Pescarul vânător

între prejudecată și amintire

Dragostea de pescuit
Aceasta este sădită în sufletul locuitorilor riverani prin moștenire, aceștia nu au ales să fie pescari, așa s-au născut! Pescarul este un muncitor individualist prin excelență, cu fața brăzdată de soare și vânt, cu mâinile crăpate de muncă și frig, el practică o activitate care necesită forță și inteligență! De multe ori aceștia au sfârșit în singurătate, iar viața grea de pescar le-a afectat sănătatea, media de vârstă fiind mult mai mică decât în cazul altor meserii.
Din păcate, pescarii adevărați sunt tot mai puțini, e tot mai depopulată „balta” de acei pescari care se îngrijeau și de pește, și de gârle, cu gândul la viitorul urmașilor lor. De-a lungul veacurilor, puține au fost perioadele în care aceștia nu au fost suprimați, ba de regim, ba de semeni sau de arendași, cu ajutorul legii. În cele mai multe din cazuri, pescarii au ieșit în pierdere, fiind la cheremul unora sau altora, care le impuneau ritmul muncii, prețul de vânzare, condiționarea pescuitului de alte munci grele, cum ar fi recoltarea stufului sau a gheții, sau li se interzicea dreptul de pescuit, dacă se răzvrăteau față de condițiile inumane.
Pescari încă din cele mai vechi timpuri
Pescarul vânător, așa cum este descris de P. P. Daia, e însuși chintesența pescarului tradițional, care a moștenit din moși strămoși această îndeletnicire pentru care nu a încetat niciodată să lupte, deoarece a reprezentat singura sursă de trai, dar și moștenirea spirituală lăsată peste veacuri. „Pescarul prin firea lui este un boem, își iubește meseria, fiindcă este brodată cu surprize care îl pasionează. Când un pescar vâslește prin sahale în rostul dimineții, întorcându-se de la căutarea vârșilor ascunse cu meșteșugire în coclaurile și tainițele ghiolurilor, se vede imprimată pe fața lui o bucurie de copil și atunci se înțelege c’a avut o pescuire abondentâ. E foarte caracteristică starea psihologică a pescarului carmacgiu (cel ce prinde sturionii cu cârligele sau carmacele) care înfruntă valurile Mării înfuriate cu o resemnare și o nepăsare uimitoare plecat pe bordura anterioara a dubei și trăgând frânghia perimetrului cu o liniște de filozof, cu ochiul ațintit Ia sosirea cârligului care i-a imprimat mai dinainte smuciturile morunului uriaș sau a nisetrului sgronțuros. Mai dinainte fața i se transfigurează, inima îi bate cu putere, un tremur nervos îi agita tot corpul, iar în momentul când bestia a fost stăpânita, pescarul este cel mai fericit muritor. Pescarul este un muncitor individualist prin excelență la toate felurile de instrumente, afară de năvod, când trebue să se cârduiască și la pescuitul zis la Opușini, deși din cauza regimului de concesiune a bălților la companii de pescari, caracterul individualist a început să slăbească. Cei mai pricepuți și inteligenți, caută locurile cele mai producătoare de pește și nu permit să se așeze alții alături de ei, pe cari îi știu ca incapabili în arta pescuitului, sau ca aducători de neșansă. Din această cauză nu e ușor a-i grupa în societăți cooperative. Dragostea de pescuit este sădită în sufletul locuitorilor riverani prin moștenire, așa că foarte repede s’ar face instruirea lor metodică, în sensul cunoștințelor moderne de pescuire” .
De-a lungul generațiilor, încă din neolitic, când primele comunități riverane Dunării pescuiau cu harpoane arhaice confecționate din coarne de cerb, Schela Cladovei, o așezare veche de 10 mii de ani, adăpostea locuitori preistorici care aveau ca principală îndeletnicire pescuitul, în special cel al sturionilor, reprezentând principala sursă de proteine din acele timpuri, drept dovadă stau numeroasele scuturi de sturion colectate din aceste situri.
