Dunărea prea răbdătoare

Imnul Istrului

Omenirea a vrut dintotdeauna să considere Dunărea drept „marele integrator” european. Asociații, comitete și personalități au lucrat la o lungă serie de proiecte, în final eșuate care mai de care. Numai că, în tot acest timp, Dunărea, ignorând politica și proiectele, a alcătuit ea însăși o lume existențială și culturală, sub influența diverselor culturi înșirate de-a lungul ei. Deși discontinuu, acest construct s-a dovedit de-a lungul secolelor mult mai durabil și mai rezistent decât imperiile care au inclus-o, au folosit-o, care au crescut și apoi s-au năruit pe rând. Deși e una dintre cele mai vechi rute comerciale europene, s-a întâmplat ca temporar războaie și tensiuni politice să zădărnicească legăturile dintre vest și est - și încă ar mai fi de lucru azi de-a lungul cursului ei inferior. S-a lăsat Dunărea, sărmana, folosită adesea drept graniță, dar în curgerea ei negrăbită a dovedit și că poate fluidifica granițe. Și atunci, așa cum alte teritorii înfrățite cu ape mari se numesc Europa atlantică sau Europa mediteraneeană, întregul ei areal se va putea numi odată Europa dunăreană. Donaueuropa. Se va întâmpla poate atunci când se va materializa vreunul dintre proiectele de intenție. Geografic, n-ar avea Dunărea nicio concurență, niciun conflict tulburător, pentru că e singura mare apă care străbate Europa orizontal, și nu pe direcția sud-nord.

Hölderlin, prima personalitate pe podiumul romantismului, poet prin excelență și figură importantă a idealismului german, a văzut și el în Dunăre un unificator, capabil să dizolve disonanțele lumii și să o apropie de armonia mondială. În ultimul dintre cele trei poeme dedicate Dunării, el o numește Ister (Istru)¹. Nu-i spune nici Donau, nici Dānuvius, ci folosește denumirea consacrată în glorioasa Antichitate doar pentru cursul ei inferior². Istrul e creditat cu capacitatea de a încărca lumea modernă occidentală cu valorile orientului antic, venite prin Grecia.
Poeților și muzicienilor, purtători de cultură din „Abendlandul hesperidelor”, poetul le indică și direcția de acțiune:

Dar pare aproape Că-napoi se scurge Adică, vreau să spun, vine Parcă dinspre Est.

Ne mai spune că eroul grec Hercule a străbătut și el același drum de ape de la est la vest, pentru ca hiperboreenii nordului să poată împărți cu arcadienii sudului umbrosul măslin. Drumul schimburilor - culturale, desigur - nu este deci o cale cu sens unic, ci a fost dintotdeauna circulat în ambele direcții.

Parcurgerea inversă a lui Hölderlin, a lui, „cel mai german dintre germani”, schimbă și perspective simbolice - culturale, desigur. Simbolic e poate și faptul că traiectoria propusă se întâmplă să coincidă cu realități practice: și azi, cel mai sigur mod de a măsura lungimea Dunării este de la vărsare către origini, adică de la o certitudine către sursele ei incerte. Căci izvoarele ei sunt două. Sau trei. „Brigach și Breg fac din Dunăre un întreg”, spune un cântecel despre cele două râulețe care izvorăsc din Munții Pădurea Neagră și se întâlnesc ceva mai la vale, la Donaueschingen³. Dar înainte ca ele să se întâlnească, un alt pârâu mic, cu izvorul acolo, la Donaueschingen, se varsă în Brigach. Care să fie deci adevăratul izvor al Dunării, rămâne o temă de dispută între patrioții locali.
Poemul începe festiv: Hai, vino, foc! E un salut adresat zilei ce va aduce noi lumini, noi legături care vor scoate Apusul din noaptea izolării. Continuă nostalgic și optimist totodată, pledoaria sa pentru o mică globalizare în timp și spațiu, focalizată simbolic pe luminoasa Antichitate și misterioasa lume a nordului.

Un semn e necesar,
Nimic altceva, că-i rău și că-i corect, pentru ca soarele
Și luna să-l porți în minte, inseparabile...

