Periferiile Dunării

Declin și potențial

Regiunea Dunării ridică, dintr-un început, o reflecție asupra identității, cu atât mai mult cu cât este evident că ea posedă tot atâtea identități câte comunități o populează. Numeroase proiecte de cercetare, unele cu finanțare europeană, preiau această idee în analize pe diferite paliere. În cadrul unor proiecte recente¹, având ca obiectiv descoperirea și promovarea unui brand al Dunării, a fost abordată și pusă în lumină, sub o marcă unică, Dunărea ca fluviu-matriceal al Europei, purtător al unor valori identitare solide și sustenabile în sens istoric, geografic, cultural, economic și eco-sistemic. Viziunea trimite, totodată, la o Dunăre aptă să lege și să unească oameni (peste 81 de milioane), comunități și civilizații, încurajând comunicarea și dezbaterea, inspirând dezvoltarea și creativitatea, deschizând un dialog necesar privind educația la toate nivelurile, pentru a-i face pe oameni să înțeleagă și să aprecieze acest fluviu în toate fațetele și cu toate provocările sale. Obiectivele ambițioase ale acestor proiecte recent încheiate s-au materializat în constituirea unei rețele regionale europene, multi-fațetată, orientată spre cercetare și educație interdisciplinară, legată de posibilitatea valorificării în sens turistic a valorilor încă ascunse ale orașelor dunărene - majoritatea, cu excepția capitalelor, aflate în proces de declin demografic, economic și social.

Pentru turismul global, Dunărea este, în primul rând, un fluviu al marilor capitale, cu toate că ele nu alcătuiesc în sine o destinație unică și nici nu comunică ideea unor valori comune dunărene, la o cotă de semnificație pe care arealul acestui fluviu o are pentru Europa. Chiar și croazierele pe Dunăre, singurele produse turistice care abordează Dunărea în întregul ei, nu sunt rezultatul unei viziuni sau strategii comune, ci funcționează doar prin modele de afaceri regionale, izolate, contribuind nesemnificativ la coeziunea economică și culturală a regiunii Dunării (DANUrB, 2017). Mai mult, practicile și modelele curente de turism în relație cu regiunea Dunărea, chiar și atunci când sunt de succes, accentuează aceleași discrepanțe pe care le putem observa atât în planurile sistemelor teritoriale, cât și în statistici: între polii majori de atractivitate care și-au creat propriile zone de expansiune, crescând și dezvoltându-se în plan metropolitan, restul localităților, care nu se află în aceste halouri de creștere și influență, rămân într-o situație periferică, cu puține șanse de redresare. Nici poziția lor geografică în sistemul Dunării, nici patrimoniul cultural, istoric și nici chiar trăsăturile patrimoniale remarcabile nu sunt suficiente pentru a „răsturna” caracterul marginal, discrepant și nesustenabil pe care îl atestă. În orașele mici, elementele de patrimoniu cultural nu pot contribui la dezvoltarea socio-economică de care au cea mai mare nevoie, pentru că valoarea bunurilor culturale (a peisajului local, a valorilor morfologice urbane, a patrimoniului arhitectural etc.) este rareori înțeleasă și recunoscută. Lipsa unei viziuni ample, care să tuteleze și să gireze valorile de identitate locală (apartenența la o moștenire comună care a căpătat în timp anumite specificități, cu amprente ale marilor istorii naționale sau regionale sau chiar trecutul socialist al unora), face ca valorile acestea să fie ignorate ca resurse ale economiei locale fără a fi incluse într-un circuit turistic.

Ca mod de abordare, proiectele la care am făcut referință au realizat o lectură coerentă a regiunii dunărene, a asemănărilor, diferențelor și a relațiilor dintre valorile culturale locale și nevoile contemporane ale comunităților deținătoare, imaginând moduri posibile de a le face vizibile, mai întâi la nivel local, pentru ca, apoi, să poată fi integrate într-o rețea dunăreană. Acest lucru are potențialul de a crea un impact pozitiv asupra consolidării identitare, asemenea situației când punerea laolaltă a membrilor unei familii (re)creează prin întregire spiritul acelei familii, într-o susținere și continuitate pe baza căreia se poate proiecta un viitor. Astfel, plecând de la metafora rețelei Dunării, proiectele DANUrB și DANUBIAN_SMCs au dezvoltat un nou narativ: acela al unei noi și mult mai fluide conectivități, atât în lungul Dunării, cât și trans-fluvial și, mai ales, trans-frontalier. O conectivitate imersată caracterului european în toate „capilarele” acestui teritoriu inegal dezvoltat, având ca puncte de plecare fie orașe singulare, situate de-a lungul fluviului, precum Tulcea, Pancevo, Sremski Karlovci, Sombor, Baja, fie orașe înfrățite prin vecinătate, precum Călărași și Silistra, Giurgiu și Ruse, Sturovo și Esztergom sau Komarno și Komarom; acestea sunt doar câteva dintre localitățile în al căror teritoriu pot fi descoperite valori încă necunoscute...