În lucrarea sa „Danubius Pannonico - Mysicus”, publicată în anul 1726, geograful, astronomul, hidrograful, istoricul și fizicianul Luigi Ferdinando Marsigli ne oferă detalii cu privire la timpul petrecut, în anul 1690, pe insula Ada Kaleh. Zilnic, pescarii spintecau acolo 50, 60 și câteodată chiar și 100 de moruni. Acest fapt confirmă observațiile ulterioare ale lui Grigore Antipa, care ne preciza faptul că zona Porțile de Fier era una cu cataracte și vaduri și implicit cu zone propice reproducerii sturionilor, dar care au dispărut odată cu construcția celor două baraje (PF I și II). Acesta mai notează faptul că cele mai mari cegi prinse în Dunăre cântăresc 11 livre (aprox. 6 kg) din care trei sunt icre. În cazul morunului, acesta precizează faptul că deseori se capturează exemplare de doi stânjeni lungime și care cântăresc cinci până la șase sute de livre, dar în mod excepțional s-a vândut la Viena un exemplar de nouă sute de livre (aprox. 500 kg). Marsigli prezintă o gravură, în volumul IV din opera sa Danubius Pannonico, care înfățișează „bogația” pescuitului sturionilor în zona Porțile de Fier. În barcă se pot observa pescarii care „petreceau” unealta de pescuit pentru a scoate peștii captivi. Acest fapt reiese și din necesitatea altor două bărci, care aveau rolul de a transporta exemplarele capturate, asigurând un flux continu pentru cele 3 persoane care se ocupau de tranșarea acestora și pentru conservarea caviarului în butoaie.
Pe lângă abundența de exemplare „vânate” ne oferă și detalii tehnice cu privire la metodele de pescuit folosite de pescari pentru capturarea sturionilor în special. Pescarii foloseau o unealtă de tip capcană, construită pe trei suporți în forma literei „A”, prevăzută cu o plasă prinsă pe parii din amonte, astfel încât scheletul de lemn să ofere un suport rigid.
Încă de când Dobrogea nu era pământ românesc, administrația turcă a dat o mare importanță pescuitului, de aceea, dregătoria în frunte cu un agă și mai mulți bulibași erau însărcinați să colecteze vama și arenda, dar și să întrețină bălțile.
Evlya Celebi, cel mai renumit călător turc, în timpul călătoriei din Dobrogea, între anii 1651-1655, nota: „Când vine primăvara și începe să se rupă gheața Dunării, un intendent de la Înalta Poartă închiriază pescuitul în Dunăre. Mai întâi el pune să se taie, din pădurile de la Galați, țara Moldovei, stâlpi de stejar și de carpen înalți de câte optzeci de arșini⁵ și aducându-i îi așază în fața orașului Silistra, cu ajutorul a 2.000 de oameni și cu multe sute de negustori meșteri. Urcând pe corăbii de trecere, aceștia îi înfig în apa Dunării, începând de la cele două maluri spre mijloc și lasă loc doar pentru trecerea unui singur pește. Apoi împletesc între aceștia stâlpi de nuiele, începând cu fundul apei până sus, iar împletiturile se văd numai deasupra apei. Apoi lasă o gaură, pe care o închid cu o ușă făcută tot din nuiele. Pentru trecerea corăbiilor deschid această ușă și o închid. În fața acestei portițe, intendentul de pescuit pune să se construiască pe stâlpi din apă, odăi și cafenele, cu interioare și exterioare care merită să fie văzute. Aicea locuiește acesta cu cei 100 de oameni ai săi… Când morunii ajung în fața talianului din fața Silistrei, ei văd că apa este închisă și până la urmă se întorc, dar când ajung lasă portița împletită de la strâmtoare, se înghesuie acolo, iar când încearcă să se întoarcă iarăși atunci împletitura este ridicată, iar după ce se iau toți pești mari și mici, împletitura este lăsată din nou în apă… Cu voia lui Allah au căzut în plasă șaptezeci de moruni mari, fiecare are o lungime de opt-nouă arșini și din burta fiecăruia se scot câte cinci până la 10 cântare⁶ de icre”.
