11.000 de sirene

Ce nu aduce apa, aduc vânturile

Dacă e adevărat că noi, oamenii, avem în comun mult mai mult decât aerul pe care îl respirăm, atunci brăilenii au în memoria subtilă, atemporală, semințele tuturor emoțiilor care țin de plecări și de aventură, de chemarea depărtărilor, de nerăbdări și de doruri. Cine nu mă crede, să-și amintescă sunetul unei sirene de vapor care părăsește portul! La Brăila le auzeam de-acasă, de la școală, de pe stradă și mă luau cu ele pe vapoarele lor, și pluteam pe Dunăre până la mare, și pe urmă din mare în mare până la capătul lumii. Nu mai erau 11.000 de vapoare pe an, ca în vremurile de porto-franco în care la Brăila se stabilea prețul mondial al grâului, dar încă sunau destule sirene cât să mențină visul în viață.
În copilărie eram convinsă că toți oamenii și toate lucrurile veneau la noi cu vaporul. Blocurile mari de granit care pavau trotuarele Brăilei fuseseră și ele, la un moment dat, în burta unui vapor venit de foarte departe la Brăila ca să încarce grâu secerat de pe imensele câmpii sau poate făină de la moara Violatos, un colos cu șase etaje care măcina și 150 de tone de grâne pe zi și din ale cărui depozite făina curgea spre fluviu printr-un tunel subteran.
Și cu siguranță că tot cu vaporul prin Dardanele venise și micuța tanti Greta, prietena mamei, care stătea 3 zile turcește pe o bucată mare de mătase întinsă deasupra unui strat de lână de oaie de la machidonii din baltă și mânuia cu o dexteritate hipnotizantă niște ace încovoiate lăsând în urma ei o grozăvie de plapumă cu cusături duble și triple ca niște lungi și magice șiraguri de mătănii. Iar machidonii din baltă cu putinile lor veneau și ei în oraș tot pe apă, cu bacul, și umpleau piețele cu „brânză bună de Brăila”, albă ca laptele, grasă ca untul și neapărat presărată cu negrilică - acel chimen negru, sămânță miraculoasă de leac, despre care se spune că a fost găsit și în mormântul lui Tutankhamon. Și sămânța asta neagră, haba al-barakah, tot pe apă a venit tocmai din sud-vestul Asiei, pesemne prin buzunarele unui marinar ars de soare, ca să facă primele flori - pe atât de albe pe cât era ea de neagră - pe malurile Dunării.
Și câte și mai câte nu aducea Dunărea, de la bidoanele enorme cu măsline de tot felul preparate în fel și chip, la scrumbia argintie care confirma primăvara și vestea sărbătorile pascale, căci în prima zi de Paște, la Brăila, tot orașul miroasea a scrumbie. Oamenii veneau de la biserici, de la una dintre cele peste 25 de biserici, și mâncau scrumbie cumpărată de la pescarii lipoveni și pusă pe grătar. La masă cu prietenii machidoni, și lipoveni, și turci, și greci și ce-or mai fi fost ei, mâncau scrumbie și brânză cu ceapă verde și măsline, și drob de miel, și cozonac, și baclavale, și sarailii, salutându-se toți la grămadă cu „Iasu”. Bătrânii povesteau că, înainte de război, Brăila avea vreo 60.000 de locuitori. Și exista o lege care spunea că un oraș cu până în 100.000 de locuitori nu are voie să aibă 600 de cârciumi. Brăila avea 599. Și cum să nu fie așa într-un port însetat, în care brânza și peștele sărat și măslinele erau din partea casei, iar cântecele erau despre Chira Chiralina și despre Codin, și despre Terente?
