu industrial (în Anglia, Industrial Monuments Survey și în SUA, Historic American Engineering Record). Au fost înființate mai multe organizații naționale și regionale de arheologie industrială: Society for Industrial Archeology (de influență America de Nord) în 1971 și Association for Industrial Archaeology (de influență engleză) în 1973. Tot în 1973 a avut loc și prima Conferință internațională privind conservarea monumentelor industriale, la Ironbridge în Shropshire. Această conferință a avut o contribuție importantă la înființarea în 1978 a Comitetului Internațional pentru conservarea patrimoniului industrial (The International Committee for the Conservation of the Industrial Heritage, cunoscut ca TICCIH), organizație mondială pentru promovarea patrimoniului industrial, care a și elaborat o Cartă a Patrimoniului Industrial în 2003, cu ocazia celui de-al XII-lea Congres Internațional al TICCIH de la Moscova.

O definiție a arheologiei industriale, destul de apropiată de ceea ce înseamnă ea în practică,

este cea dată de Smithsonian Institution Archives Center în 2001: „Arheologii industriali studiază și măsoară situri și structuri industriale, le documentează fără să disloce artefacte și încurajează conservarea lor sau reutilizarea adaptabilă. Pe lângă munca lor specifică, arheologii industriali consultă și alte surse pentru a înțelege cât mai bine perioada studiată, aspectele legate de industria și tehnologia momentului. Pentru a readuce la viață situl și pentru a-l situa într-un context uman și industrial, ei intervievează foștii muncitori, vizitează situri industriale încă funcționale, examinează colecțiile muzeelor, studiază fotografii vechi, memorii, corespondențe, registre ale fostelor întreprinderi, alte publicații”.

Obiectele de studiu ale arheologiei industriale sunt, în general, toate artefactele

legate de era industrială, dar în special: vechi docuri și depozite portuare, mori, fabrici de textile, oțelării, canale, poduri, mine și sisteme de căi ferate. În mod tradițional, aria de studiu a arheologiei industriale a fost rezervată arheologilor, inginerilor, arhitecților, istoricilor, artiștilor și, mai nou, economiștilor, sociologilor și antropologilor.

În ultimii douăzeci de ani, din ramura principală a arheologiei industriale s-au desprins două subramuri, mai mult sau mai puțin independente: arheologia comercială și arheologia socială. Dacă între arheologia industrială și cea comercială distincția o face obiectul studiului (arheologia comercială studiază clădiri, artefacte, structuri, semne și simboluri comerciale ale secolului al XX-lea), între arheologia industrială și cea socială (care se ocupă de

studiile privind viața muncitorilor din zonele industriale sau anchetează evenimente neobișnuite din aceeași arie de interes), limitele sunt, în cel mai bun caz, instabile, arheologia socială putând fi asimilată unei metode de cercetare proprii arheologiei industriale.

* * *

În mod contrar țărilor nordice și Marii Britanii, unde valoarea culturală a industriei a fost recunoscută încă din anii ’50 și face obiectul unei adeziuni generale, în România, vestigiile industriale inspiră încă sentimente contradictorii, de la respingere la fascinație și mândrie, la evocare a suferinței.

