Reîntoarcere la Dunăre

Danube revisited

Donaueschingen

Plouă în parcul public din Donaueschingen, în munții Pădurea Neagră din Germania. Nu e o ploaie puternică, ci una măruntă care abia se aude, o ceață apoasă care nu prea reușește să înăbușe strigătele păsărilor. O pitulice sporovăiește agitată, o ciocănitoare trimite semnale Morse. Potecile bifurcate pătrund mai adânc în pădure, de-a lungul ferigilor, printre tei, molizi și stejari. Trec de o piatră memorială cu inscripția „Nu vom uita. 1939-1945”, și de un heleșteu mare, cu lebede și rațe. După puțin timp, copacii dispar și fac loc unui complex sportiv în aer liber, cu terenuri de tenis și un teren de fotbal, acum gol din cauza vremii aspre. Continui să merg până dau de o alee cu pietriș, strălucind de umezeală, cu haina și încălțămintea complet ude, până când terenul parcului începe să se îngusteze de ambele părți, culminând într-un punct triunghiular, asemenea provei unei nave. Este locul în care două râuri mici, Brigach și Breg, se unesc pentru a înainta împreună cale de aproape 3.000 de kilometri de-a lungul întregii Europe, tocmai până la întinderile de apă ale Mării Negre. Este locul de naștere al Dunării, leagănul copilăriei unui fluviu antic.
Cum mi-am petrecut mare parte din copilărie într-un sat din Bulgaria de pe malul Dunării, acolo unde ea curge tăcută ca o nălucă, lată de aproape un kilometru, m-am întrebat mereu ce se află în amonte și de unde ar putea să vină oare atât de multă apă. Bunicul îmi spusese că izvorul ei era într-un loc îndepărtat numit Schwartzwald, sau Pădurea Neagră, din Germania. Bunica îmi spusese că locuiau acolo Hansel și Gretel, și Scufița Roșie, și Albă ca Zăpada. Și astfel, Dunărea a devenit pentru mine fluviul care lega lumea aceasta de lumea basmelor, pasajul magic dintre realitate și fantezie, și dacă cineva ar fi prins să meargă sau să navigheze către apus, și ar fi ajuns suficient de departe, ar fi trecut la un moment dat de o graniță invizibilă, sau de un portal, către un alt univers, înțesat cu case de turtă dulce, vrăjitoare și animale vorbitoare. Îmi dau seama acum, așa priveau Dunărea și grecii antici - Herodot, Strabon, Pliniu cel Bătrân: izvorul ei neștiut era prilej de mister și uimire, și se credea a fi undeva în tărâmurile mitice ale hiperboreenilor sau în tărâmul Hesperiei, pe care nimeni nu-l văzuse vreodată. Chiar și cartograful german Sebastian Munster, nu mai departe de secolul al XVI-lea, a presupus că Dunărea se formase probabil în urma retragerii potopului lui Noe. „Fluviul zeilor” este termenul prin care l-a descris ulterior poetul romantic Hölderlin.
Și, într-adevăr, nu este oare Dunărea nepământeană, un amestec atât de întortocheat de apă și mit încât, în prezent, este complet imposibil să-ți dai seama unde începe unul și unde se termină celălalt? Nu există niciun alt fluviu pe planeta noastră care să fi fost atât de radical transformat de mintea umană, la propriu și la figurat: blestemat, dirijat, redirecționat, împodobit cu istorie, cu romane, poezie și filosofie, politică și religie, cu arhitectură, picturi, fotografii, cu fertilizatori artificiali și sisteme de canalizare, legende, basme. Dunărea este, de fapt, nu atât un fluviu, cât mai degrabă un spațiu al imaginației. Să-ți scufunzi mâinile în apele sale înseamnă, poate, să te apropii cel mai mult posibil de atingerea fizică a gândului.
Iar acum, faptul că mă aflu la obârșia sa după toți acești ani de plăsmuiri, văzând izvorul fluviului în tot ce are el mai lumesc, mai prozaic - un râu neînsemnat, cu împrejurimile brăzdate de linii electrice și de un hidos pod rutier din beton, totul învăluit într-o burniță cenușie - trebuie cu siguranță să mă aducă la realitate, însă, cumva, amintirile nu vor să-mi dea drumul, și am un sentiment ciudat că în orice moment s-ar putea să apară din tufișuri un lup deghizat în bunică sau un pitic cântând, înarmat cu un felinar și un târnăcop.
Știu că nu mi se întâmplă numai mie asta. Știu că, în aceeași zi, fotografa Kathryn Cook se plimbă pe undeva prin preajma Pădurii Negre, lângă Martinskapelle, la 50 de kilometri de locul în care mă aflu eu, cu cei doi copii mici în urma sa, încercând să surprindă ceva din atmosfera basmelor lui Grimm prin lentila aparatului de fotografiat. Căci nu este arta, în cele din urmă, doar o încercare de a vedea lumea prin ochii sinelui nostru trecut, mai tânăr și mai miraculos?

