O poveste despre locuire, muncă și patrimoniu.

Restaurantul Caru’ cu Bere

text și foto: Daniela PUIA

Restaurantul Caru’ cu bere, din strada Stavropoleos 5, este unul dintre reperele consacrate ale Bucureștiului. Loc cunoscut, frecventat și apreciat nu doar de bucureșteni, ci și de oameni din țara întreagă și de străini, Caru’ cu bere funcționează fără întrerupere de aproape 120 de ani. Această continuitate, benefică orașului și clădirii deopotrivă, se datorează în primul rând proprietarului care a construit și, ulterior, extins clădirea ce adăpostește restaurantul. Istoria Carului cu bere este deci legată organic de povestea impresionantă a familiei Mircea, care a asigurat, prin diferiți membri ai ei, locuirea permanentă în imobilul din strada Stavropoleos. Aceeași familie administrează imobilul și astăzi.
Frații Mircea (Ion, Gheorghe, Nicolae, Victor și Ignat) erau comercianți berari bine cunoscuți în Capitală la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, proprietari de localuri, inițial în Hanul Zlătari și Pasajul Macca-Villacrosse și, mai târziu, pe strada Stavropoleos, Bulevardul Academiei, strada Carol, strada Constantin Mille și în Gara de Nord. Pentru Nicolae Mircea, cel care l-a construit și administrat începând din 1898-1899, restaurantul Caru’ cu bere a însemnat mai mult decât un simplu local. A fost pasiunea lui, afacerea și locuința familiei sale timp de mai bine de un secol.

Puțină istorie

Construcția. Nicolae Mircea cumpără în 1897 terenul din strada Stavropoleos nr. 5, obține autorizația de construcție în martie 1898 și inaugurează restaurantul în iunie 1899¹. Proiectul de arhitectură a fost realizat de arhitecții Ziegfried Kofszynski² (1858-1932) și Alois Pesch. Kofszynski concepe și o serie de elemente ale amenajării interioare - mobilier, lambriuri, picturi murale - executate de pictorii-zugravi Conrad Vollrath (Veleanu) și Wilhelm & Friederich Hugo. Imobilul se distinge în zona centrală comercială a orașului la începutul secolului trecut prin silueta fațadei de factură eclectică, de inspirație romantică germană, cu elemente neoclasice și neogotice.

Restaurantul ocupa nivelul parterului, fiind compus dintr-o sală principală de dimensiuni mari, cu o organizare simetrică în raport cu axul intrării principale și o sală mică poziționată perpendicular, cu acces direct spre pivnițele destinate depozitării butoaielor de bere și vin. Ambele săli aveau acces spre curtea interioară, unde se aflau dependințele. Alături de restaurant, imobilul cuprindea locuințele și dependințele familiei și angajaților restaurantului, amenajate pe mai multe niveluri - entre-sol (mezanin, desfășurat doar pe suprafața ocupată la parter de sala mică a restaurantului), două etaje și o mansardă. Accesul la etajele 1 și 2 se făcea din strada Stavropoleos, printr-o scară elegantă, acoperită cu un luminator. O a doua scară, adiacentă celei principale, cu intrare și din holul acesteia și din curtea interioară, asigura accesul de serviciu către toate nivelurile (entre-sol, etajele 1 și 2 și mansardă) și era prevăzută pe cele două laturi ale clădirii către curte cu o cursivă care permitea accesul în toate spațiile anexe ale imobilului.
Etajul 1 era ocupat de un singur apartament, cu birou, 2 saloane și dormitor către fațada principală, iar către curtea interioară erau orientate sufrageria, bucătăria și spațiile anexe.
La etajul 2 erau amenajate două apartamente, ambele compuse din birou, salon, dormitor și sufragerie.
La nivelul mansardei se aflau camere pentru angajații restaurantului și pentru servitori, precum și spații anexe (spălătoria).
Imobilul ocupă integral frontul spre strada Stavropoleos. Registrele verticale și orizontale ale fațadei reflectă fidel organizarea sa interioară. În plan vertical se distinge un amplu registru care corespunde la interior restaurantului și apartamentelor și un registru îngust reprezentând scara principală de acces la etaje. Ambele registre sunt ordonate simetric față de axul intrării și marcate prin accente verticale la nivelul acoperișului. În plan orizontal se conturează patru registre corespunzătoare fiecărui nivel al clădirii - parter, etaj 1 și 2 și mansardă, fiecare tratat diferit în ceea ce privește raportul plin-gol și tipul de elemente decorative.

Extinderea. Între 1909-1922, Nicolae Mircea cumpără succesiv terenurile din strada Lipscani nr. 4-6, alipite parcelei din strada Stavropoleos nr. 5, în ideea de a extinde restaurantul și imobilul inițial.
Prima extindere, realizată în 1910 și înainte de 1924, după cumpărarea unei părți a parcelei din strada Lipscani nr. 6, a adus cele mai semnificative completări restaurantului, fiind amenajarea care se păstrează în linii mari până astăzi. La parter a fost construită o sală nouă, în completarea sălii mari existente și a fost acoperită cu un luminator. Pe laturile lungi ale noii săli au fost amenajate spații suplimentare pentru restaurant, balcoane accesibile prin scări elicoidale din lemn, ce ocupau entre-solul. La subsol a fost amenajată o cramă. Amenajarea interioară cuprindea fresce realizate de pictorul Al. Brătescu-Voinești și vitralii executate de R. Zigeler.
După 1922, Nicolae Mircea deținea integral cele două imobile cu parter comercial din strada Lipscani nr. 4-6. Imobilul de la nr. 4, „casele Steiner”, fusese construit în 1890 (arh. Iulius Hraby), iar cel de la nr. 6, prăvălia fraților Mărcuș, poartă semnătura a doi arhitecți, A. Onderka (1886) și A. I. Rosescu (1890)³. În 1924, arhitectul Ziegfried Kofszynski realizează pentru Nicolae Mircea proiectul unui imobil nou care să înlocuiască cele două construcții din strada Lipscani. Clădirea era concepută cu parter și patru etaje și într-o relație parțială cu imobilul din strada Stavropoleos. La parter, restaurantul existent urma să fie extins cu o nouă sală, până în strada Lipscani, la etajele 1 și 2 erau propuse spații comerciale sau de birouri pentru închiriat, iar la etajele 3 și 4 câte un apartament cu anexele necesare. Acest proiect desenat de Kofszynski nu s-a realizat, dar s-au întreprins treptat lucrări de amenajare a clădirilor existente pentru a funcționa ca un singur ansamblu, alături de imobilul din strada Stavropoleos.