Pescarii vânători, așa cum erau numiți la începutul secolului al XX-lea, erau răsfirați în toată România, dar cu precădere în așezările riverane Dunării, de la Porțile de Fier până la mare. Aceștia erau de diferite naționalități, fiecare cu obiceiurile specifice zonelor de baștină din care, din diferite motive, au migrat pe aceste meleaguri. De la Silistra în amonte, majoritari erau românii, iar cei mai renumiți pentru iscusința lor erau turtucăienii, care pescuiau în toate bălțile din lunca inundabilă.
Cu cât înaintăm spre Marea Neagră, pescarii băștinași de origine română au fost înlocuiți de alte naționalități. În 1909, în județul Tulcea activau 5.231 de pescari din care numai 1.279 s-au declarat români. Cei mai numeroși erau lipovenii, cazaci proveniți de la gurile Donului. Aceștia erau ruși de „lege veche” (staro-obrjateț sau staroveri), împărțiți în mai multe credințe (popoviți - cu popă, bezpopoviți - fără popă, molocani etc.) care au plecat din Rusia cu destinația Turcia, dar o parte din ei s-au stabilit la gurile Dunării, mai cu seamă în Jurilovca, Sarichioi, Tulcea, Brăila, Ismail și Vâlcovo.
O altă comunitate, destul de numeroasă în Delta Dunării, este cea a cazacilor zaporojeni (haholi, maloruși sau ruși mici) care au părăsit gurile Niprului în anul 1775, în număr de 8.000 și s-au stabilit la gurile Dunării. Neînțelegându-se cu lipovenii, au migrat în 1785 în Banat, lângă Tisa, de unde s-au întors în 1813 și s-au stabilit mai cu seamă în localitățile Catâleț (Sf. Gheorghe) și Dunăvăț, aducând cu ei iscusința pescuitului cu carmace pentru capturarea sturionilor, în special a morunului.
Cea mai propice zonă pentru pescuitul sturionilor era în Marea Neagră, la gura de vărsare a Brațului Sf. Gheorghe și putem spune că a fost cea mai importantă zonă pentru pescuitul sturionilor din România și din tot bazinul Dunării. În zona marină, între localitățile Sulina - Sf. Gheorghe - Gura Portiței se captura peste 80% din cantitatea totală de sturioni depășind cu mult celelalte zone (aproximativ 1.400 de tone de sturioni au fost capturați comercial în 5 ani, în zona Sf. Gheorghe). Aceeași proporție se păstrează și în cazul icrelor negre, peste 80% era provenită din această zonă, în special zona Sf. Gheorghe, unde în 5 ani (1920-1924) s-a raportat o cantitate de aproximativ 47 de tone de icre negre. Cu toate acestea pescarii adevărați, din această zonă, au păstrat în sânge faptul că aceste specii trebuie protejate cu un pescuit comercial sustenabil și selectiv, iar măsurile de interzicere a pescuitului comercial i-au afectat direct. (Primăria Sf. Gheorghe)
Odată cu introducerea Legii Pescuitului în 1896 s-au dezvoltat noi metode de pescuit. Cazacii zaporojeni și lipovenii au adus cu ei știința și instrumentele necesare, setci și carmace, pentru un pescuit mai eficient în Dunăre și Marea Neagră.
În Marea Neagră, zonele de captură erau situate în apropierea țărmului, la adâncimi ale apei de peste 10 m, unde pescarii experimentați fixau șirurile de carmace cu ajutorul unor pari înfipți strașnic, prin bătaie în fundul mării. Acestea erau fixe, iar la un anumit număr de zile se „petreceau” pentru a verifica capturile de sturioni agățați în cârlige. Se lăsau în mare cât timp funcționalitatea nu era afectată de furtuni sau cât nu era necesară ascuțirea cârligelor.