În România anilor noștri, clădirile și ansamblurile industriale au fost și încă mai sunt privite cu reticență, în special de generațiile care au trăit în comunism, care le consideră expresia dictaturii proletariatului și a imperativului îndeplinirii planurilor cincinale. Tot așa, arhitectura industrială nu este considerată ca un domeniu de afirmare a talentului profesional. Se uită că nu comunismul a inventat industria și că multe din clădirile industriale în care se muncea în comunism erau construite înainte de Primul Război Mondial și în perioada interbelică. Și că unele dintre ele aveau o valoare arhitecturală deosebită, chiar dacă era ascunsă sub straturi de murdărie și pancarte care slăveau conducătorii mult iubiți. Sigur că au existat și încropeli constructive pe post de hale industriale, fără nicio valoare arhitecturală, dar în marea masă a acestora se puteau distinge fabrici și uzine ce răzbiseră prin cutremure, războaie și revoluții, cu volume spectaculoase și paramente impecabile din cărămidă aparentă, cu stucaturi elaborate („îngeri de ghips, acum ciungi și decapitați, cu aripile îngălbenite… creneluri, ciubucării și măști, indentații ce mergeau de-a lungul șarpantelor nesfârșite; câte-o fecioară clorotică de ghips… cu părul revărsat pe două etaje peste cărămida spartă a zidurilor; câte-un filozof în togă, având în mâini un instrument necunoscut”), locuri marcate de viețile oamenilor care munciseră și trăiseră între pereții lor.

Naționalizarea mijloacelor de producție după 1945 a fost un dezastru, nu doar pentru populația țării, ci și pentru patrimoniul industrial românesc. Respectul față de proprietate a fost înlocuit cu lipsa responsabilității, iar locul de muncă a fost asimilat constrângerii. Neglijența, nepăsarea și ignoranța încurajate de politica de stat au condamnat la demolare o mare parte din patrimoniul industrial românesc, începând cu anii ’90.

Cei care au reacționat primii, care au avut ochi să vadă, mintea limpede și suficientă sensibilitate încât să simtă spiritul acestor locuri, viața latentă din pereții acestor vestigii au fost tinerii pe care i-am putea numi precursorii exploratorilor urbani de astăzi. Au mituit portari ca să pătrundă în incintele industriale condamnate la demolare, să exploreze și să facă fotografii, alcătuind un fond de imagini cu o valoare inestimabilă (de multe ori, din păcate, tot ce ne-a mai rămas din construcțiile exemplare ale lumii industriale). Mediul virtual a fost treptat cucerit de bloguri tematice, au apărut mici asociații. La începutul anilor 2000 au preluat ștafeta și specialiștii. Regretata noastră profesoară Sanda Voiculescu era entuziasmată de câte s-ar putea face în domeniul reabilitării patrimoniului industrial. Visa cu ochii deschiși la reconstrucția cartierului Uranus, care îi era deosebit de drag. De altfel, una dintre ultimele sale lucrări este studiul istoric privind fosta fabrică de bere Bragadiru. Un studiu complet prin prisma multi-criterialității arheologiei industriale este cel condus de arhitect Hanna Derer ce are ca

obiect Fabrica de hârtie „C. & S. Schiel” din Bușteni.

Trebuie menționate aici și cele 5 ateliere internaționale de arheologie industrială, coordonate de arhitecta Irina Iamandescu din cadrul Ministerului Culturii, prin intermediul cărora specialiștii organizației internaționale TICCIH (Comitetul Internațional pentru Conservarea Patrimoniului Industrial) au putut cunoaște patrimoniul industrial românesc, pe care l-au considerat deosebit de complex și valoros. Mai rămân de convins investitorii imobiliari, pentru care terenurile de sub aceste edificii trebuie speculate la maximum.

* * *

Dosarul tematic al acestui număr dedicat Arheologiei Industriale aduce în discuție mai multe aspecte ale acestui domeniu încă insuficient explorat și exploatat la noi.

Carta Patrimoniului Industrial - adoptată de TICCIH (Comitetul Internațional pentru Conservarea Patrimoniului Industrial și consultantul de specialitate al ICOMOS - Consiliul Internațional pentru Monumente și Situri - cu privire la patrimoniul industrial) la congresul său de la Moscova/Nizhny Tagil în 2003, este un document de referință pentru domeniul arheologiei industriale, care definește termenii de bază în jurul cărora s-a structurat o întreagă terminologie specifică - Patrimoniul industrial, Arheologia industrială - fixând și Perioada istorică de interes principal, cuprinsă între debuturile Revoluției Industriale, respectiv a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, până în prezent, fără a neglija rădăcinile sale preindustriale și proto-industriale.