Periferiile Dunării sunt vizibile în context spațial, dar și social, la scara regiunii, prin orașe de graniță, orașe sau regiuni periferice cvasi-izolate în sistemele spațial-teritoriale, dar și la scară locală, prin periferii generate de rupturi în țesut, de limite perturbatoare în raport cu un context de o anumită omogenitate de foste zone industriale acum abandonate. În toate situațiile, periferiile Dunării ar trebui abordate nu ca margini indezirabile ale orașului, neglijate și neglijabile, ascunse privirii turiștilor, ci ca o parte a unui patrimoniu insuficient asumat, ca pe o resursă - spațială și deopotrivă umană - cu un imens potențial de dezvoltare. Topologic, paradoxul periferiilor dunărene vine din faptul că, de cele mai multe ori, acestea sunt situate chiar pe malul Dunării, în cea mai firească proximitate cu apa, cea care, în esență, reprezintă tocmai originea, centrul generator al apariției și dezvoltării acestor localități și legătura lor ombilicală cu propria istorie. Mai mult, abordarea acestor periferii necesită o schimbare de perspectivă: a privi dezvoltarea din perspectiva declinului și chiar centralitatea din punctul de vedere al marginii; a privi Dunărea dinspre vărsare spre izvor și a pune lupa pe golul dintre zonele dezvoltate, pe formele și modelele declinului pentru a le înțelege, în perspectiva unor posibile soluții.

Regiunile periferice dunărene sunt fie regiuni de frontieră, a căror periferizare este cauzată de poziția și modul de funcționare a graniței respective într-un anumit context istoric, fie sunt localități aflate la distanțe considerabile de centrele mari, influențate în special prin secătuirea de resurse, însă neasimilate de acestea; o a treia cauză este dată de însumarea ambelor situații. Situația actuală relevă, pentru tronsoanele Dunării de Mijloc și de Jos, că toate regiunile sunt periferice, în contracție demografică și cu un grad mare de izolare în sistemul teritorial. Turismul, în aceste regiuni, nu este o opțiune imediată și nu este promovat, fiind umbrit de multitudinea unor nevoi stringente legate de calitatea vieții. În acest context, simpla declarare a turismului rural ca resort important al dezvoltării lor este, în cel mai bun caz, o utopie: el nu poate „pansa” și nici vindeca probleme insuficient conștientizate.

Pentru a înțelege natura acestor periferii și șansele reale de dezvoltare, este necesar a fi cercetate mai atent procesele de contracție spațială, modelele pe care acestea le urmează, precum și felul în care are loc pierderea calității locurilor, ca efect nu doar al scăderii demografice și al emigrației (dovedite statistic), ci și al lipsei de interes, al apatiei în cadrul comunității, al neîncrederii, al incompetenței sau al abuzului.

În urbanism, modelele spațiale de creștere a orașelor sunt bine-cunoscute, dar modelele de contracție sunt mai puțin studiate, poate și pentru că progresul/ creșterea orașelor antrenează mai rapid un discurs generalizator, validat de o istorie îndelungată, pe când declinul sau contracția sunt fenomene cu anumite particularități în evoluția orașelor, specifice unor perioade și unor contexte locale sau regionale. Plecând de la definiția dată în cadrul Cities International Research Network (Oswalt, Rienitz, 2006), care spune că un oraș în contracție este caracterizat, pe de o parte, de o pierdere semnificativă a populației (peste 0,15% anual, pentru cel puțin 5 ani consecutivi) și, pe de altă parte, el trece printr-o transformare economică cu unele simptome de criză structurală, am observat că în regiunea Dunării, discrepanțele masive între nord-vest și sud-est fac dificilă aplicarea acestei „reguli” tuturor orașelor de o aceeași mărime. Admițând că pierderea populației este o consecință directă a dezindustrializării și că structura principalelor limite administrative, geo-politice și economice pe teritoriul european induce deja o relație centru-periferie la scară macro, se pot distinge trei categorii principale de orașe în scădere din zona Dunării.