De pescuitul la Dunăre se mai ocupau și pescarii turci și tătari, rămași din timpul dominației turcești în Dobrogea sau care veneau special pentru pescuitul calcanului. La Marea Neagră se mai găseau și pescari greci, descendenți ai locuitorilor vechilor cetăți grecești.
Antaceii, așa cum erau cunoscuți sturionii în sec. al V-lea î.e.n., sunt caracterizați în primele documente de către Herodot ca „pești mari fără oase”, care se găseau în număr foarte mare la Gurile Dunării. După scrierile unor istorici, în sec. al V-lea î.e.n. era un adevărat cult al sturionilor în zona Histriei (în județul Constanța de astăzi), inclusiv moneda acestei cetăți având reprezentat pe verso un vultur care ține în gheare un pește, care cel mai probabil, după formă, este un sturion. Aceeași teorie este susținută și de descoperirea a două monede de bronz în orașul Panticapaeon (Kerci), care avea reprezentat pe revers câte un sturion, cel mai probabil nisetru. Așa cum Cazinoul din Constanța reprezintă un adevărat simbol al NV Mării Negre și sturionul reprezintă specia simbol a pescuitului din Dunăre și Marea Neagră.
Prejudecățile altor timpuri
Din păcate, simplitatea pescarului, în cel mai pur sens, a fost sursă de profit, nu în puține cazuri, pentru arendași sau cherhanagii, transformându-l pe acesta în sclav. Drept dovadă stă o scrisoare din 1869, a unui grup de pescari din Dobrogea, care se plângeau la agă despre șiretlicurile pe care le face arendașul, cu scopul să le dea un preț cât mai mic pe pește.
Cererea servitorilor este că:
„Subsemnații fiind toți vânători pescari, supunem la înalta cunoștința că, deși pe baza reclamațiunei noastre anterioare, prin care ne plângeam în contra antreprenorului perceperei dijmei pescuitului cum că ne ia o mulțime de bani în plus sub pretext că încasează dijma, s-a dispus instituirea unei comisiuni care să fixeze în fie care lună sub dresare de proces verbal, prețul peștelui și a aranja chestiunea pescuitului, însă menționata comisiune fără a cerceta și constata cu ce preț s-a vândut suta de ocale de pește în cursul lunei la schelele (piețele) comunale în apele căror pescuim, ci dreseasă procese verbale notând în ele prețul cu care sa vândut peștele pe schela (piața) Tulcea, întrucât antreprenorul pentru intriga și folosul său trimete câțiva partizani de cumpăra pește cu preț urcat, pe care apoi îl prezintă comisiei, care pe această bază încheie proces-verbal. — Acum dijma peștelui pe Martie o pretinde și o încasează de la 130 piastri la sută pe baza procesului verbal încheiat cu două luni mai nainte, pe când în cursul lunei Martie la unele schele suta de ocale de pește s-a vândut cu 20, la unele cu 30, iar la altele cu 40 piastri, asupra căruia nu s-a putut obține prețuri mai urcate ca acestea. Deci, ținând de o potrivă toate schelele, încasează dijma socotind prețul peștelui la 130 piastri suta de ocale.
Aceasta ne apasă prea mult și dacă va urma tot așa, nu putem deschide ochii de datorii și ne vom ruina cu totul. — Afară de aceasta percepând dijma în natură conform legei, de la unele localități, iar câte 20%, de la altele câte 25, 30 și 40, cu un cuvânt ia cât poate.
Supunând toate acestea la înalta cunoștință a Excelenței Voastre, vă rugăm cu cel mai profund respect să bine voiți a interveni de a ni se lua dijma în natură câte 15 la sută, conform legei, luând în acelaș timp măsuri și găsind o cale, să ne putem salva și scăpa de sub jaful și ruina care ne amenință.
