Din arhiva foto U.A.R. - Hidrocentrala BICAZ

Din arhiva foto U.A.R.

Hidrocentrala BICAZ

text: Maria MĂNESCU

Decizia construirii hidrocentralei de la Bicaz a fost luată la o lună după aprobarea planului de electrificare a României pe o perioadă de zece ani, 1951-1961. Barajul are o înălțime de 127 m, iar la vremea aceea era cel mai mare baraj din România și al patrulea ca dimensiuni din Europa. Astfel, la cinci ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, România își asuma o investiție uriașă de 11 miliarde de dolari, ale cărei baze erau creionate încă din 1908, și anume punerea în funcțiune a sistemului energetic Bicaz - Stejaru.
Circa 20.000 de oameni, deținuți politici și activiști, au lucrat pe șantierul hidrocentralei de la Bicaz în condiții crâncene, cu forță brută, cu roaba și cu lopata. Mulți nu au supraviețuit.
În ciuda condițiilor foarte grele de muncă, cei mai mulți dintre cei rămași în viață vorbesc despre anii petrecuți la Bicaz ca despre o școală a vieții. Oameni fără experiență, dezrădăcinați, din familii de chiaburi și deportați, au învățat aici meserie atât de bine încât ulterior au ajuns să lucreze pe alte șantiere hidroenergetice din țară.
Lucrările la baraj nu au avut impact doar asupra vieții celor care au lucrat pe șantier, ci și asupra celor care au fost strămutați: 20 de sate cu aproape 20.000 de mii de oameni au fost rase de pe fața pământului pentru a face loc barajului. Pentru că oamenii refuzau să plece, mitropolitul Moldovei a dat ordin să fie mutate mai întâi bisericile…
Construcția a durat 10 ani. (M.M.)