Regensburg

Este încă dimineața devreme, dar vechiul front de apă din Regensburg freamătă deja de zgomot și mișcare, cu nave de croazieră luxoase care andochează una după cealaltă. Amasonata, Avalon Poetry, Kristallprinzessin, Kristallkonigin: numele navelor sunt numai fantezie și clinchet de cleștar („realizate exclusiv cu elemente Swarovski”), eleganță și vals. Siluetele lor pe două niveluri sunt zvelte, mlădioase, aproape friabile, presărate pe ambele laturi cu șiruri continue de cabine cu pereți din sticlă cu vedere la fluviu, ca o serie de mici scene de teatru. Unele cabine au perdelele grele de tul trase, însă altele stau descoperite în fața ochiului rătăcitor al privitorului, dezvăluind un conținut somptuos: paturi matrimoniale și birouri de scris, sticle de vin în frapiere cu gheață, lângă pahare înalte, pe jumătate golite. Pe puntea inferioară se află de obicei saloane spațioase de luat masa, cu interioare decorate, tacâmuri de argint aranjate deja atent pe mesele rotunde în așteptarea prânzului, și piano-baruri alăturate, cu lambriuri închise la culoare și luminate difuz, având rafturile stivuite cu sticle colorate.
Este tipul de lume care suscită interesul fotografei Lurdes Basoli: lumea non-autentică, substituibilă, anonim consumeristă, care seamănă, adeseori, cu un centru comercial sau un hotel. „Mă atrage latura non-romantică a Dunării, locurile impersonale, și mi-ar plăcea ca privitorul să nu reușească să ghicească unde a fost făcută fotografia”, îmi spune ea, în timp ce ne plimbăm pe faleza din Regensburg a fluviului, iar ea-și îndreaptă aparatul într-o parte și-n alta. „Vreau să fotografiez oamenii care și-au pierdut legătura cu fluviul și se lasă purtați de inerția lui.”
Fără îndoială, este multă inerție aici. Industria navelor de croazieră pe Dunăre știe cum să le vândă istovitul mit european clienților plătitori, în majoritatea lor pensionari albi din Marea Britanie, Statele Unite și Australia, nerăbdători să viziteze locurile despre care au citit, poate, în copilărie, abațiile medievale și palatele neoclasice, ruinele bizare ale unor imperii demult apuse, să vadă tablourile celebre ale unor pictori faimoși în timp ce ascultă Richard Strauss, în fundal. Este încercarea disperată, după o viață petrecută în spatele unui birou, de a se apropia de ceea ce se crede a fi cultură și rafinament autentic, de a veni în contact cu centrul poleit cu aur al „civilizației”, pentru ca, ulterior, odată întorși acasă, să-și etaleze cu înfumurare recent dobânditul statut în fața prietenilor și al rudelor. Sau poate este mult mai simplu decât atât: nevoia de a umple nesfârșitele ore de singurătate de după pensionare, de a-ți distrage atenția, prin sunete și imagini pline de viață, de la înspăimântătoarea și din ce în ce mai apropiata venire a morții.
Există ceva nesfârșit de trist în acest tablou al pelerinilor vârstnici debarcând din navele de croazieră la Regensburg, îmbrăcați în cămăși safari, șorturi kaki și purtând șepci de baseball, rochii demodate și pălării cu boruri largi, șchiopătând și coborând ezitant pasarela, mulți dintre ei având bastoane sau chiar cadre, cu căști la urechi și receptoare wireless atârnând de gât - ruinele lumii anglo-saxone plimbându-se printre ruinele Mitteleuropei. Doar ghizii de grup sunt tineri și energici, deschizând calea către centrul medieval al orașului, sporovăind fără încetare la microfoane minuscule și oferind informații despre vechile case de negustori cu fronton și catedralele gotice. „Orașul este foarte sigur, așa că stați liniștiți”, îl aud pe unul dintre ei spunând, „doar să aveți grijă la trotuarul accidentat și la bicicliști.”
Și dintr-o dată totul capătă sens: navele de croazieră sunt, de fapt, un fel de „sicrie” plutitoare pe Dunăre, purtându-și pasagerii într-o călătorie pe această parte a fluviului pentru o ultimă dată.

