1.075 km

Cu o lungime variind, în funcție de sursă, între 2.850 și 2.860 de kilometri, Dunărea este al doilea fluviu ca lungime de pe continent (după Volga). În anii secetoși, Dunărea nu adună suficientă apă la origine, izvoarele sale deplasându-se spre aval. În plus, prin depunerea de aluviuni la gurile sale, fluviul înaintează permanent în mare, de unde și diferențele de lungime de la o sursă bibliografică la alta. Este cel mai lung fluviu al Uniunii Europene și singurul care curge de la vest la est. Peste 2.400 de kilometri din lungimea sa totală sunt, sub o formă sau alta, navigabili.

Dunărea străbate nu mai puțin de 10 țări: Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, România, Bulgaria, Moldova și Ucraina, trecând prin patru capitale: Viena, Bratislava, Budapesta și Belgrad. Este singurul fluviu din lume care realizează performanța asta! Bazinul său hidrografic, adică suprafața de teren de pe care își adună afluenții, este încă și mai vast, depășind 800.000 km². Include afluenți din alte 9-10 țări (Italia, Elveția, Cehia, Polonia, Slovenia, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Macedonia, Albania, respectiv Kosovo, care însă nu e recunoscut ca atare de toate țările europene), fiind practic cel mai „internațional”, cel mai „cosmopolit” fluviu de pe planetă. Există și un dezavantaj major al acestei poziții privilegiate - orice eveniment care afectează apele din acest imens areal (o poluare accidentală a unui râu, de exemplu) se poate transmite, direct sau mai pe ocolite, până în Delta Dunării.

Fluviul ia naștere într-o zonă mlăștinoasă din masivul Pădurea Neagră (Germania), sub forma a două pâraie, Brigach și Breg. Acestea se unesc în orășelul Donaueschingen (Germania), în aval de care putem deja vorbi de Dunărea propriu-zisă. Izvoarele Dunării se află în apropierea obârșiei Rinului (cam cum se întâmplă la noi cu Oltul și Mureșul), zona fiind denumită de aceea „cumpăna apelor din Europa”. Din cauza structurii geologice locale, izvoarele Rinului au tendința de a avansa în detrimentul Dunării, astfel că la un moment dat (desigur, în timp geologic vorbind), izvoarele actuale ale Dunării vor ajunge să alimenteze Rinul.

La Passau, frumosul „oraș al celor trei râuri” (Dunărea, Innul și Ilzul confluează aici), fluviul părăsește teritoriul german, avântându-se mai departe spre Austria. Pe măsură ce adună tot mai multă apă, el se transformă progresiv. Pe cursul superior, de la izvoare la barajul Devin (Slovacia), e un râu aprig, cu curgere rapidă. Se domolește însă pe cursul mijlociu, între Devin și Porțile de Fier, pentru a deveni un adevărat râu de câmpie pe cursul inferior, până la vărsare. Coincidență sau nu, fluviul se varsă în Marea Neagră după ce udă grindul Caraorman, cuvânt de etimologie turcă ce înseamnă tot... „pădure neagră”. Și, tot ca o curiozitate, atât noi, cât și nemții cântăm Dunărea la genul feminin, în timp ce popoarele slave de pe traseu îi vorbesc fluviului la genul masculin.

După ce intră în România pe la Baziaș, străbate ceva mai mult de 1.075 de kilometri înainte de a întâlni Marea Neagră la Sulina, considerat punctul său terminus. Dintre cele două maluri, cel stâng ne aparține aproape în totalitate, cu excepția unor porțiuni relativ scurte, unde Dunărea constituie granița cu Moldova (de la vărsarea Prutului în aval pe 570 metri lungime) și Ucraina (pe 169 km, în dreptul Brațului Chilia). Malul drept ne aparține integral pe o lungime de numai 375 km (de la Ostrov până la vărsare), în rest, fluviul constituind granița cu Serbia (de la Baziaș la Gura Timocului, pe 230 km) și Bulgaria (de la km 845+500 până la km 375, Călărași - Silistra).