După un imn pe ton eroico-elegiac, poemul se încheie surprinzător, cu o îndoială:

Dar ce face acela, Fluviul,
Nu știe nimeni.

Cu adevărat, se vede, Hölderlin a fost un vizionar.
Finalul rămâne deschis. Poate găsim un răspuns în alt poem al lui⁴.

Vino, către Deschidere, prietene!,

spune el, iar după invitația la deschidere, urmează un îndemn la căutarea sinelui. Acest fluviu, deci, care în realitate pornește spre est, spre a se deschide spre și mai la est, absoarbe cultura antică și o induce, spre diseminare, în lumea propriilor valori.
E exact ceea ce Leo von Klenze a realizat în Walhalla pe Dunăre. Poate să fi fost Ludwig întâiul al Bavariei sau Hölderlin întâiul al Romantismului cei care l-au determinat pe Leo von Klenze să materializeze în marmură visul integrator al ambilor. Walhalla, palatul lui Odin din mitologia nordică, metaforic paradis al eroilor, e redat în proiectul lui Leo von Klenze asemănător Partenonului din Atena și dedicat eroilor marcanți din istoria Germaniei. Ce mélange poetic! La câțiva ani după publicarea poemului său, Hölderlin ar fi putut asista la începerea șantierului pentru Walhalla redivivus, în 1816. Și ar fi putut să vadă templul terminat în 1842, cu un an înaintea morții lui. Se află la mică distanță după Regensburg - venind dinspre Orient, desigur - acolo unde Dunărea face un cot la Donaustauf. Și de sus, din porticul templului, de la o sută de metri mai sus de oglinda apei, ar fi putut să admire, Hölderlin cel rătăcit și istovit, perspectiva asupra fluviului cel prea răbdător.

…Aber
allzugeduldig
Scheint der mir, ⁵

A fost Friedrich Hölderlin un vizionar și pentru că, în 1802 sau 3, sau 6, a premers noului secol, în care culturile urmau să se cunoască unele pe altele prin contact direct, nu prin Hesiod și Pindar, ci datorită sistemelor de circulație cu vaporul cu aburi și cu trenul, ce urmau să se dezvolte. A intuit și că inter- și transculturalitatea sunt organice, proprii atât naturii individului, cât și comunităților; că sunt instabile, schimbătoare, dar și fluide ca Dunărea. A mai anticipat el ceva, dar a mers și mai departe decât Michel Foucault, care, în 1967, vedea în secolul 19 secolul timpului, iar în secolul 20 secolul spațiului⁶. Cu un gest propriu secolului 21, Hölderlin a hibridizat estul cu vestul, antichitatea cu contemporaneitatea și astfel spațiul cu timpul, alcătuind amestecul cultural atât de drag actualității noastre.