Ioana Irina Iamandescu aduce în discuție importanța inventarierii patrimoniului industrial din România. Articolul face o trecere în revistă a tentativelor de inventariere a monumentelor istorice începând cu anii ’50 și, în special, în ultimii 10 ani, pledând pentru corelarea inventarelor parțiale realizate cu colaborarea unor specialiști atestați în domeniul protejării monumentelor, cu o metodologie de clasare și inventariere a monumentelor istorice revizuită, în sensul introducerii elementelor necesare de adaptare a evaluării la particularitățile monumentelor industriale. S-ar putea crea, astfel, premisele inițierii unei baze de date specializate, integrată sistemului de inventariere al Institutului Național al Patrimoniului, după aplicarea unui „filtru” de specialitate.

Participarea Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, la începutul anilor ’90, la colocviile Asociației Eurocultures, Observatoires du développement Socioculturel de la Ville privind temele orașului contemporan și, din 1995, problemele protecției și conversiei bogatului patrimoniu industrial european, este un exemplu de cooperare și parteneriat durabil la nivel european. În cadrul proiectului Euromusées 2001, a fost elaborată o bază de date cuprinzând zeci de situri industriale abandonate sau în pericol și a fost avansată ideea unui program de formare la distanță a actorilor care intervin în domeniul arheologiei industriale - Forcopar, direcție considerată de mare oportunitate într-o perioadă în care nu exista la nivel european un mijloc de formare la distanță a celor dornici să se specializeze în acest domeniu al protecției monumentelor. Forcopar 1 viza „fezabilitatea” unei formări continue, la distanță, în arheologia industrială, iar Forcopar 2 (2012-2014) avea în vedere aspectul „operațional” (Nicolae Lascu).

Problema metodelor de clasificare și reprezentare a peisajelor urbane postindustriale, materialităților și socio-naturii, subiecte dificil de încadrat în categorii și care se sustrag adesea etichetărilor convenționale, constituie subiectul articolului lui Liviu Chelcea, antropolog, cunoscut pentru preocupările sale în domeniul patrimoniului industrial, autor al volumului Bucureștiul postindustrial. Memorie, dezindustrializare și regenerare urbană (Polirom, 2008). Peisajul care a înlocuit fostele spații industriale din București manifestă o reticență față de principalele concepte narative utilizate frecvent în situri postindustriale urbane din întreaga lume, cum ar fi întoarcerea la natură, abandonul, dezvoltarea imobiliară, patrimoniul industrial, industriile creative sau reabilitarea ruinelor. În locul unei istorii etalon, ecologiile emergente din fostele locuri industriale din București se raportează la o combinație eterogenă de fragmente: acțiune planificată și neplanificată, forțe geologice, umane și biologice și distrugerea provocată de natură și oameni. Descrierea acestei ecologii emergente instabile cuprinde descrierea actorilor - predominant umani, dar și non-umani - acțiunile acestora și materialitățile care populează astfel de situri.

Dosarul supune atenției câteva exemple de clădiri industriale reprezentative pentru diferitele tipuri de abordări ale arheologiei industriale și a valorificării patrimoniului industrial în România, pledând pentru descoperirea și valorificarea vocației culturale a patrimoniului arhitectural industrial: Hala Laminor a Uzinelor Malaxa, autor Horia Creangă, reper pentru arhitectura clădirilor industriale din România (Nicolae Lascu, Ruxandra Nemțeanu, Peter Marx, Niels Auner) și Atelierele CFR Grivița - GRIRO (Sorin Gabrea) din București; Patrimoniul industrial din Bucovina (Adrian Nicolae Cioangher) și Uzina de Apă din Suceava (Maria Mănescu); Morile abandonate ale Brăilei (Maria Stoica).