Pentru cine vrea să calculeze distanța pe apă dintre diferitele orașe riverane, poate părea ciudat faptul că uneori aceasta e exprimată în kilometri, alteori în mile marine. De la Sulina până la Brăila, indiferent de sezon, Dunărea are cel puțin 24 de picioare adâncime, adică minimum 7,32 m, fiind suficient de adâncă pentru a permite accesul marilor nave de transport (nu mai lungi de 180 de metri, cu pescaj maxim 23 picioare, adică 7 metri). Din acest motiv, porțiunii respective i se mai spune și Dunăre maritimă. Dunărea maritimă include așadar Canalul Sulina și Brațul Tulcea în întregime, precum și fluviul propriu-zis de la Ceatalul Ismail (locul în care se despart brațele Chilia și Tulcea, din turcescul „ceatal” - furculiță) la Brăila. Pe această porțiune distanțele se măsoară în mile marine, în timp ce pe restul cursului (inclusiv brațele Sfântu Gheorghe și Chilia, dar și Dunărea în amonte de Brăila, km 170-175) distanțele se măsoară în kilometri. Numerotarea începe întotdeauna de la vărsare spre amonte.

Două mari baraje se găsesc pe cursul inferior al Dunării: Porțile de Fier I (km 943) și Porțile de Fier II (km 863), străjuind cel mai lung defileu din Europa. Cu o lungime de aproximativ 135 de kilometri, Defileul Dunării separă Carpații (la nord) de Munții Balcani (la sud). Malurile sale au fost populate încă din mezolitic - la Lepenski Vir, pe malul sârbesc al Dunării, sunt conservate urmele celui mai vechi „oraș” din Europa (peste 11.000 de ani, după unele estimări). Barajele deservesc hidrocentralele omonime, operate în comun de România și Serbia (unde sunt cunoscute sub numele de Djerdap I și II, de la „giardap”, anafor sau vârtej în limba turcă). La momentul inaugurării, Porțile de Fier I era considerată a 10-a cea mai mare centrală hidroelectrică din lume. Rămâne și astăzi cea mai mare hidrocentrală din Uniunea Europeană.

O a treia hidrocentrală, Porțile de Fier III, este planificată a fi ridicată de cele două țări în aval de Porțile de Fier II, sub forma unei centrale hibrid (având o componentă de pompare a apei în amonte). Au mai fost discuții pentru construirea unei hidrocentrale „pur românești” pe Dunăre, în zona Măcin, proiect din fericire nefinalizat. Șanse mai mari de reușită le au însă cele două proiecte comune cu Bulgaria, ce urmează a fi dezvoltate în regiunea Turnu Măgurele - Nikopol, respectiv Călărași - Silistra. Dacă Porțile de Fier III se află încă în stadiul de concept, pentru centrala Turnu Măgurele - Nikopol au fost deja efectuate o serie de lucrări preliminare, chiar dacă pentru moment șantierul este închis și amplasamentul exact al centralei - în curs de reanalizare.

Orice astfel de lucrare hidrotehnică are un impact ecologic major. Spre exemplu, prin cei 60 de metri înălțime ai săi, barajul de la Porțile de Fier I a dus la formarea celui mai mare lac de acumulare din Europa, întins în amonte până la Belgrad. Adâncimea maximă actuală a Dunării în lacul de acumulare este de 90 de metri. Odată cu creșterea apei au dispărut faimoasele țancuri de stâncă din albie, altădată spaima navigatorilor, partea veche a orașului Orșova și, nu în ultimul rând, renumita insulă Ada Kaleh.

