Inge Morath’s Danube

O jumătate de viață pe film

Fotografia este un fenomen straniu. În ciuda folosirii acelui instrument tehnic, aparatul de fotografiat, nu există doi fotografi care să se întoarcă cu aceleași fotografii chiar dacă s-ar găsi în același loc, în același moment. Viziunea personală este, de regulă, prezentă încă de la început; rezultatul unei chimii speciale între fundal și simțire, tradiții și respingerea lor, sensibilitate și voyeurism. Te încrezi ochilor și nu poți decât să-ți dezgolești sufletul. Viziunea fiecăruia găsește din necesitate forma potrivită pentru a se exprima.

Inge Morath (Life as a Photographer, 1999)

Cercetate de Inge Morath, Europa Centrală (Mitteleuropa) și cea de Est și-au păstrat anumite caracteristici durabile și unicitatea în raport cu restul Europei și al lumii, în ciuda faptului că au trecut, în timp, prin schimbări firești, prin industrializare și prosperitate, fiind supuse dinamicilor diviziunilor politice și revoluțiilor împreună cu toate transformările aferente din cultura și viața cotidiană a locuitorilor.

Inge Morath a trebuit să devină fotograf. Viața a împins-o în această direcție, a decis în locul său. După ce și-a încheiat studiile de lingvistică la Universitatea din Viena, a lucrat câțiva ani ca traducător și jurnalist, și ulterior ca redactor pentru serviciul de informații al forțelor armate americane din Salzburg și Viena. Când a început să scrie la Wiener Illustrierte Zeitung, i s-a cerut să-și completeze articolele cu fotografii, ceea ce a obligat-o să-și cultive un interes în acest domeniu al artei, în special în fotojurnalism. Sursele sale esențiale de informație și inspirație erau revista ilustrată Life și albumele foto. Cam în aceeași perioadă, în 1951, a primit în dar de Crăciun primul său aparat de fotografiat. Puțin mai târziu, i-a cunoscut și a lucrat cu fotografi ca Lothar Rübelt, Franz Hubmann și Erich Lessing, iar apoi a fost redactor al versiunii austriece a revistei Heute, a colaborat cu remarcabilul fotojurnalist austriac Ernst Haas. Editorul de la Heute, Warren Trabant, i-a trimis câteva articole scrise și ilustrate de Morath lui Robert Capa, unul din fondatorii agenției Magnum din Paris, prima organizație de fotografi independenți, care este în prezent o importantă agenție de presă. La scurt timp după aceea, în 1953, Inge a plecat la Paris și a început să lucreze cu Henri Cartier-Bresson, George Rodger și David Seymour, realizând activități de documentare și pregătire. În memoriile sale de jumătate de secol mai târziu, a afirmat: „Acolo am învățat cel mai mult”. Nu erau, probabil, doar impresiile sale subiective din moment ce a ajuns în cercul celor mai buni fotojurnaliști ai epocii și a reușit să cunoască secretele fotografiei în orașul care a rămas capitala acestei arte timp de mai multe decenii.

Am putea spune că Morath a fost autodidactă, dar n-ar fi întru totul adevărat. S-a folosit în mod activ de întâlnirea cu fotografi excepționali, le-a urmărit activitatea, s-a lăsat inspirată de aceștia, le-a analizat modul de a privi și a reda lumea. În același timp, a început să facă fotografii cu un Leica vechi - un aparat rapid, precis, echipat cu o optică excelentă, considerat perfect pentru fotografia de stradă. În 1955, după ce s-a întors la Paris de la Londra, unde locuise cu primul său soț, Morath a realizat o serie de fotografii care înfățișau preoți implicați politic. Seria i-a atras interesul lui Capa care, după ce a văzut și alte lucrări ale tinerei fotografe, a decis să o primească la Magnum. Ea și Eve Arnold au fost primele femei care au lucrat pentru agenție. În afara talentului fotografic incontestabil al lui Inge, Capa a apreciat și comunicarea fluentă în mai multe limbi străine, deschiderea și ambiția sa. Datorită încrederii lui, pentru Morath a început o aventură de-o viață, desfășurată pe parcursul mai multor decenii. O aventură cu călătorii, fotografii în diverse părți ale lumii, portrete, comenzi din lumea industriei, modei, filmului și teatrului.