Exemplele din România sunt contrabalansate de prezentarea proiectului „Crown Barracks” - Bruxelles al atelierului „Conversia urbană a siturilor industriale”, proiect de specialitate an V, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” București (2016-2017), exercițiu propus de profesorul Francis Metzger (Facultatea de Arhitectură „La Cambre-Horta” din cadrul Universității Libere din Bruxelles - ULB). Obiectul studiului a fost conversia fostei „Școli regale de jandarmerie” din Bruxelles a Poliției Federale Belgiene, proiectele elaborate în cadrul atelierului exersând o abordare care integrează conceptul general, caracterul locului, strategia urbanistică și sustenabilitatea intervenției arhitecturale, situând demersul arhitectural într-o continuare firească a spiritului locului (Andrei Eugen Lakatos).

Dosarul tematic este completat cu un documentar fotografic dedicat Hidrocentralei de la Bicaz având ca sursă arhiva foto a Uniunii Arhitecților din România și un eseu foto care ilustrează folosirea cărămizii aparente la câteva clădiri industriale din București: Moara lui Assan, a cărei soartă pare a fi pecetluită, turnul de apă din cartierul Drumul Taberei, care, inițial deservea unitatea militară din apropiere, dezafectat către sfârșitul anilor ’60, odată cu sistematizarea zonei (la parterul turnului funcționează încă de dinainte de 1989… un longeviv chioșc!) și câteva exemple reușite de conversie funcțională (The Ark, cluster de companii și organizații independente din industriile creative, fosta Bursă de mărfuri - Vamă antrepozite; Metropolis Center, fostele Ateliere „Cartea Românească” - Întreprinderea Poligrafică „30 decembrie”).

În final, prezentarea proiectului cultural „Mina de idei Anina” (Oana Țiganea, Gabriela Pașcu) ne încurajează, dezvăluindu-ne abordarea entuziastă a unei echipe de tineri arhitecți care au încercat să înțeleagă cu adevărat spiritul unui loc la prima vedere uitat de lume. Inițial gândit doar ca un atelier interdisciplinar care să pună problema revitalizării teritoriale postindustriale prin turism cultural, proiectul a prins viață, continuând firesc prin trei ani de vizite repetate la Anina, susținute de cercetarea de arhivă și de documentarea bibliografică, de inventarierea fotografică a teritoriului, de discuții cu administrația locală și comunitatea, trei ateliere de patrimoniu industrial și o serie de evenimente culturale precum expoziții, tururi ghidate sau proiecții de video-mapping în spațiul public urban.

Subiectul nu este nici pe departe epuizat. Ar fi trebuit menționate mai multe monumente industriale, ar fi trebuit detaliate mai multe proiecte. Din păcate, spațiul editorial limitat ne-a pus în situația neplăcută de a lăsa deoparte, poate în așteptarea unui al doilea număr pe această temă, o serie de articole care ne-ar fi permis extinderea subiectului la scară mai mare, a teritoriului, în domeniul regenerării urbane, perspectivă necesară în special în cazul marilor ansambluri industriale dezafectate.

Ideea pe care am dorit să o transmitem prin alcătuirea dosarului este credința fermă că reevaluarea siturilor industriale și a obiectelor de arhitectură industrială prin prisma unor funcțiuni actuale, patrimonializarea industriei, pot readuce în prim-plan valori și simboluri uitate, constituindu-se ca un puternic revelator al mentalităților, cu potențial de a le schimba.

Sigur că opțiunile de reevaluare sunt diverse, de la transformare profundă, grefă, ocuparea locului fără intervenții grele, duplicare. Oricare ar fi soluția arhitecturală adoptată, memoria industrială a muncii poate fi astfel păstrată, înscrisă în istoria teritoriului. Demolarea ar trebui să fie o soluție ultimă, bine cântărită.

Sumarul Revistei ARHITECTURA, NR 4-5/2017

ARHEOLOGIE INDUSTRIALĂ/ INDUSTRIAL ARCHAEOLOGY