12 Aprilie 1869
Costache Erghindă, Filip Naum, în numele tuturor pescarilor, Mihail Kiriac, Vasile Nedelcu, Gheorghe Mihail, Ermalai Nichitov, Luca Varion, Gheorghe Kirioz, Serghei Ivanov și alții”.

În Deltă, la sfârșitul secolului al XIX-lea, existau două feluri de persoane care se ocupau cu pescăria: pescari propiu-ziși, care prindeau peștele, și cherhanagii, care se ocupau cu preluarea peștelui, conservarea și vânzarea. Pescarii erau simpli muncitori care prindeau peștele cu uneltele altora și erau salariați sau erau independenți, având uneltele lor și posibilitatea să își vândă peștele singuri. Cherhanagii erau, de asemenea, de mai multe feluri, unii care se ocupau doar cu specula de bani și de cămătărie, dând pescarilor bani la vremuri de nevoie sau dându-le produse, în special băutură, pe datorie, majoritatea acestora fiind cârciumari, și preluau tot peștele de la pescari cu prețuri foarte mici. A doua categorie erau pescarii mari sau antreprenorii care aveau o adevărată gospodărie pescărească cu unelte de pescuit, cherhana, ghețărie, sărători, instalații pentru icre. Așa cum descrie Antipa această activitate, „dacă cei dintâi sunt niște paraziți ai bălților, care trăiesc din cămătărie pe spatele pescarilor, cei de-al doilea îndeplinesc un rol foarte important”.
Nu au fost puține cazurile în care anumiți indivizi au profitat de naivitatea pescarilor sau de condițiile financiare precare, făcându-i dependenți de ei. Sunt exemple multiple, unul dintre acestea se întâmpla în anul 1908, când un pescar prinde un somn la Sf. Gheorghe, cu o unealtă de pescuit închiriată de la cherhanagiu. Acesta îi evaluează prețul peștelui la 30 de lei, din care îi plătește efectiv pescarului o parte, iar el își oprește 2 părți din valoarea peștelui, contravaloare pentru unelte. Cherhanagiul a vândut peștele la Galați, unde a încasat 50 de lei, adică pescarului i-au revenit 10 lei, iar cherhanagiului 40 de lei.
O poveste celebră a acelor timpuri este descrisă de Paula Grațiela Cernamoriț în „Sfântu Gheorghe-Deltă-Studiu Monografic”, care notează că în anul 1860, în localitatea Sf. Gheorghe, exista o cherhana a pescarului Costenco, iar din anul 1862 se deschid încă două cherhanale, ale fraților Costache și Neculache Valsamache, care vindeau peștele în Galați și în Grecia. După moartea lui Costenco, moștenitorii au căzut în darul băuturii, s-au îndatorat lui Iani Malanos, care se ocupa în Tulcea cu comerțul cu alcool. În scurt timp au pierdut totul în favoarea acestuia. În anul 1869, acesta a început să facă profit și în curând a preluat și afacerea fraților Valsamache, monopolizând comerțul cu pește din această zonă extrem de prolifică. Ziaristul Victor Crăescu scria, la 1894: „Tot satul e o pescărie, iar stăpânul ei este Iani Melanos… Milan, un câine și jumătate, și toți pescarii din Cadîrlez sunt în mâinile lui. Are 10 zăvoduri și aproape tot satul îi este dator”. De asemenea, Sadoveanu a scris despre Milano: „E aici, trăiește și se bucură de sănătate un oarecare Iani Milano. E cetățean al nostru. O stradă a târgului îi poartă numele. E un bătrân alb, frumos; pare liniștit și senin; acum aproape s-a retras din afaceri, și-l vezi plimbându-se la soare, cu mâinile la spate, gândindu-se la ceva, poate la ceva cuvios, la o binefacere, la nemurirea sufletului... Ticălosul acela, domnilor, e Iani Milano. Cât a exploatat el pe oameni, cum i-a apăsat și și-a bătut joc de ei numai bunul Dumnezeu știe”.