În 1958, fotografa a început proiectul Danube [Dunărea]. Ideea a fost să studieze cultura variată și complexă a Europei Centrale și de Est. Alegerea Dunării ca nucleu al proiectului nu a fost întâmplătoare. Al doilea fluviu ca lungime din Europa străbate opt țări, cu limbi, culturi și religii diferite. Această trăsătură a Dunării și potențialul aferent fuseseră remarcate și valorificate încă din antichitate, găsindu-și expresia deplină în eseul lui Claudio Magris, publicat în 1986. Atât în eseul lui Magris, cât și în lucrările lui Morath, Dunărea constituie un pretext pentru a spune povestea Mitteleuropei. Unul din critici a subliniat că fascinația lui Morath în ceea ce privește fluviul își avea originile în înclinațiile sale naturale către o cursivitate a vieții, mutări frecvente și lucrul concomitent pe mai multe planuri și prin intermediul a diferite mijloace media. Potrivit fotografului austriac Kurt Kaindl, Morath a fost motivată de dorința de a arăta „marea anvergură culturală a Estului și a Europei. Din momentul în care s-a alăturat agenției Magnum, a făcut în repetate rânduri fotografii cu diferite părți ale Dunării, mai ales în Austria sa natală și Germania învecinată”.

În jurnalul său, Morath a notat debutul proiectului în următoarele cuvinte: „Începe o mare aventură”. Pe 6 mai 1958, scria: „Plecarea din Paris la 21:20, cu trenul de noapte, spre Viena. Orient Express. Ori se numește Orient Express doar în afara Vienei?”. Să ne-o imaginăm pe Morath în acel moment, o femeie care pornește, la mijlocul secolului al XX-lea, într-o călătorie solitară către o lume în care atât culturile, cât și sistemele politice și stilurile de viață erau în dezacord unele cu celelalte.

A întâmpinat constant dificultăți concrete. A călătorit „pe jos, cu mașina, cu camionul, cu trenul, cu feribotul, cu barca și cu vaporul”. Cu toate că știa câteva limbi străine și în pofida felului său calm în relaționarea cu localnicii, s-a confruntat adesea cu obstacole birocratice. A avut nevoie de autorizații și permise speciale pentru a fotografia ședințe publice, în special în partea estică a Cortinei de Fier, cu care nu era obișnuită. În iulie 1958, a notat în jurnalul său: „Sunt de neclintit. Într-un final, am primit permisiunea de a lua parte la o paradă care comemora victoria comunismului. Este foarte cald. Sufăr încă de un fel de izolare”.

Fotografiile din prima sa călătorie au fost publicate, în 1959, de Paris Match, o revistă socială și culturală franceză extrem de apreciată, în special în rândul clasei mijlocii și superioare, care crea stiluri și cariere. Au urmat alte călătorii, presărate de-a lungul timpului, pentru că erau strecurate printre celelalte proiecte ale lui Morath. Ultima călătorie a avut loc după prăbușirea Cortinei de Fier, în 1993, când deja era rezidentă permanent în Statele Unite și o recunoscută fotojurnalistă, dar, de asemenea, și fotograf portretist al celebrităților și soția dramaturgului Arthur Miller. A acceptat propunerea curatorilor Fotohof din Salzburg, Kurt Kaindl și Brigitte Blüm, de a revizita alături de ei locurile pe care le fotografiase cu ani în urmă. În timp ce expedițiile sale solitare de-a lungul Dunării, pe care le finanțase, de obicei, din resurse proprii, aveau un caracter pur personal și nu făceau parte din niciun proiect expozițional, scopul ultimei călătorii a fost să pună bazele unei expoziții și ale unei cărți.

Numeroasele călătorii făcute de Morath au avut drept rezultat câteva mii de fotografii. Doar o mică parte au ajuns în portofoliul fotografei, în cărțile sau expozițiile sale. Acestea reprezintă o mărturie monumentală care ilustrează realitatea schimbătoare a Mitteleuropei. Iar ceea ce s-a schimbat nu au fost doar granițele sau sistemele politice, ci în primul rând culturile, obiceiurile și peisajele. În fotografiile făcute în anii 1950, în România, se poate observa o societate rustică ce nu și-a revenit încă de pe urma distrugerilor cauzate de război. Cadrele alb-negru înfățișează deopotrivă un ritm de viață domol și statornicia tradițiilor antebelice. Într-o fotografie se pot vedea trei fete îmbrăcate în costume populare, una dintre ele având o coroniță pe cap. Legenda fotografiei spune că mergeau din casă în casă ca să-i anunțe pe vecini despre o logodnă. În spatele lor se poate vedea o căruță trasă de boi precedată de o femeie care ține pe braț o furcă. În altă fotografie realizată în aceeași perioadă se pot vedea pasagerii unui feribot traversând Dunărea, între Galați și Tulcea. Fustele înflorate, flanelele de culoare închisă, baticurile purtate de femei pe cap și jobenele bărbaților vorbesc mai degrabă despre ruralul izolat și problemele sale decât despre locuitorii acestor orașe importante pe plan regional.