Orașe în scădere naturală, cele care, în urma „avântului industrializării”, au avut un salt nefiresc de creștere în anii socialismului și care, după 1990, pe fondul schimbărilor structurale ale economiei și, de multe ori, ale profilului funcțional, au început să se depopuleze, orientându-se, instinctiv, nu foarte cert, către servicii, comerț, agricultură. În ceea ce privește evoluția acestor orașe la scară macro-temporală, am putea vorbi chiar de o revenire la normalitate. Aceste orașe au încă suficiente resurse intrinseci pentru refacere, au o identitate puternică datorită istoriei lor precomuniste și au premisele ca, printr-o mai bună planificare, să devină orașe emergente sau micro-centre regionale și să se dezvolte pozitiv.

Orașe în scădere riscantă - foste orașe monoindustriale, sau orașe noi, create exclusiv pe logica socialistă a dezvoltării teritoriale, fără o identitate validată istoric și care pierd constant populație odată cu dispariția motorului industrial. Aici, recuperarea pare a fi mai dificilă, necesitând o adevărată „reinventare”, un tratament integrat, multi-sistemic, ca într-o boală cronică (Haase et al. 2013).

Orașe în falsă scădere, de fapt, orașe în stagnare socio-economică, cu declin demografic sesizabil statistic, dar totuși nesemnificativ în sensul definiției orașelor „shrinking cities”, cu o populație îmbătrânită, strâns legată de un mod de viață tradițional. Pentru aceste orașe, adaptarea și reașezarea în sistemul urban actual înseamnă schimbare și au nevoie de o planificare creativă și participativă, care înseamnă o reinventare din interior și poate merge doar în ritmul pe care locuitorii îl pot susține.

Această tipologie caracterizează contracția urbană în datele ei globale, fără a lua în calcul dinamicile la scara micro-spațială (Martinez-Fernandez, 2012) și răspunsurile specific-locale care pot nuanța un proces de acest tip.

Din alt punct de vedere, al modului în care contracția se manifestă în planul spațial intern, în structura urbană, prin „urmele” pe care le lasă în țesutul urban, sunt vizibile două situații majore, care apar atât distinct, cât și simultan:

Contracție prin de-structurare, ca urmare a pierderii parțiale sau totale a funcției de producție, și care este adesea corelată cu o pierdere a identității urbane, antrenând un efect amplificat de periferizare, perceptibil în peisajul urban prin imaginea spațiilor decăzute, degradate sau abandonate;

Contracție prin de-conectare, când ea se datorează în principal modificării centralităților din câmpul gravitațional al sistemului urban, iar acest lucru conduce la scăderea sau chiar pierderea conectivității și accesibilității interne, la deficiențe de relație între zone și cartiere generând multiple disfuncționalități în urma cărora orașul devine ne-atractiv, intrând într-o spirală a pierderii demografice.

Dincolo de cartări și încadrări tipologice, cercetarea periferiilor Dunării înseamnă și descoperirea unui tezaur discret de valori, aparent din alt registru de dezvoltare, valori pe care adesea trebuie să admitem că tocmai izolarea, de-conectarea acestor localități din sistemul marilor consumatori și scăderea activităților economice au făcut posibilă păstrarea sau (re)apariția unui caracter distinct specific, rural-natural, liniștit/ „slow”, în care putem regăsi produse locale, meșteșuguri autentice și tradiții care încă trăiesc, toate valoroase pentru premisele unei bune calități a vieții și pentru un tip de turism specific, identitar conectat și accesibil într-un areal aparte, al Dunării; un turism care poate aprecia și menține/ proteja aceste valori adesea opus celui de masă/global și globalizat.

În cadrul proiectelor amintite la începutul acestui articol a fost analizată și testată ideea de „livability” în orașele periferice, fiind dezvoltate împreună cu studenții și cadrele didactice din universitățile angrenate, mai multe serii de proiecte orientate fie spre maparea senzorială a locurilor semnificative, fie pe înțelegerea nevoii de calitate a spațiului public și a accesibilității incluzive, fie pe posibilitățile de acțiune sinergică, acupuncturală în locurile „nevralgice” ale orașului, fie pe posibilitățile spațiului public, plantat de a fi (re)integrat mediului social-urban prin diverse opțiuni funcționale, inclusiv de petrecere a timpului liber.