Mauthausen

Când Emily Schiffer era în clasa a treia, a aflat despre Holocaust de la cele mai bune două prietene ale sale, care învățaseră despre asta la școala iudaică. I-au împărtășit lui Emily amănunte îngrozitoare, și cele trei au inventat un joc, un exercițiu timpuriu de procesare a istoriei. Se prefăceau că erau prizoniere ale naziștilor și erau forțate să târască de lanțuri blocuri grele de ciment sub privirile vigilente ale gardienilor, care le biciuiau fără milă de fiecare dată când încetineau. Deși Emily era doar pe jumătate evreică, prietenele ei au asigurat-o că naziștii n-ar fi cruțat-o. „Faptul că m-ar fi ucis și pe mine era ciudat de reconfortant”, îmi spune ea, în timp ce ne îndreptăm cu mașina către muzeul lagărului de concentrare din Mauthausen, din nordul Austriei, la aproximativ 20 de kilometri de orașul Linz. „Îmi dădea un sentiment de apartenență.”
Este o zi perfectă de iulie, călduroasă și senină, și suntem patru în mașină: Emily, fetița sa pe nume Lola, fosta studentă la fotografie a lui Emily - Jessie, și cu mine. Să găsim Mauthausen se dovedește a nu fi atât de ușor, cu doar câteva indicatoare neclare să ne ghideze, ca și cum Austria însăși vrea ca întunecatul secret din inima sa să rămână îngropat. Doar un McDrive din Mauthausen sugerează, în mod absurd, că suntem pe drumul cel bun.
După o scurtă călătorie cu mașina de-a lungul unui sinuos drum împădurit, ajungem în final la destinația noastră. Ascuns printre bucolice dealuri verzi, în apropiere de Dunăre, Mauthausen seamănă de departe cu orice alt castel medieval: ziduri groase din granit cenușiu, turnuri solide, porți principale masive. Pe măsură ce ne apropiem, un sentiment straniu de apăsare pune stăpânire pe noi toți, ca și când însuși aerul ar fi fost înmuiat în plumb. Spiritele morților ți se agață de spate, de mâini, de picioare, de piele, ca victimele unui înec, disperate după aer.
Între 1938 și 1945, peste 120.000 de oameni au fost omorâți aici, în unul dintre cele mai cunoscute lagăre de concentrare naziste. Marcat cu gradul III, cel mai rău posibil, Mauthausen era rezervat „dușmanilor politici incorigibili ai Reichului”, majoritar artiști, oameni de știință, preoți și activiști. Mulți dintre prizonieri erau folosiți ca sclavi în carierele de granit aflate chiar dincolo de lagăr, unde trudeau 12 ore pe zi în condiții înfiorătoare, malnutriți, bătuți, până când se prăbușeau de epuizare. Cele 186 de trepte cunoscute ca „Treptele morții” urcau de la carieră spre lagăr, și prizonierii epuizați, cărând în spate pietre care cântăreau până la 50 de kilograme, își pierdeau adesea echilibrul și cădeau, trăgându-i după ei pe cei din spate, într-un fel de efect de domino. Alții erau aliniați în capul treptelor, pe marginea stâncii numite „Zidul parașutiștilor”, și li se dădea de ales între a fi împușcați sau a-l împinge în jos pe cel din fața lor.
„Deci n-am inventat partea despre târâtul blocurilor de ciment”, spune Emily când zărim carierele din Mauthausen. „Doar că era granit, nu ciment.”
În ziua vizitei noastre, Mauthausen este aproape gol, cu doar câțiva turiști care se plimbau agale. Cu masivul aparat Hasselblad atârnat de umăr și Lola în purtătorul marsupiu, Emily seamănă vag cu unul dintre acei soldați americani încărcați cu echipamente, care au eliberat lagărul în mai 1945. Venirea la Mauthausen este modul ei de a revizita fantasmele copilăriei, coșmarurile, de a se elibera.
Însă Jessie Carlson, studenta la fotografie a lui Emily, este cea mai tulburată. Membră a populației Lakota din orașul Dupree, rezervația râului Cheyenne din Dakota de Sud, aceasta se află pentru prima dată în afara Statelor Unite. În cămașa ei roz și jeanșii albastru electric, arată ca orice tânără energică, însă în adâncul sufletului poartă povara trecutului tribului ei. Străbunica sa a fost o supraviețuitoare a masacrului de la Wounded Knee, unde sute de membri Lakota au fost uciși de armata Statelor Unite în 1890. Jessie cunoaște îndeaproape agonia pe care politica rasială și colonialismul le provoacă asupra indivizilor și a culturii - și cât de greu este de îndreptat acel rău. Așa că atunci când vede exponatele de la Mauthausen are o revelație. Aceasta este istoria ei - povestea ei.
„În limba Lakota există un cuvânt, wanagi, când te afli în prezența spiritelor și te ia cu fiori”, spune Jessie. „Exact asta simt acum, wanagi. Mi-e frig la soare.”
„Sunt multe spirite primprejur”, aprobă Emily, în timp ce încearcă să-și liniștească bebelușul, care a început să plângă. „Crezi că și Lola simte ceva?”
„Da”, spune Jessie.
Ne mai plimbăm prin Mauthausen câteva ore, uitându-ne la fotografii, memoriale, indicatoare istorice. Este un exponat care prezintă un cărucior minier de la cariera de granit și un bici folosit de gardieni - exact ca biciul care apărea în jocurile de rol ale lui Emily. La finalul zilei, coborâm la subsol, unde erau amplasate camerele de gazare, deghizate în săli de duș, și crematoriul. Până la 120 de oameni erau omorâți acolo în același timp. Un registru greu și voluminos, ce conține numele tuturor victimelor cunoscute din lagăr, se află pe o masă din vestibulul negru. Emily găsește patru persoane cu numele Schiffer menționate, dar nu știe dacă erau din familia ei.
Brusc, Lola începe să plângă din nou, vocea sa înălțându-se într-un țipăt. Locul acesta, bântuit de atât de multă suferință și moarte, atât de multă durere, nu este locul potrivit pentru un copil, așa că trecem repede prin camerele de gazare și ne îndreptăm spre ieșire.
„Iată-ne aici, în ziua asta frumoasă, în locul acesta groaznic, iar eu mă întreb unde se duce memoria”, șoptește Emily, ca pentru sine. „Intră în ziduri? Obișnuiam s-o întreb pe mama dacă zidurile își aduc aminte de foștii locuitori, dar nu cred că a înțeles ce voiam să spun.”