Războiul avea să constituie o temă importantă pentru Inge Morath în proiectul Danube. O fotografie care prezintă un fragment dintr-un personaj gotic deasupra orizontului din Ulm și un fragment dintr-un crenel al acoperișului catedralei din Ulm sugerează un oraș în care arhitectura medievală din centrul istoric a fost aproape în întregime distrusă de un raid aerian al aliaților, în 1944. Iar în fotografia realizată 15 ani mai târziu în Kelheim, și care înfățișa interiorul Sălii Eliberării, se pot observa două femei ce privesc sculpturile monumentale care simbolizează victoriile germane în războiul din 1813-1815 împotriva lui Napoleon. Splendoarea figurilor și atmosfera Greciei antice contrastează cu dărâmăturile lăsate în urmă de germani după ultimul război; un război căruia și Morath i-a căzut victimă. După ce a supraviețuit celui de-al Doilea Război Mondial în Berlin, viitoarea fotografă a plecat spre Salzburgul natal pe jos, fugind din calea bombelor sovietice. În perioada în care a lucrat ca reporter la Magnum, a refuzat constant să documenteze conflicte militare. Experiența foamei, fricii și posibilitatea de a pierde totul au făcut-o să fie sensibilă în fața frumuseții, așa cum a subliniat Rebecca, fiica lui Morath și a lui Arthur Miller: „Cred că atitudinea ei față de obiectele frumoase venea efectiv din faptul că nu avea nimic în acel moment”, a scris aceasta. Căutarea frumuseții - în alegerea temelor, în cadrele atent bazate pe compoziții armonioase, adesea simetrice, în schema cromatică echilibrată și calmă, în atmosfera melancolică a imaginilor - este firul unificator al întregii serii. Uneori, tema a devenit frumusețea însăși. În 1961, o serie de fotografii care înfățișau Balul Concordia a fost realizată la Viena. Acest eveniment anual organizat din 1863 era extrem de prestigios și popular în rândul elitelor austriece înainte de Primul Război Mondial. Desființat în cele din urmă de naziști, a fost reluat după război, dar primul bal a fost organizat abia la începutul anilor 1960. Fotografiile lui Morath arată cupluri dansând, doamne în rochii albe, interioarele splendide ale primăriei din Viena. Acestea contrastează puternic cu fotografiile făcute în Bulgaria și România într-o perioadă similară, însă, asemenea lor, sunt o metaforă a triumfului vieții asupra morții, a bucuriei asupra resemnării, a tradiției asupra distrugerii culturii provocate de război. Un mesaj similar transpare din priveliștile asupra Praterului, cel mai mare parc de aventuri austriac, sau din numeroasele portrete de oameni anonimi care stau în cafenele, citind ziarele sau luând masa.

Fluviul însuși apare adeseori în fotografii; ca temă principală sau uneori ca fundal, pe indicatoare rutiere, surprins în timpul călătoriilor cu barca sau vizibil de departe, la orizont. Determină nu doar axa geografică a proiectului, ci și dimensiunea sa ideologică. Pentru că nu este nimic mai constant în natură decât un fluviu, deoarece, deși își schimbă uneori cursul, urmează practic aceeași cale timp de secole. În același timp, încă din antichitate, fluviul a fost folosit ca o metaforă a nestatorniciei, ca în celebrele spuse ale lui Heraclit. Studiate de Inge Morath, Europa Centrală și cea de Est și-au păstrat anumite caracteristici trainice și unicitatea în raport cu restul Europei și al lumii, în ciuda faptului că au trecut, în timp, prin schimbări firești, prin industrializare și prosperitate, fiind supuse dinamicilor diviziunilor politice și revoluțiilor împreună cu toate transformările aferente din cultura și viața cotidiană a locuitorilor. Inge Morath a fost nu doar un documentarist al acestor transformări și un elogiator al separării și diversității, ci și al materializării acestora. A crescut în vremuri marcate de diviziuni și tensiuni, de transformări și reconstrucții, atunci când naziștii au venit la putere, și a încheiat ciclul, sfârșindu-și viața bogată și intensă într-o perioadă memorabilă pentru dezvoltarea democrației europene - în momentul expansiunii teritoriale a Uniunii Europene și, deci, a îmbunătățirii și consolidării poziției sale.