Naționalizarea și retrocedarea. Familia Mircea a deținut imobilele descrise până în anul 1948, când au fost naționalizate. Restaurantul a funcționat permanent, păstrându-și numele și, inițial, chiar vechii salariați profesioniști, încercând mereu să mențină specificul și atmosfera localului îndrăgit de bucureșteni. Un proiect de restaurare a restaurantului a fost realizat în perioada 1983-1986. A fost reamenajat atunci interiorul localului, după proiectul arhitectului Ion Barabas și au fost restaurate decorațiunile interioare - frescele, lambriurile și vitraliile - de către pictorii Gheorghe Nicolae-Jack, Ștefan Câlția, Sorin Ilfoveanu, Mihai Buculei și Ioan Cadar.
Proprietatea și administrarea clădirii va reveni familiei Mircea abia după o jumătate de secol. Odată reintrat în proprietatea familiei, restaurantul a făcut obiectul unui proiect de reabilitare și restaurare, finalizat în 2006. Spațiile comerciale dinspre strada Lipscani funcționaseră și ele în tot acest timp cu diverse destinații (magazin alimentar, magazin de ciorapi și altele) și sunt în continuare închiriate în acest scop. Restul ansamblului a suferit însă modificări și degradări considerabile. Tipul de administrare a proprietății în ultima jumătate de secol a dus, în primul rând, la împărțirea și folosirea improprie a spațiilor de locuit existente și la degradarea treptată a clădirii, în lipsa unor lucrări de întreținere constante.

Reabilitare. În prezent, imobilul a fost eliberat de chiriași și se află în șantier, beneficiind de un amplu proiect de consolidare, reabilitare și remodelare, realizat de Studio Casa Voc - arhitecți Dan Oproiu, Otilia Oproiu, desfășurat în mai multe etape:

Etapa I - Reabilitarea fațadei Stavropoleos, proiect început în 2011 și finalizat în 2016, a inclus consolidarea, restaurarea și reabilitarea fațadei, refacerea șarpantei și a învelitorii. Necesitatea și urgența reabilitării au fost impuse de starea avansată de degradare a elementelor constructive și decorative.

Etapa II - Consolidarea, reabilitarea și remodelarea ansamblului, proiect început în 2013, lucrările fiind în curs de realizare. Lucrările se desfășoară în toate spațiile ansamblului, atât în corpul din strada Stavropoleos, cât și în cel din strada Lipscani, dar fără spațiile aferente restaurantului. Proiectul menține la parterul ansamblului spații comerciale, dar propune la nivelurile superioare organizarea unui centru cultural.

Statutul de monument istoric de arhitectură al ansamblului

Corpul Stavropoleos este Monument istoric de arhitectură nr. crt. 2054 - Cod B-II-m-B-19728 - construcție realizată în anul 1899 - arh. Ziegfried Kofszynski (conf. Listei monumentelor istorice ale municipiului București, Ordin MCC 2314/2004). El apare ca Monument de Arhitectură pentru prima dată în Lista MI din anul 1978 - poz. 307 (listă de uz intern) și ulterior în LMI București 1992 și LMI 2004.
Corpul Lipscani este parte din Ansamblul de arhitectură „Strada Lipscani” - nr. crt. 1304 - Cod B-II-a-B-19017 (conf. Listei monumentelor istorice ale municipiului București, Ordin MCC 2314/2004) și apare ca parte din Ansamblul de Arhitectură str. Lipscani pentru prima dată în LMI 2004.

NOTE

1. Arhivele Naționale ale României, Serviciul Municipiului București, Dosar nr. 629/1898.
2. Grafia numelui arhitectului de origine poloneză variază în diferite documente, fiind o transpunere fonetică din limba poloneză: Ziegfried Kofsinki, Ziegfried Kofsinscky, Siegfried Kofczinski, Ziegfried Kofszynski. Am optat pentru varianta „Ziegfried Kofszynski” folosită de descendenta sa Diana Cofșinschi în http://www.revistaclipa.com/7432/2012/12/magazin/ziegfried-kofszynski-154-de-ani-de-la-nastere-80-de-ani-de-la-disparitia-sa (n. red.).
3. Cezara Mucenic, București. Un veac de arhitectură civilă, Silex, București, 1997, p. LII-LIII.

Bibliografie

Cezara MUCENIC, București. Un veac de arhitectură civilă, Silex, București, 1997
Frédéric DAMÉ, Bucarest en 1906, Socec & C-ie Editeurs, București, 1907
Dan Oproiu, Otilia Oproiu, „Caru’ cu bere”, în Buletinul Informativ al Uniunii Arhitecților din România, nr. 1/2017, p. 56-59
Arhivele Naționale ale României, Serviciul Municipiului București, Dosar nr. 629/1898
Arhiva familiei Mircea
www.carucubere.ro

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR.6/2018
„NOUA” PARADIGMĂ A LOCUIRII ​