Zebegeny

Este după-amiaza târziu în satul Zebegény și un micuț tractor albastru Mitsubishi trage o remorcă utilitară plină cu scaune. Traversează legănat o parcare de vizitatori, la umbra pestriță a platanilor, și coboară încet către malul pietros al Dunării, unde se oprește într-un final. Conducătorul iese afară și începe să descarce scaunele, în timp ce alt om ajută la aranjarea lor în rânduri ordonate, chiar lângă marginea apei. Peste încă vreo 15 minute, totul este pregătit, iar oaspeții își ocupă pe rând locurile, unul câte unul, nerăbdători să asiste la nunta dintre Zsófia Pályi și Bálint Hirling.
Sunt puține locuri mai romantice în Ungaria decât Zebegény. Aici, Dunărea se întinde larg și languros în jurul unei curburi maiestuoase, amețită de căldura verii, șerpuind de-a curmezișul unui peisaj cu dealuri înverzite, vii și livezi, unde numai strigătele debordante ale copiilor care se bălăcesc și zgomotul ocazional al unei bărci cu motor întrerup liniștea lichefiată. Imortalizat în acuarelele luminoase ale artistului local István Szőnyi, Zebegény, a devenit în prezent un fel de repaus preferat al ungurilor, o evadare rapidă din vacarmul și agitația Budapestei. La sfârșit de săptămână și în vacanțe, mulți vin aici să înoate, să meargă cu barca, sau doar să facă o plimbare de-a lungul malului Dunării. Este, în cazul unei astfel de înclinații, și locul perfect pentru oficierea căsătoriei. Când Zsófia, fotograf documentarist maghiar, cu care ne-am întâlnit la Budapesta, și-a extins invitația-surpriză la nunta ei, Olivia Arthur a fost încântată, dat fiind că propriul său proiect, Danube Revisited, se ocupa tocmai de acest subiect: iubirea. M-am oferit să mă alătur Oliviei, și amândoi am sărit în al meu Ford Fiesta și am condus 60 de kilometri, de la Budapesta la Zebegény. Nu pregătisem un cadou, așa că pe drum am oprit lângă un câmp deschis și am cules un buchet de flori văratice de câmp pentru (viitorii) proaspăt căsătoriți. „Este grozav să fii fotograf de nunți, toată lumea te întâmpină cu bucurie”, mi-a spus Olivia în mașină, bucuroasă de această perspectivă și și-a amintit cum, la propria ei nuntă de acum ceva timp, o prietenă a ei făcuse peste 3.500 de fotografii. Acum, căsătorită și însărcinată în patru luni, era rândul ei să stea, o dată în plus, în spatele aparatului de fotografiat, și rândul Zsófiei să stea în fața acestuia. Să fotografiezi fotografi, sau să scrii despre scriitori, a fost dintotdeauna o chestiune filosofică aparte, deopotrivă intimă și intimidantă.
Pe măsură ce soarele prinde să apună, ceremonia de nuntă de pe malurile Dunării începe: lumina perfectă pentru Olivia și aparatul ei Pantax de mari dimensiuni. Scaunele invitaților sunt ușor înclinate într-un unghi anume, de-a lungul malului în pantă, și toți seamănă cu niște pasageri dintr-un avion care-și schimbă direcția. Stând în fața lor, Zsófia poartă o rochie de vară cu imprimeu albastru și cercei mari, maronii, cu bile, în timp ce Bálint este îmbrăcat într-o cămașă albă cu model albastru, pantaloni albaștri și pantofi maron cu șireturi albastre. Dintr-un anumit unghi, amândoi par să se contopească cu seninul cerului, ca două fantome fericite. Primarul din Zebegény, o femeie elegantă, de vârstă medie, cu ochelari, oficiază în locul preotului catolic, citind cu voce tare dintr-o mapă de culoare roșie.
„Bálint Hirling o iei în căsătorie pe Zsófia Pályi? Promiți să-i fii credincios la bine și la rău, să o iubești și să o cinstești în toate zilele vieții tale?”
„Da!”
„Zsófia Pályi îl iei în căsătorie pe Bálint Hirling? Promiți să-i fii credincioasă la bine și la rău, să-l iubești și să-l cinstești în toate zilele vieții tale?”
„Da!”
Câteva momente mai târziu, cuplul se sărută și este deschisă o sticlă de șampanie. Asta a fost tot: două râuri care și-au unit de bunăvoie apele, s-au contopit complet, pentru a-și continua curgerea împreună de-a lungul peisajului neexplorat al vieții, prin câmpii și orașe, soare și ploi, înspre acea depărtată și ultimă mare, care sperăm să fie încă departe de tot, invizibilă dincolo de orizont.