Pescarul vânător, o amintire?
Pescarii, practic, s-au contopit cu natura, au învățat legile ei și i-au oferit respectul cuvenit, întotdeauna aceștia au fost vânători și nu culegători. Ce frumos descrie Antipa pescari vânători: „De altfel, la fiecare instrument de pescuit pe care l-am descris și în toate sistemele de exploatare a pescăriilor noastre, s-a putut vedea darul de observație și ingeniozitatea pescarilor noștri, căci, la urma urmei, totul e produs al minți lor, al experienței și al observațiunilor acumulate de multe generații. Pescarii au ajuns mari cunoscători ai naturii, ca să o poată domina și folosi pentru necesitățile vieții. Toate aceste numeroase observațiuni asupra vieții din apă și de pe uscat din regiunea Dunării au mărit considerabil capitalul intelectual al pescarului nostru, dezvoltându-i inteligența și ascuțindu-i simțurile”.
Tradițiile, religia și poate izolarea au ținut aceste comunități unite, cu un simț pronunțat al rânduielii, care în multe momente a părut, pentru noi, veneticii, o imagine din altă lume. De multe ori când ajungi în mijlocul lor timpul începe să devină relativ, dintr-o dată încetinește, iar poveștile nesfârșite te poartă în altă lume, o lume doar a pescarilor și a comunităților tradiționale de pescari. Încă se mai întâlnesc și astăzi pescari care trăiesc după orânduirile străvechi, care plâng când văd vintirele goale și se gândesc la abundența de altă dată și care, totodată, deplâng viitorul - „balta nu mai are pește”.
Îmi amintesc de o poveste care mi-a rămas întipărită în subconștient. Am întrebat odată un pescar adevărat dacă a prins vreun sturion (asta mi-am permis după mult timp după ce l-am cunoscut):
- Am prins un morun de 80 de kg acum ceva ani. Era mascul.
- Și ce ai făcut cu el? L-ai vândut?
- Dar ce eu sunt boul bălții? Să îl vând și apoi să îmi cumpăr parizer? Nu, l-am pus la uscat și afumat în pod, și toată iarna cu băbuța mea am tăiat câte o felie în fiecare dimineață și am trăit și noi bine!
A prins cât a avut nevoie să trăiască și asta înseamnă să fii un pescar adevărat, cu simțul rânduielii și cu gândul la vremurile de vor veni.
Veacurile și timpurile în care trăim și-au pus amprenta și peste această breaslă, sunt tot mai puțini care au această meserie moștenită, cu toată încărcătura om-natură. Conexiunea dintre natură-pește-pescar (habitat-resursa piscicolă-pescari), ca elemente primordiale ale unui pescuit sustenabil, e tot mai slabă, iar echilibrul e tot mai precar. Această meserie este tot mai invadată, ca și altele, de caractere îndoielnice care au transformat banul în Dumnezeu și conștiința în fum.
Cu ultima suflare, cei înțelepți rămași în urmă ar trebui să nască un nou și nou imbold și să transfere către ai lor urmași învățătura lor de înaintași. Situația e din păcate gri, nicio cutumă nu mai are interes, se pescuiește oricând, oricum, fără a discerne, natura și ai ei urmași, doar pentru ban și pentru prezent, se năruiește cu totul sub ai lor pași.
NOTE

1 Denumirile populare ale vânturilor de la coasta Mării Negre. Moreana - vânt de SV care aduce umiditate și ploi; Pureaz - vânt de NE care este cel mai frecvent și mai puternic, vara aduce secetă, iar iarna ger uscat, este considerat cel mai favorabil vânt pentru pescuit; Vastok - vânt de E, este un vânt puternic care acționează mai mult în sezonul cald, favorizează pescuitul; Abazia - este un vânt de SE, este un vânt favorabil pentru pescuit.