Așa cum misteriile (μυστήριον, mystérion), sărbători cultice grecești, se dezvoltau în jurul unui sâmbure enigmatic, tot astfel imnul Istrului este pe cât de festiv, pe atât de misterios. Ca întreaga poetică a lui Hölderlin, el are un parcurs liniar, dar e compus dintr-o mulțime de năvoade semantice aruncate peste interpreții lui. A încercat să-l deslușească și Heidegger, care a respins interpretările metafizice ale poemului, în favoarea unor sensuri mai pedestre. Am dezvoltat, cum se observă, înțelesul cel mai favorabil zilelor noastre, aflate sub constelația hibridității, inter- și transculturalității.
Și într-atât de vizionar a fost marele romantic încât a prefigurat, poetic și subtil, chiar și curentul transgender: die Donau a devenit der Ister. Și der Ister era chemat să insemineze die Donau.
Tinerețea lui Dānuvius, ca un călător prin Bavaria
Dānuvius ar fi fost, conform tradiției istorice, cursul superior al fluviului - o apă tânără, un râu care curge molcom, pictural, dar nepoetic de disciplinat de la vest la est, până la Viena. (Mai departe curge el altfel.)
Copilăria lui Dānuvius e dramatică. S-a născut dintr-un ménage à trois, cu paternitatea disputată. La Donaueschingen, ca izvor, era doar o băltoacă, care avea însă norocul să bolborosească în parcul castelului princiar. Abia în 1875 l-a marcat cum se cuvenea prințul Egon III. I-a compus o împrejmuire neobarocă pompoasă, dar mai ales a întreprins serioase lucrări hidrografice în subteran. Așa s-a transformat izvorul într-o băltoacă cu ifose. Cine să-i fi ghicit până atunci viitorul glorios, de fluviu imperial?! Ca pârâu, se descotorosește repede de scutecele brodate, devine independent și pornește la drum în viață. De mic însă trebuie să înoate cu greu peste un podiș, până ajunge să dispară sub pământ (jumătate din el chiar o ia pe sub pământ și după multe aventuri se varsă, prin Rin, în Marea Nordului), dar reapare toamna. După ce se strecoară printr-un mini canion, câștigă în fine bătălia, definitiv, la Sigmaringen. Acolo stă și se odihnește, din nou sub protecția unei înalte curți. De fapt, se lăsa el admirat de sus de pe stâncă încă de pe vremea locuitorilor din așezarea paleolitică. (Înainte se lăfăia neadmirat.)
Pe la 1050, își odihneau privirea oțelită în bătălii primii castelani. În 1540, castelul, între timp renovat și extins mereu, l-a primit, în fine, ca proprietar și rezident, pe primul nobil von Hohenzollern: Karl I. Castelul i-a revenit mai târziu ramurii von Hohenzollern-Sigmaringen, care a locuit acolo până în 1850, când un prinț Karl s-a mutat în oraș și i-a dat castelului o destinație umanitară. De atunci, niciun membru al familiei proprietare n-a mai locuit la castel. Turiștii sunt cei care îl urmăresc acum de sus pe Danubiul zăbavei.
În 1881, un urmaș al înaltei familii a devenit regele României: Carol I. Atunci Wilhelm I al Prusiei a comentat: „Avem un Hohenzollern la izvorul Dunării și unul la vărsare; nu e rău de loc”.
Se revigorează apoi Danubiul prin strâmtoarea de la Beuron, pe lângă pașnica abație și prinde puteri să răzbească mai departe.
Cam prin dreptul orașului Ulm, râul ajunge adolescent, atinge dimensiunile unui râu navigabil și primește de lucru de la hidrocentrale. Dă acum de alte greutăți ale vieții și, încet-încet, își pierde candoarea: e regularizat și îi dispar unele peisaje naturale.
Primul din Ulm care-l salută încă de departe e turnul domului (Münster), despre care toată lumea știe că e cel mai înalt din lume. Dar nu știe că doar din 1890. Și că îl așteaptă la cotitură Sagrada Familia. Dar turnul a fost, oricum, dintotdeauna un record de înălțime, iar întregul dom a fost un record multiplu. Mai întâi că avea o capacitate de 22.000 de oameni stând în picioare, adică peste dublul numărului de locuitori ai orașului de atunci. Apoi, pentru că a fost finanțată integral de către cetățenii comunității. Și în fine, pentru că la construcția lui au participat mai toți star-arhitecții europeni de atunci - cu dispoziții de șantier, mă gândesc. Prin oraș sunt răspândiți și unii de acum, dintre care nouă cel mai cunoscut ne e Richard Meier. Iar când Danubiul vrea să uite de prezent și să rămână în Evul Mediu, se fofilează printre casele vechi cu structură Fachwerk din cartierul pescarilor și tăbăcarilor, cărora le arată proiecții cu acoperișul în jos.
Crește Danubiul, înaintează și ajunge la Ingolstadt. Audi Forum e cam departe, dar face o mică buclă să se apropie de biserica Asam (oficial St. Maria de Victoria), care la 1732 avea destinația de oratorium al congregației studențești a universității din Ingolstadt. Se vede că erau stimați și răsfățați studenții. Construcția barocă a fost ridicată și amenajată de frații Cosmas Damian și Egid Quirin Asam, nemți get beget. Mult i-ar plăcea Danubiului să oglindească tavanul rococo, cu o fabuloasă pictură trompe-l’œil.
Curând urmează alte încercări. Mai întâi o improbabilă schimbare de macaz în dreptul abației benedictine Weltenburg - care ar fi ființat încă din anii 600 și unde i s-ar cuveni un popas la una din cele mai vechi berării mănăstirești. După aceea se strecoară printr-o altă strâmtoare, într-un alt canion, apoi se relaxează. Trece solemn pe lângă dealul unde Leo von Klenze a onorat din nou istoria eroică a Germaniei cu arhitectura lui neoclasică-antichizantă: Befreiungshalle. Construcția monumentului în memoria bătăliilor victorioase împotriva lui Napoleon a început chiar în anul târnosirii Walhallei, 1842. De data asta, rotonda preia ideea Pantheonului roman. La inaugurarea ei, corul a intonat un imn, ale cărui versuri fuseseră scrise de însuși regele Ludwig I al Bavariei și care a răsunat, pesemne, până jos la Danubiu.