Novi Sad

Mile Jovanović locuiește la Shanghai, sau Šangaj, cum îi spun localnicii. La 40 și ceva de ani, are deja un început de chelie și o burtă împlinită. Astăzi e duminică, o duminică leneșă de la sfârșitul lui iulie, și s-a tolănit pe un scaun de răchită sub umbra unui chiparos din fața casei sale. Nu poartă cămașă și este în picioarele goale, adică nu poartă pantof în singurul picior. Pe masa din fața lor este o farfurie cu clătite cu gem de caise și un pahar cu limonadă de casă.
Așa trebuie să arate duminicile.
Când Claire și cu mine ne apropiem de Mile, ne invită cu căldură să i ne alăturăm. „Luați niște clătite”, ne spune el și împinge farfuria către noi. Îi acceptăm recunoscători darurile, bucuroși să nu mai fim în bătaia dogoritoare a soarelui preț de câteva minute.
Šangaj este un cartier limitrof al orașului sârbesc Novi Sad, pe latura de nord a Dunării, ascuns între o rafinărie de petrol și zveltele furnale alb-roșii ale unei uzine electrice. Cu ani în urmă, un chinez locuia în zonă, și când a murit, numele a rămas cumva acolo. Shanghai. Azi, este căminul a aproape 2.000 de oameni, majoritari romi, dar și etnici sârbi, maghiari și albanezi. Timp de secole, romii din Europa au fost persecutați și excluși, ponegriți și demonizați, obligați să trăiască în ghetouri și mahalale fără apă curentă ori electricitate, însă aici atmosfera este foarte diferită. Rețelele stradale sunt bine pavate și curate, flancate de case mari și solide, multe dintre ele proaspăt tencuite. Există o farmacie, o școală, un centru de tineret și un teren de joacă, și o bibliotecă nou-nouță. Un teren de fotbal cu un gazon tăiat impecabil se întinde înspre fluviu. Nu este nici pe departe un loc înstărit, dar găzduiește o comunitate puternică, unită, care sfidează stereotipurile facile. Când a fost luată decizia de a se construi o biserică nouă acum câțiva ani, toată lumea a dat o mână de ajutor, fie că erau romi, sârbi, creștini sau musulmani.
„Ca romi, nu avem nicio problemă aici”, îmi spune Mile. „Toată lumea are grijă de toată lumea. În alte părți, avem de-a face cu multă discriminare, dar nu și în Šangaj.”
De-a lungul anilor, Mile a reușit să-și clădească o viață confortabilă de clasă mijlocie pentru el și familia sa. Provenind dintr-o familie de comercianți, a înființat o companie care transportă cărbune și lemne pentru foc cu camionul în regiunea Novi Sad, și în prezent are trei camioane și cinci angajați. Afacerea a mers bine, așa cum confirmă casa din cărămizi galben-roșii, cu fronton și două etaje, din spatele său. Împreună cu soția sa, Ruža, cosmeticiană, are patru fete și trei nepoți, și toți duc o existență confortabilă. Chiar nu are niciun motiv să se plângă. În afară de un singur lucru.
Îmi adun curajul să-l întreb pe Mile despre picior. Cum l-a pierdut? A fost un accident?
Se uită la mine cu un zâmbet vag. În 1991, când avea doar 19 ani, a izbucnit războiul civil din Iugoslavia și el a fost recrutat să lupte în Croația. Curând după aceea, camionul lui militar a fost lovit de un obuz de tanc și Mile și-a pierdut piciorul stâng de la coapsă. „Ce sens a avut războiul?”, întreabă el și apoi adaugă repede, ca pentru sine: „Niciunul. N-a avut niciun sens. Ne-am luptat cu frații noștri pentru nimic”.
Însă războiul nu a încetat, de fapt, niciodată. În 1999, în timpul campaniei NATO de bombardare a Iugoslaviei, avioanele au țintit rafinăria de petrol învecinată, explozia fiind atât de puternică încât a spulberat toate geamurile casei lui Mile. După aceea, incidența cancerului în cartier a crescut, posibil de la chimicalele din aer, posibil de la uraniul sărăcit folosit în bombe.
Astăzi, tot ce-și dorește Mile este liniștea de a sta la umbra chiparosului și să mănânce clătite cu gem de caise. Iau o mușcătură din clătită și înțeleg imediat la ce se referă.