În mod optimist, de cele mai multe ori, în aceste exerciții și mai ales pentru cei tineri, declinul s-a revelat a fi nu un sfârșit, un „dead-point”, ci, dimpotrivă, un moment de cotitură, de la care ceva nou și calitativ superior poate începe. Bunele practici identificate și studiate local au arătat faptul că poziția periferică nu este întotdeauna o premisă a eșecului, ci poate deveni o marcă a dezvoltării, iar conștientizarea acestui lucru la toate nivelurile vieții urbane, inclusiv la nivelul administrației locale, ar putea pozitiva trendul actual de declin economic al acestor localități.

NOTĂ

1 Facem referire la proiectele DANUrB (2017-2019) și DANUrB+ (2020-2022) derulate prin programul internațional INTERREG - Danube și proiectul Erasmus + DANUBIAN_SMCS (Creative Danube: innovative teaching for inclusive development in small and medium-sized danubian cities), coordonate de consorții internaționale din care a făcut parte și Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București.

Referințe:

Djukić, A., Kadar, B. Stan, A., Antonić, B. (Eds.) 2022. D+ Atlas: Atlas of Hidden Urban Values along the Danube, Belgrad University

Martinez-Fernandez, C., Audirac, I, Fol, S., Cunningham-Sabot, E., Shrinking Cities: Urban Challenges of Globalization, in International Journal of Urban and Regional Research, Volume 36.2 March 2012 213–25

Cârlig, I., & Raica, M. (2019). Post Industrial Stories. In Ilinca paun Constantinescu (ed.) Shrinking Cities in Romania (pp. 381-382), Editura MNAC.

Shürmann, C., & Talaat, A. (2003). Towards a European Peripherality index. In D. Kidner, G. Higgs, & S. White (Eds.), Socio-economic application of Geographic Information Science (pp. 255-266). London: Taylor and Francis.

Robinson, J. (2006): Ordinary cities. Between Modernity and Development. Routledge, London. International Journal of Urban and Regional Research (2012) Symposium on shrinking cities, March, 36, 2, 213-414.

Haase, A., Bernt, M., Grossmann, K., Mykhnenko, V., Rink, D. (2013): Varieties of shrinkage in European cities, In: European Urban and Regional Studies, (DOI: 10.1177/0969776413481985, in press).

Oswalt, P, Rienitz, T. (ed.) 2006. Atlas of shrinking cities, Hatje Crantz, Ostfildern.

Nagy, E. (2013). Factorial analysis of the territorial disparities on the southern part of the Romanian - Hungarian border. Forum Geografic, XII(2), 125-131. doi:10.5775/fg.2067-4635.2013.148.d.

Duvillard S., (2003), “Quelles échelles et méthodes pertinentes pour l’observation des processus ségrégatifs ? Déplacer le point de perspective de la grande ville à la petite ville, de la société à l’individu ?”, Communication au XXXIXème colloque de l’ASRDLF, Lyon, 2-3 Septembre 2003.

Popescu C., Soaita, A-M., Persu M-R.(2020). Peripherality: Mapping the fractal spatiality of peripheralization in the Danube region of Romania, in Habitat International107(2021)102306

Hollander, J. B., Pallagst, K. Schwarz, T., Popper, F. (2009) Planning Shrinking Cities, Progress in Planning, Volume 72, Issue 3.

Grədinaru, S. R., Iojə, C. I., Onose, D. A., Gavrilidis, A. A., Pətru-Stupariu, I., Kienast, F., & Hersperger, A. M. (2015). Land abandonment as a precursor of built-up development at the sprawling periphery of former socialist cities. Ecological Indicators, 57, 305-313. https://doi.org/10.1016/j.ecolind.2015.05.009

Humphris, I., & Rauws, W. (2021). Edgelands of practice: post-industrial landscapes and the conditions of informal spatial appropriation. Landscape Research, 46(5), 589-604. https://doi.org/10.1080/01426397.2020.1850663

Stan, A.2018. ”River as center and/or barrier. The peripheral urban landscapes of romanian danube cities” in Journal of Urban and Landscape Planning - JULP no.3/2018. pp.69-76