Tot pe Dunăre ajunsese la Brăila, pe la 1914, o franțuzoaică de 16 ani, fugită de-acasă cu un căpitan de vas. Când am cunoscut-o eu, Mademoiselle Antoinette era mică, fragilă, singură și foarte bătrână, mirosea a Chanel 5 și dădea lecții de franceză pe un Mauger - parfumat și el și legat cu grijă în coperți pânzate - răsfoind a nu știu câta oară un număr foarte vechi din Marie France. Singurul pe care îl avea. Mademoiselle stătea pe Strada Plevnei, aproape de Regală, într-o casă mare, cu tavane foarte înalte. Avea chiriași aduși de ICRAL și casa, odată, evident, frumoasă, era acum într-o stare tristă. Însă nimic nu o împiedica pe Mademoiselle Antoinette să te trateze regește, abia intrând pe ușă cu o tavă enormă de argint pe care erau o ceașcă delicată cu ceai de salcâm și un covrig cu mac de la simigiii ambulanți. Din când în când anunța că mai vinde o lenjerie din damasc de mătase strălucitor de albă. Unde se țesuse acea minune de bumbac fin cu jacard de mătase? Poate tot acolo unde un bogat armator grec își comandase vitraliul cu Hermes, complet refăcut astăzi în holul Casei Embericos, un giuvaier ridicat în 1912 de către arhitectul Predinger și care adăpostește astăzi Muzeul Nicăpetre, căci Hermes este mult mai mult decât Zeul Comerțului, iar un ziar local din 1840 se numea, deja, Mercur.
Străzile orașului pleacă de la Dunăre, descriu un arc de cerc și se întorc la Dunăre, iar harta Brăilei arată ca o pânză de păianjen cu ancore. Copacii bătrâni ai orașului, platani și salcâmi, sunt pe an ce trece mai majestuoși. La un moment dat, un primar neiubitor de literatură a plantat mulți tei în „Orașul cu salcâmi”. Mihail Sebastian nu mai era, brăilenii au strâmbat din nas, dar vânturile îi bat pe toți la fel, căci la Brăila ce nu aduce apa, aduc vânturile. Iarna viscolește Crivățul care erodează tot, de la stâncile din Munții Măcinului până la fulgii de zăpadă din care mai lasă doar un fel de așchii care îți șfichiuie fața. Primăvara vine adesea Băltărețul care poartă ploile și miresmele „bălții renăscute” și amintirea lui Mihu Dragomir, poetul sărutărilor cu gust de mure de baltă. Pe urmă e vară și bate „Vântul Negru”, cel numit și „Traistă Goală” fiindcă arde și usucă totul în calea lui, ca să se ducă apoi să se joace cinic cu „Ciulinii Bărăganului”, cei pe care i-a iubit „până la demență” Panait Istrati.
Orașul toropit de arșiță nu are scăpare decât în apă. În Dunăre, ori imediat lângă ea, la ștrandul plutitor sau pe malul celălalt, la plaja Perla sau la Corotișca cea lacustră. Se aud neapărat zaruri rostogolindu-se și vântul prin sălciile arcuite. Dunărea pare să curgă fără zgomot, doar dacă înoți în ea e tot un vuiet năpraznic răsucit de anafoare. Și apoi, de nicăieri, o sirenă sparge liniștea și retrezește dorul, și depărtările, și visul.
Nu mai erau, în copilăria mea, 11.000 de vapoare pe an, ca pe vremea când Rally comanda în Orient cortinele grele de catifea de culoare granatului brodat cu aur pentru teatrul unde aveau să joace Sarah Bernard și Maria Filotti. Iar astăzi nu mai sunt aproape deloc, fiindcă vasele de croazieră de la Viena trec noaptea prin fostul mare port, căruia „gospodarii” zilelor noastre nu au găsit cu cale să-i construiască un debarcader. Poate mai intră în portul de mărfuri 4 sau 5 vapoare, 4 sau 5 sirene care sună încă... Cât să pot încheia cu vorbele lui Fănuș Neagu: „Eu cred în viitorul Brăilei. Ea, fiind înecată de câmpie, s-ar putea să-și găsească salvarea tot ca oraș plutitor”.