Dolni Vadin

În fiecare dimineață, puțin după răsărit, Lyudmil Krastev își împinge barca sa alb-albastră din fibră de sticlă în fluviul tulbure. Curentul e puternic, apa ca un mușchi contorsionat se zvârcolește și pulsează dedesubt, imposibil să o înfrunți, imposibil să i te împotrivești, așa că înmoaie vâslele cu grijă, aproape cu tandrețe, ca și cum i-ar fi teamă să nu strice liniștea vreunei creaturi mitice din adâncuri. În acest punct, lângă satul bulgăresc Dolni Vadin, Dunărea este lată și falnică, un fluviu matur în culmea puterii, scrâșnind din colții de apă, zdrobind fiecare obstacol din cale și înghițind tot.
Există doar o singură problemă. Pântecele fluviului este gol.
Când Lyudmil ajunge la plasele cu pești, ancorează barca și trage încet captura, dar nu e aproape nimic: câțiva bibani mici, poate un crap sau doi, amestecați cu pungi de plastic murdare și tot felul de fragmente de gunoi. Au trecut vremurile când aducea acasă câte un sturion imens și un somn de 100 de kilograme, așa cum tatăl și bunicul său făcuseră înaintea lui. Poluarea și barajele fluviale au omorât majoritatea peștilor, în timp ce braconierii, în cârdășie cu poliția de frontieră, răzuiesc fundul apei, huruind în susul și josul fluviului cu fire electrice atașate de baterii mari, electrocutând în masă toți peștii care au mai rămas. „Electricienii”, le spune Lyudmil ironic. Nu s-ar coborî niciodată la genul acesta de afacere murdară. Îi place să vadă peștii zbătându-se în plasă, să-i țină în mâini. Dar adevărul este că abia dacă îi ajunge să supraviețuiască, și cea mai mare captură trebuie să o predea „patronului”, omul înstărit cu casa cea mare și albă din vârful dealului, care deține barca alb-albastră din fibră de sticlă.
Asemenea peștilor, majoritatea pescarilor din Dolni Vadin au plecat deja, orientându-se către alte domenii de activitate, în alte locuri. Lyudmil este unul dintre ultimii rămași, un supraviețuitor norocos al naufragiului ecologic. În vârstă de 50 și ceva de ani, în pantaloni de trening vechi băgați în cizme de cauciuc și un pachet de țigări în buzunarul de la piept al cămășii, este cunoscut în zonă drept „Căpitanul” pentru că a jucat odinioară într-un film despre Dunăre. Când Ami și cu mine îl întâlnim pe malul fluviului, ne cercetează bănuitor la început, dar în scurt timp ne arată barca și ne vorbește despre pescuit, despre viață.
„Îmi place mult aici. Nu știu ce m-aș face fără fluviul ăsta. Am pescuit și în alte locuri, dar nimic nu e ca Dunărea”, spune el și schițează un zâmbet larg, dezvelind un șir vesel de dinți strâmbi, îngălbeniți. „Îmi place liniștea deplină, libertatea de a ieși în larg oricând, libertatea dedesubtul cerului și apa din adâncuri. Uneori, sunt zile întregi în care nu vezi niciun om prin preajmă”.
Totuși, cea mai mare suferință a lui este poluarea. Sticle din plastic, pungi din plastic, cauciucuri de la mașini, deversări de petrol, ape reziduale neprelucrate. „Acum, toată lumea aruncă gunoaie în râu. E dezgustător”, spune Lyudmil. Cu vreo lună în urmă, de Ziua Dunării (29 iunie), Lyudmil și câțiva prieteni pescari de-ai lui au organizat o amplă operațiune de curățare, urmată de muzică și băuturi. La sfârșit, după ce-au adunat toate gunoaiele pe care le-au găsit și au scăpat de ele, au înfipt un imens panou roșu în nisip: „Păstrați fluviul curat! Este al nostru!”.
Locul nu va rămâne, probabil, curat pentru mult timp, dar deocamdată, cel puțin, tabloul pare aproape bucolic: vaci și capre pasc liniștite pe malurile înverzite; berze zboară deasupra și ating, când și când, apa în treacăt. Un bolovan mare și rotund, ca o morenă rămasă în urma retragerii unui ghețar, îi amintește vizitatorului că pe vremuri acolo a fost un pod roman.
În ciuda a toate, fluviul dăinuie.