Însă proiectul Danube nu s-a terminat odată cu ultima călătorie a fotografei. În 2014, opt câștigătoare ale Premiului Inge Morath, premiate de fundația care îi poartă numele, au pornit pe urmele femeii care le-a inspirat. Urmau să călătorească timp de o lună de-a lungul aceluiași traseu pe care Morath l-a urmat pe parcursul a jumătate din viață și să viziteze locurile imortalizate de aceasta. La originea proiectului se afla convingerea lor că protagoniștii reportajelor fotografice nu pot să vadă, de obicei, rezultatele muncii fotografului - expoziții, cărți sau fotografiile în sine. Fotografiile care alcătuiau seria Danube fuseseră expuse în multe galerii prestigioase, dar nu ajunseseră în majoritatea locurilor și la persoanele pe care le înfățișau. De aici ideea de a transforma proiectul într-un fel de expoziție itinerantă. Astfel, lucrările lui Morath au vizitat locurile unde au luat naștere, reînviind memoria colectivă a comunităților care locuiesc acolo. Vederea fotografiilor făcute cu o jumătate de secol în urmă le-a permis protagoniștilor să aibă acces la propria lor istorie, percepută prin ochii unui observator din afară, și să le integreze în imaginația lor colectivă. Au avut posibilitatea și să-și vadă propria cultură într-un context cronologic și teritorial mai larg, și să-și consolideze astfel identitatea europeană.

Întreaga inițiativă este deopotrivă un tribut adus lui Inge Morath, una dintre primele femei de la Magnum, și tuturor fotojurnalistelor care își riscă adesea viețile lucrând pe toată întinderea globului.

Proiectul a presupus deplasarea cu o unitate de remorcare, a cărei remorcă era o galerie pe roți; în plus, a presupus fotografierea și prezentarea concomitentă a lucrărilor fotografei austriece și a celor opt artiste. Întreaga inițiativă este deopotrivă un tribut adus lui Inge Morath, una dintre primele femei de la Magnum, și tuturor fotojurnalistelor care își riscă adesea viețile lucrând pe toată întinderea globului. Este, de asemenea, un gest care sprijină toate femeile din partea Europei explorate de Morath, care adesea trăiesc, în continuare, în comunități dominate de bărbați. Pentru a accentua acest aspect, patru artiști locali au fost invitați în cadrul proiectului: diferite ateliere, întâlniri cu artiști sau recenzii ale portofoliilor unor fotografe locale au avut loc într-o mașină închiriată în scopul proiectului. Demersul lui Morath a fost plasat într-un context social extins și a căpătat un sens real în cadrul transformării culturale care a fost și este reprezentată de experiența locuitorilor din Europa Centrală și de Est.

În contextul proiectului Danube Revisited, cuvintele citate ca motto al articolului de față dobândesc o și mai mare semnificație. Opt fotografe cu un mod complet diferit de a percepe lumea, o sensibilitate diferită, un crez artistic diferit, dar și origine, vârstă, experiență, educație și viziune asupra lumii diferite, opt fotografe care merg pe urmele evenimentelor, dar mai ales ale imaginilor din seria Danube, creează lucrări fundamental diferite de fotografiile lui Morath nu doar în materie de estetică, ci și ca mesaj, centru de greutate în ceea ce privește semnificațiile și mijloacele artistice. Lucrările create de Olivia Arthur, Lurdes R. Basolí, Kathryn Cook, Jessica Dimmock, Claudia Guadarrama, Claire Martin, Emily Schiffer și Amy Vitale ne arată o continuare a schimbărilor petrecute în țările și culturile care alcătuiesc Mitteleuropa. Vedem tinerețe, prospețime, cupluri sărutându-se, apele liniștite ale Dunării. Vedem generația tânără, născută deja în perioada Uniunii Europene lărgite, pentru care granițele și divizările naționale sunt mult mai puțin restrictive, în timp ce accesul la educație și informație le dă șansa să se folosească de cele mai bune oportunități oferite de lumea în schimbare. Vedem arhitectura orașelor provinciale, poezia mundanului. Recunoaștem cu greu locurile fotografiate de Morath, deși percepem cu siguranță atmosfera, culoarea locală și codurile culturale care au rămas neschimbate în ciuda trecerii timpului și a dezvoltării care a avut loc de la ridicarea Cortinei de Fier. Ce unește aceste două serii este speranța - vizibilă în toate fotografiile. Speranța că fotografia nu doar documentează și descrie lumea, ci poate să joace un rol real în schimbarea sa în mai bine.