Curge el mai departe, pe sub podul pietonal de peste canalul Rin-Main, cu care se unește la Kelheim, pentru a-și continua împreună, toți trei, drumul care leagă acum Marea Nordului de Marea Neagră. Și ajunge la bătrânul Regensburg, fostul Castra Regia de la 179 după Christos. Pe sub multe poduri a trecut el, dar precum cel medieval de piatră de la 1135 altul n-a fost. E cel mai vechi din Germania. L-a finanțat breasla negustorilor, stimulați de ducele Heinrich cel Mândru. Era atunci un fel a opta minune. Constructorul lui, se spune, oricât era de genial, ar fi apelat totuși la diavol ca să nu riște eșecul. Condiția dracului a fost să i se livreze sufletele primilor trei ce vor traversa podul. Și atunci arhitectul i-ar fi trimis o găină, un cocoș și un pudel. De furie, dracul ar fi încercat să dărâme podul, dar n-a reușit. Cum de altfel n-au reușit nici trupele germane în timpul războiului.

Timp de 800 de ani a fost singurul pod între Ulm și Viena. Îl străbăteau zilnic negustorii, mai ales cei care făceau negoț cu sare, dar însuși Conrad al III-lea a pornit pe acolo în a doua cruciadă, iar împăratul Friedrich al II-lea Barbarossa a pornit de acolo cu o mare forță în a treia cruciadă.
Prin orașul Regensburg trece podul peste ambele brațe ale Danubiului și un subraț al ei - o performanță - duce direct în piața mare a orașului, la catedrală. De acolo ascultă el, blândul Danubiu, câteodată, seara, corul de băieți cântând. Așa frumos cântă, încât înmoaie și pietrele arhitecturii contemporane de la noua Facultate de Arhitectură sau de la Muzeul de Istorie al Bavariei.
Evenimentul cel mai important al Danubiului la Passau nu e nici arhitectura gotică, nici cea barocă, nici granița cu Austria, nici inundațiile, nici casa frumoasă numită „Stâncă în bătaia valurilor” („Fels in der Brandung”, din 2017), nici Biserica modernă St. Peter, ci întâlnirea lui cu râurile Inn și Ilz. La Passau, în Orașul celor trei râuri, se dă marea bătălie a culorilor. Câștigător e Inn, râul verde. E și cel mai mare și apa lui plutește peste Ilz, râul cel negru, și peste Dunăre, cea care s-ar vrea albastră. Din această unire de forțe se dezvoltă la Passau un râu matur, de anvergură, de-acum încolo demn de luat în seamă ca fluviu. Se întrebă unii de ce continuarea cursului nu se cheamă Inn. Uite-așa. O să-i spun și eu, în continuare, ca toată lumea, Dunăre.
E frumos la Passau. Și migranților le place.
Dunărea oricum, numai albastră nu
Nici în Austria nu e albastră, niciodată. O cercetare a unui institut hidrologic a arătat că Dunărea e: 59 de zile pe an verde murdar, 11 zile maro, 46 de zile verde smarald, tot 46 de zile galben ca lutul, dar cel mai des bate în culoarea verde oțel. O fi numit-o Johann Strauβ albastră doar așa, ca să-și râdă de ea.
Cândva, Dunărea trecea 1.300 de km pe teritoriul numitei „Donaumonarchie”⁷. Acum trece pe 350 de km din teritoriul Austriei. Sic transit gloria mundi.
Trece granița fără probleme, pentru că ea însăși e un fel de UE de când s-a născut lumea. Pe la jumătatea drumului către Linz, râului îi vine așa, deodată, să se întoarcă de unde a venit. Se răzgândește, nu se întoarce, iar rezultatul acestei mișcări de rock and roll e spectaculoasa turnantă de la Schlögen.