Belene

Pe măsură ce întunericul se așterne peste Belene, pe malul bulgăresc al Dunării, și greierii de afară, de pe câmpurile sălbatice, își încep antrenamentul pentru concertul de seară, Raycho aprinde lumina în camera sa de închisoare, un singur bec golaș atârnând de un cablu din tavan, și pune masa pentru cină. Darurile lui pentru noi sunt simple, dar generoase: o roșie, o bucată de brânză feta, niște cârnați, pâine și chiar halva la desert. Claudia și cu mine încercăm să protestăm, spunându-i că trebuie să păstreze hrana pentru el, că am putea să luăm ceva de mâncare mai târziu, dar este de neclintit. Suntem primii lui oaspeți la închisoare, primele ființe umane cu care a vorbit de mai bine de o lună - „37 de zile, ca să fiu mai exact”, spune el - și insistă să facă pe gazda primitoare.
Spațiul este mobilat modest, dar destul de curat și îngrijit. O masă șubredă de lemn cu patru scaune desperecheate, niște sertare vechi și un dulăpior individual pentru alimente. Panouri frumoase din stuf cu modele romboidale, munca perseverentă a foștilor prizonieri, acoperă pereții de la podea până la tavan, asemenea izolației dintr-un studio de înregistrări. Deși suntem la sfârșitul lui iulie și nopțile sunt înăbușitoare, Raycho ține un radiator vechi în funcțiune într-un colț, ridicându-se la răstimpuri ca să-și aprindă o țigară rulată de mână de la bobinele încinse aflate la vedere.
Claudia și cu mine l-am întâlnit pe Raycho din întâmplare pe drumul de afară, când soarele apunea, pentru că ne rătăcisem în Belene. Condusesem până la marginea orașului ca să ajungem într-un cartier abandonat, cu apartamente din beton, care odinioară ar fi trebuit să găzduiască muncitorii de la o viitoare uzină de energie nucleară. Uzina electrică nu a fost niciodată finalizată, și muncitorii nu au mai ajuns niciodată. Odată cu trecerea anilor, natura a început să-și reclame teritoriile pierdute și în prezent carcasele pe jumătate terminate ale clădirilor cu patru-cinci etaje se năruiesc în mijlocul unei jungle luxuriante de verdeață, ca ruinele templelor grecești antice, cu mărăcini crescuți din crăpături și coroanele desfășurate ale copacilor camuflând intrările principale. Câinii sălbăticiți sunt singurii locuitori de aici, adunați în haite pe terasele fără balustrade și urlând. Belene se aseamănă foarte mult cu Cernobîl, în afară de explozia nucleară - un loc în care unicul dezastru a fost degradarea lentă antrenată de colapsul economic.
„Și tu cine ești?”, l-am întrebat pe Raycho, după ce ne-a îndrumat către proiectele de apartamente, pe care le vedeam licărind în zare, peste câmp. Părea un tânăr agreabil, în jur de 30 de ani, cu părul tuns scurt și ochii negri, îmbrăcat într-un șort de alergare și un tricou albastru al echipei naționale italiene de fotbal.
„Sunt prizonier”, a spus el, gesticulând înspre un ansamblu învecinat de clădiri dezafectate din spatele unui gard de fier. „Dar sunt numai eu aici. Păzesc o închisoare abandonată.” Apoi a făcut o pauză și un fel de sfială i-a umbrit privirea. „Vreți să intrați să luăm cina?”
Acum, stând la masa cu el și mâncând împreună din roșiile, brânza și pâinea sa, începe să ne spună povestea lui. Este turc de origine bulgară și a crescut la Isperih, un orășel provincial din nord-estul Bulgariei. Când a împlinit 18 ani, a plecat să-și facă serviciul militar, dar cât timp a lipsit, iubita lui, însărcinată deja în opt luni, a fost omorâtă de un camion. „S-a rupt ceva în mine când iubita mea a murit”, spune Raycho. „Viața mea a scăpat de sub control.” Când a terminat armata, a lucrat o perioadă în construcții, a lucrat la un cazino, a fost proxenet. Intra adesea în încăierări și bătăi cu cuțitul, câștigându-și porecla de Mad Max. Într-o noapte, în timp ce conducea beat, un polițist local l-a tras pe dreapta, dar în loc să încerce să se eschiveze, Raycho a intrat într-o altercație violentă cu polițistul. Și, cum era eliberat condiționat pentru conducere în stare de ebrietate, judecătorul l-a condamnat la trei ani cu executare pe insula Persin de pe Dunăre, de cealaltă parte a orașului Belene - situl unui groaznic lagăr de muncă din timpul regimului comunist, care funcționa în prezent ca penitenciar obișnuit.
Totuși, aflat la Persin, Raycho a încercat să se îndrepte. A devenit un deținut model și a intrat curând în grațiile gardienilor. După ce a executat vreo două luni din pedeapsă, a fost trimis să păzească o unitate de penitenciar abandonată de la periferia orașului Belene, cândva o divizie a penitenciarului principal de pe Persin. A transformat unul dintre vechile birouri administrative într-un spațiu de locuit și s-a instalat, patrulând împrejurimile în timpul zilei și încercând să țină departe presupușii hoți de materiale de construcții. Din când în când, vine cineva să-i aducă provizii de alimente. Raycho este obligat să rămână în perimetrul lărgit al închisorii și să ia legătura ocazional printr-o stație de emisie-recepție cu superiorii săi, în afară de acest lucru, neexistând alte restricții. Este un prizonier care-și păzește propria închisoare.
După ce terminăm cina, curăță masa și Claudia începe să facă fotografii. I-am explicat că ne deplasăm în josul Dunării, documentând viața pe fluviu, și vrea să ne fie cât mai mult de ajutor. Pozează natural, fără niciun semn vizibil de disconfort. Ne duce într-un mic spațiu alăturat, despărțit de o perdea albă, diafană, unde a pus un pat îngust, cu cearșafurile netezite cu precizie militară. O oglindă mică, ovală, câteva desene simple în stilou, pe foi volante de hârtie (un cal ridicat pe picioarele din spate; o femeie mirosind un trandafir roșu), și mai multe tăieturi din reviste cu femei dezbrăcate decorează pereții goi ai celulei. Ar putea foarte bine să fie Robinson Crusoe.
„Singurătatea e grea uneori”, ne spune el, „dar cred că e bună pentru mine. Mă lasă să mă gândesc la viața mea, la ce am făcut. Tot ce vreau să fac e să o iau de la capăt când ies, undeva departe de aici, departe de Bulgaria. Am terminat-o cu țara asta.”
Se face deja târziu și Claudia și cu mine trebuie să ne întoarcem la hotel. Raycho ne conduce cu părere de rău la poarta principală și ne îmbrățișează de rămas-bun. Bolta întunecată a cerului de deasupra noastră este senină și imensă, bătută cu stele de vară strălucitoare. Pe câmpurile din jurul nostru clipocesc licurici, ca niște raiuri în miniatură. Libertatea este pretutindeni și nicăieri.
„Dacă mai sunteți aici și mâine”, spune Raycho, „să-mi aduceți niște tutun și foiță de rulat. Și un săpun ar fi bun. Și o trusă de bărbierit. Mi-ar plăcea să-mi imaginez că, undeva, cineva se gândește la mine.”
Apoi se întoarce în incinta închisorii, închide poarta în urma sa și răsucește cheia.