Relieful local ar fi permis ridicarea unui baraj aproape dublu ca înălțime, dar asta ar fi însemnat inundarea întregii câmpii dintre Dunăre și Tisa, prea mult, chiar și pentru conceptele (anti)ecologiste ale anilor ’60. Și așa, creșterea nivelului apei în spatele barajului cu 32-35 de metri a transformat major cursul mijlociu al Dunării: viteza apei a scăzut considerabil, favorizând colmatarea intensă. Stâncăriile din defileu, altădată locul ideal de reproducere a marilor sturioni migratori, au fost acoperite de mâl. În plus, cu toate că barajul e prevăzut cu ecluze la ambele maluri, nimeni nu s-a gândit și la morunii, nisetrii, păstrugile dunărene, care în absența așa-numitelor „scări de pești” nu mai pot urca în amonte, spre locurile cu curent puternic și substrat dur, pentru a-și depune ponta.

Hidrocentralele de la Porțile de Fier și toate lucrările de sistematizare, barajele, regularizările efectuate pe râurile tributare au dus la prăbușirea cantității de aluviuni transportate de Dunăre în aval. Scăderea ar fi fost și mai dramatică dacă nu ar fi fost compensată parțial de îndiguirile din luncă, care au împiedicat revărsările fluviului și limpezirea apelor pe pășunile inundate.

Rezultatul muncii distructive a omului? Neputându-se reproduce, stocurile de sturioni au scăzut dramatic. Văduvită de aluviuni, Delta și-a încetat avansul spre largul mării, ba, pe alocuri, pierde teren la propriu. În lipsa luncii inundabile, care ar fi servit ca filtru mecanic și biologic pentru Deltă (reținând nămolul, dar și substanțele chimice dăunătoare), ca arie de deversare și de control a viiturii, apele Dunării inferioare se avântă cu forță mai mare în aval, producând modificări de mare amploare asupra Deltei. Paradoxal, cu toate că avansul Deltei în mare a încetinit ori s-a transformat pe alocuri în regres, procesul de colmatare din porțiunea ei vestică s-a accelerat. Pești altădată comuni la gurile Dunării (crapul, plătica etc.) au rămas fără zonele de reproducere din imediata apropiere a Deltei (Balta Ialomiței, Insula Mare a Brăilei), cu diminuarea marcată a stocurilor din aval. Iată cum o pășune asanată la Călărași poate însemna mai puțin pește în Deltă și câtă influență au asupra gurilor dunărene diguri și baraje situate la sute de kilometri în amonte!

Dunărea adună în matca ei imensa majoritate a râurilor din România, care reprezintă aproape o treime din întregul areal hidrografic al fluviului. Fac excepție doar câteva cursuri mici din Dobrogea. Mai toate localitățile țării își deversează canalizarea, direct sau indirect, mai mult sau mai puțin epurată, în Dunăre. 18 orașe sunt situate direct de-a lungul fluviului numai la noi în țară. Cu numai 10 ani în urmă, cea mai mare aglomerare urbană din România, cea din jurul Bucureștiului, trimitea apele menajere și dejecțiile a peste trei milioane de oameni direct în fluviu, fără nicio tratare prealabilă. La poarta Deltei, în Tulcea, se întâmpla la fel. Chiar dacă între timp situația s-a ameliorat parțial, prin darea în folosință a unor componente din stația de epurare de la Glina (lângă București), idealul este departe de a fi atins și apa adusă de Dunăre în Deltă e cu mult mai murdară și mai nocivă decât am vrea să credem. Există și o parte bună: prin renunțarea la agricultura „științifică” super-intensivă, concentrația de îngrășăminte chimice (azotați, fosfați etc.) din apa fluviului a scăzut constant în ultimele trei decenii, având ca prim rezultat palpabil ameliorarea calității apelor... Mării Negre.

Pentru a limita efectele nefaste ale acestor transformări, pentru a evita apariția unor modificări ireversibile de genul celor apărute după ridicarea barajelor de la Porțile de Fier, țările riverane au semnat la 29 iunie 1994, la Sofia, o Convenție privind cooperarea pentru protecția și utilizarea durabilă a fluviului Dunărea. Începând cu 2004, ziua de 29 iunie, ce coincide la noi cu sărbătoarea creștină a Sfinților Petru și Pavel, a fost declarată Ziua Internațională a Dunării, fiind celebrată prin manifestări speciale în toate țările situate de-a lungul fluviului.