2 Totalitatea uneltelor, instalațiilor și personalul necesar pentru a pescui cu 300 de perimetre de carmace (perimetru de carmace = 25-30 de cârlige). La un zăvod de Dunăre sunt pescari cu o lotcă și un bucătar. Unul dintre pescari e vătaful sau Atamanul, acesta este, de obicei, un pescar priceput la prinderea morunului.

3 Livra germană - echivalentul la 560 grame.

4 Dacă este vorba de stânjenul austriac, acesta măsura 1,89635 m. (https://ro.wikipedia.org/wiki/St%C3%A2njen)

5 Arșin, arșini (rus. Arșin) - unitate de măsura care transformată reprezintă 0,711 m.

6 Cântar, cântare (tc. kantar) - Unitate de măsură care în Moldova medievală echivala cu 45 ocale, adică circa 57,5 kg.

7 Aspru era o monedă turcească aflată în largă circulație în Țara Românească în secolele XV-XVII, un aspru avea între 1,15 și 1,2 grame de argint.
8 Gazzetta, monedă venețiană de argint, bătută în 1539.

Referințe
- F. D. Crihană și T. Ionescu, Artists, Danube Delta, the Magic Heritage. [Art]. Aquatic Biodiversity Center, 2023.
- P. P. Daia, EXPLOATAREA PESCĂRIILOR STATULUI, București: TIPOGRAFIA „D. M. IONESCU”, BUCURESTI, 1926.
- G. Antipa, Pescăria și Pescuitul în România, Tomul VIII-No. XLVI ed., București: Academia Română, Publicațiunile Fondului Vasile Adamachi, 1916.
- L. Bartosiewicz, C. Bonsall și V. Șișu, „Sturgeon fishing in the Middle and Lower Danube region”, 2008. [Interactiv]. Available: https://research.ed.ac.uk/portal/files/539953/039_bartwcz.pdf. [Accesat 11 10 2018].
- L. F. Marsigli, Danubius Pannonico-Mysicus De piscibus in aquis Danubii, IV ed., Amsterdam, Haga, 1726.
- I. Ionescu, Agricultura Română din Județul Mehedinți, București: Imprimeria Statului, 1868.
[7] T. Ionescu, „THE CAUSES OF STURGEON POPULATION DECLINE IN LOWER DANUBE”, în Aquaculture Europe 2022, Rimini, 2023.
- C. C. Giurescu, Istoria Pescuitului și a Pisciculturii în România, București: Editura Academiei Republicii Populare România, 1964.
- F. D. Crihană și T. Ionescu, Artists, Centuries of Danube Sturgeon. [Art]. Aquatic Biodiversity Center, 2019.
- M. Holban, Călători străini în Țările Române, Vol. V, V ed., București: Editura Științifică, 1973.
- A. Piatkowski, Herodot, Istorii, București: Editura Teora, 1998.
- G. Antipa, Legea pescuitului și rezultatele ce le-a dat, București: Institutul de Arte Grafice și Editura Minerva, 1899.
- P. G. Cernamoriț, Sfântu Gheorghe-Deltă. Studiu monografic, Tulcea: Editura „Școala XXI”, 2004.
- M. Sadoveanu, Opere 6, București: Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956.
- G. Antipa, Dunărea și problemele ei Științifice, Economice și Politice, București: Librăriile Cartea Românească și Pavel Suru, 1921.
- W. Pragher, Artist, Valcov [Kreis Tulcea]: Landungssteg, von oben , W 134 Nr. 006251. [Art]. 1933.
- A. Decei, Călători în Țările Române, VI ed., București: Editura științifică și enciclopedică, 1976.
- M. Ciocanu, „Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală”, 15 mai 2011. [Interactiv]. Available: http://www.patrimoniuimaterial.md/ro/pagini/registrul-fi%C8%99ele-elementelor-de-patrimoniu-cultural-imaterial-cunostin%C8%9Be-practici-%C8%99i-simboluri/unit%C4%83%C5%A3i-vechi-de-m%C4%83sur%C4%83 [Accesat 02 Iunie 2018].