Sulina

Când lumea se va sfârși, va arăta ca la Sulina.
Acesta este ultima oprire a Dunării, patul său de moarte, înainte să se contopească cu nemărginitele ape ancestrale ale mării, dar și locul unde fluviul strălucește în toată splendoarea sa și este cel mai viu. Printre păpurișul înalt al marii delte întinse, printre canale, mlaștini și lacuri, înoată și zboară animale sălbatice, știuca și somnul pândesc în ambuscade înfricoșătoare prin adâncuri, cormorani pitici se scufundă din înălțimile cerului, și stoluri mari de pelicani albi își iau avânt de pe luciul apei, prinzând viteză, fluturându-și aripile într-o zarvă asurzitoare, asemenea mulțimilor gălăgioase de pe stadioanele de fotbal, până când reapar, deodată, în zbor și-n tăcere, uriași grațioși, nestingheriți de gravitația sumbră a pământului.
În acest paradis al abundenței, Sulina - orășel postindustrial al caselor cu un singur nivel și vopseaua scorojită, al fabricilor de procesare a peștelui abandonate și al vechilor șantiere navale pline de carenele putrezite ale navelor, odinioară sediul Comisiei Europene a Dunării însărcinate cu reglementarea traficului fluvial - te-ai putea simți nelalocul tău, o năpastă umană pe suprafața fluviului, însă decrepitudinea însăși pare cumva adecvată, păstrând promisiunea că sfârșitul omenirii nu înseamnă neapărat sfârșitul timpului, că mormintele umane nu sunt altceva decât alte semințe fertile sădite în nesfârșitul pântec al naturii.
„Nu mă interesează chestia asta cu natura”, îmi spune Jessica Dimmock când ajungem prima dată la Sulina. Originară din New York City, îmbrăcată într-o salopetă albastru închis, ca un mecanic priceput, cu cearcăne întunecate sub ochii întunecați, pare plictisită în timpul călătoriei cu barca pe care o facem prin mlaștinile și lacurile deltei, plictisită de ghidul care ne arată, cu o încântare copilărească, feluritele tipuri de păsări. Rămășițele lăsate în urmă de oameni o fascinează însă, și într-o zi ne hotărâm să mergem să vizităm un vechi atelier metalurgic părăsit de lângă șantierele navale, dincolo de canalul Sulina. Este un depozit mare de blocuri de ciment de cenușă, cu stâlpi din beton sfărâmați care sprijină un acoperiș din beton sfărâmat, cu multe dintre geamurile laterale sparte, lăsând lumina strălucitoare a soarelui să pătrundă înăuntru, caldă și nealterată. În interior, împrăștiate în dezordine pe podeaua acoperită de mizerie, strunguri, brâuri și roți de transmisie care pe vremuri trebuie să fi vuit și răsunat de viață, azvârlind din ele părți metalice pentru navele care navigau pe Dunăre. Nimic nu se mai clintește acum, și vocile noastre răsună în spațiul cavernos, singurele lucruri vii în acest cimitir de mașini.
Și apoi observăm bălegarul de cal. Este peste tot, în grămezi ca niște mici tumuli din pietre, și pare proaspăt, mirosul său slab și ușor dulceag plutind în aerul stătut. Deci vechii filosofi aveau dreptate până la urmă - natura detestă vidul, refolosește tot în felul său, și acest atelier abandonat poate să aibă în continuare un scop, poate încă să servească drept cămin pentru creaturi fără adăpost, chiar dacă toți foștii săi locuitori au plecat de mult.
Când Jessica și cu mine ieșim afară, îi vedem pe câmp. Caii! O herghelie de vreo zece, păscând liniștiți pe malul râului, lângă nefolositoarele șine de cale ferată ruginite și înfășurate în iarba proaspătă. Robele lor sunt negre și lucioase, cu coamele revărsându-se de-a lungul gâtului aidoma șuvițelor sălbatice ale vechilor luptători. Încercăm să ne apropiem de ei în tăcere, dar își saltă capetele și ne privesc alarmați, gata să o ia la goană. Jessica se uită la ei prin lentila aparatului de fotografiat și face câteva instantanee, încercând să-i imortalizeze în timp. Însă timpul nu vrea să stea pe loc. Caii, simțind primejdia, încep să galopeze pe câmp, de-a lungul malului Dunării, mai întâi încet, apoi mai repede, fluviul și caii devenind deodată una, curgând, alergând, la nesfârșit.
Când toate aparatele de fotografiat se strică și toate fotografiile sunt uitate și pierdute, fluviul va continua să curgă, nepăsător față de memorie și față de firavele noastre încercări de a o păstra.
****
Dimiter Kenarov este un scriitor independent care locuiește la Sofia, Bulgaria. A scris pentru The Atlantic, The Nation, The New Yorker, The Virginia Quarterly Review și alte câteva publicații.
Kathryn Cook a crescut în Albuquerque, New Mexico, și a absolvit Universitatea din Colorado Boulder, în decembrie 2001. Lucrările sale au apărut în numeroase publicații, cum ar fi The New York Times Magazine, Time, Stern, Newsweek, L’Espresso și D - La Repubblica delle donne.
Lurdes R. Basolí este o fotografă catalană care locuiește la Barcelona și San Sebastián. A publicat în reviste ca El País Semanal, The Sunday Times Magazine și Internazionale sau Photo Magazine.
Emily Schiffer este o fotografă și artistă de medii mixte care locuiește în Dakota de Sud și este interesată de intersecția dintre artă, implicare comunitară și schimbare socială.
Olivia Arthur este o fotografă documentaristă britanică ce locuiește la Londra. Printre albumele sale fotografice se numără Jeddah Diary (2012) și Stranger (2015). În 2020 a fost aleasă președinta Agenției Magnum Photos.
Claire Martin locuiește la Perth, Australia de Vest, este fotografă independentă și artistă documentaristă pentru proiecte cu implicare socială. Lucrările sale au fost răsplătite printr-o nominalizare la Prix Pictet (2012), un Premiu Lead Academy (2011) și o nominalizare la IPA (2008).
Ami Vitale este fotografă pe bază de contract, realizatoare de film, scriitoare și exploratoare pentru National Geographic. A documentat viața sălbatică și braconajul din Africa de Est, a abordat conflictul om-elefant și s-a concentrat asupra eforturilor de a salva rinocerul nordic alb și de a reintroduce urșii panda în sălbăticie. De asemenea, este câștigătoarea a șase distincții World Press Photo.
Claudia Guadarrama este o fotografă documentaristă care locuiește în Mexic și se axează pe aspectele politice și sociale din America Latină. Lucrările sale au apărut în The New Yorker, Smithsonian Journeys, GEO France, TIME, El Pais, Paris Match, L’Equipe, Le Monde și The Guardian, printre altele.
Jessica Dimmock este o fotojurnalistă documentaristă și realizatoare de film care locuiește la Brooklyn. Lucrările sale au fost publicate în Aperture, The New York Times Magazine și Newsweek, printre altele. A câștigat numeroase premii internaționale pentru fotografiile și lucrările sale video, inclusiv două premii World Press Photo Digital Storytelling. A coregizat seria documentară apreciată de critică Flint Town de pe Netflix.