Verzuie, gri sau gălbejită în ocre-jaune, intră Dunărea în Linz. Trece cam amețită prin oraș. Parcă mai ieri se construia Biserica St. Martin, în secolul 8, și abația St. Florian, în anul 800, și mai târziu biblioteca ei Rococo. Ce s-a schimbat lumea, ce briliant a ajuns orașul de provincie de altă dată! Acum se uită pe ambele maluri și vede doar noutăți care-ți iau ochii, în tehnologie, arhitectură și arte.
După ce trece de orașul cel emancipat, își poate aminti din nou, Dunărea, de Evul Mediu timpuriu: la Melk. Numai că din abația de odinioară, care i-a cunoscut și pe Carol cel Mare, și pe Otto cel Mare, și la faima căreia a participat și Umberto Eco, n-a mai rămas decât instituția și locul pe care stă acum clădirea barocă.
Se tot prelinge mai departe prin Valea Wachau, printre vii, ruine, abații și amintiri despre regi și împărați. Într-un castel de pe aci ar fi stat prizonier Richard Inimă de Leu.
În fine, Dunărea ajunge la Viena. Din 1919 până în 1934, orașul sub conducerea Partidului muncitoresc social democrat devenise cunoscut ca „Viena roșie”, iar Dunărea aproape că începuse să-și schimbe și ea culoarea. Mai ales când trecea pe lângă Karl Marx Hof, se înroșea toată.
Aici, la Viena, l-a auzit pe Johann Strauβ înjurând, în 1867, după primirea destul de apatic-convențională a publicului și presei la prima reprezentație a valsului An der schönen, blauen Donau. Un vals ce-i fusese dedicat ei, Dunării, cu complimente. A strigat atunci compozitorul cel prea puțin răbdător: „Să-l ia dracu de vals!” („Den Walzer soll der Teufel holen!”). Succesul avea să vină abia la Paris, când s-a cântat la Expoziția Mondială. Și încă odată atunci când, după plecarea trupelor germane, în 1945, s-au trezit politicienii în Parlamentul de la Viena că nu mai aveau imn național. Și atunci s-a cântat Dunărea Albastră.

NOTE

1 Poemele „Izvorul Dunării”, „Hoinăreala” și „Istrul” fac parte din ciclul „Imnurile Dunării”. „Istrul” a fost scris cândva între 1802 și 1806 și nu se știe dacă a fost încheiat. Nu poartă un nume dat de autor, ci titlul i-a fost atribuit de primul său editor, justificat și, ca atare, acceptat.
2 Hesiod ne povestește că la crearea lumii, Tethys i-a născut lui Oceanus, printre alte numeroase râuri, și pe numitul Ἰστρίη sau Ἰστρος, citit de noi Istros. Astfel s-a numit Dunărea de azi până la sfârșitul Antichității, dar mai ales în cursul ei oriental. Denumirea Dānuvius sau Danubius se referea mai mult la cursul ei superior.
3 De fapt, cântecelul zice: „Brigach und Breg bringen die Donau zu Weg”, tradus corect „Brigach și Breg aștern Dunărea la drum” - dar nu rimează.
4 Pâine și vin (Brod und Wein).
5 „Dar mult prea răbdător/ Îmi pare acesta”.
6 Michel Foucault, Des espaces autres, 1967. Secolul 19 fusese preocupat de istorie, timp, evoluție, cicluri. Secolul 20 s-a confruntat cu obsesia spațiului. A construi cât mai mult spațiu, asta era ideea dominantă.
7 Pe 10 martie 2023 se împlinesc 520 de ani de la nașterea lui Ferdinand I, primului monarh din Casa de Habsburg, împărat al Sfântului Imperiu Roman, la un moment dat principe al Transilvaniei, care a condus imperiul de la Viena între 1526-1564.