Schiță de sistematizare 1960-1965

Recuperarea arhivelor urbanistice din România

Pentru că arhivarea documentelor a suferit deseori în cultura oficialităților/populației din România, cred că a sosit momentul să prezint două documente găsite în două albume cu fotografii: Schița de Sistematizare a municipiului Timișoara 1964 și Schița de Sistematizare a localității Orșova din aceeași perioadă. Nu știu unde este azi arhiva Institutului de Proiectări (de stat) care, din 1957 până în 1968, s-a numit DSAPCB, și apoi, până după 1995, IPROTIM, când a dispărut, probabil, în 2010. Constat această lacună majoră mai ales că prin 1985, când am lucrat ca arhitect în cadrul IPROTIM, am avut surpriza să urmăresc mutarea arhivei dintr-un corp vechi pe parter al instituției (s-a construit un corp nou cu 5 niveluri), când au fost arse o serie de documente arhivate. Degeaba unii dintre membrii colectivului de Urbanism au protestat. Instituțiile de forță nu au permis apropierea de focul din curtea instituției. Parcă știau unii ceva.

Să revenim la ORȘOVA.
Despre destinul localității Orșova se pot scrie multe, despre evoluția sa. Motivul îl reprezintă numeroasele schimbări geopolitice ce au durat mai bine de 2.000 de ani și mai ales poziția geostrategică deosebită. Începem scurta noastră prezentare a evoluției sale cu informația că, în anul 193, „localitatea a fost ridicată la rang de municipiu. În urma luptei de la Posada din 1330, care a consfințit ieșirea Țării Românești de sub tutela coroanei maghiare, Orșova este proclamată „Cetate Regească” de către Ludovic cel Mare. În 1408, Pippo Spano, banul Severinului, a fortificat Orșova pentru că presiunea otomană a devenit tot mai puternică. După bătălia de la Mohacs (1526), cetatea Orșova a fost cucerită de turci de la Regatul Ungar. În 1664 localitatea a intrat în pașalâcul Timișoarei. Înainte de 1700, Orșova și Ada-Kaleh au fost disputate continuu de cele două mai imperii, fiind cucerite când de habsburgici, când de turci. În 1717, Orșova este recucerită de habsburgici. 1737 înseamnă anul de trecere a localității sub tutela otomană, cu condiția construirii „canalului Cerna”. Orșova era un sat pescăresc pe lângă localitatea Jupalnic, care a jucat un rol important de control al văii Cernei. Anul 1791 marchează trecerea localității sub administrație habsburgică. După 1829 (Pacea de la Adrianopole), localitatea a avut un rol economic major prin relațiile comerciale ale Țării Românești care a găsit o deschidere prielnică pentru produsele sale de export către Imperiul Habsburgic, rol important jucat în urma finalizării căii rutiere Orșova-Caransebeș, dar și a celei de pe malul actual românesc. Apare aici Societatea de Navigație Austriacă (DDSG). Totuși transportul pe Dunăre în dreptul Cazanelor se desfășura greoi. După 1873, Orșova a trecut sub administrație maghiară. În 1878 se finalizează calea ferată Timișoara-Orșova, parte din legătura feroviară Budapesta-București. În 1896, la Porțile de Fier-Sip se inaugurează, în prezența împăratului Franz Josef și a regelui Alexandru al Serbiei, canalul de navigație de pe malul sârbesc al Dunării (fig. 1) și apare la Orșova șantierul de reparații navale.

În 1918 se instaurează aici administrația Regatului României și astfel, împreună cu comitatul Caraș-Severin, Orșova a devenit parte a zonei Banatului Românesc.
Orșova pare o localitate ca multe altele, dar care avea marele avantaj al amplasamentului / controlului de pe malul fluviului (fig. 2a), chiar dacă inundațiile erau frecvente în oraș (fig. 2b).

Disputele geopolitice nu s-au sfârșit la 1918. După victoria URSS din 1945 (ca parte a celor învingători) au apărut luptele ideologice dintre liderii sovieticii/români și cei iugoslavi, din jurul anului 1950. Din acest motiv, capitala raionului din acea parte a regiunii Banat a fost amplasată la Mehadia. Aceste lupte ideologice au constituit motivul invocat de conducerea politică din țara noastră pentru una dintre cele mai cumplite deportări în masă (într-o noapte de iunie 1951) a populației din istoria modernă a României (în jur de 40.000 locuitori) de pe o rază de cca. 50 km din jurul graniței cu Iugoslavia lui Tito. Abia după 1954 reședința raionului a fost reamplasată la Orșova. Ca după orice dispută ideologică, prietenia dintre conducătorii țărilor noastre s-a reluat, mai ales că URSS dorea cu orice preț să pan-slavizeze regiunea noastră până la Marea Adriatică și până în Bulgaria, cu intenția de a transforma cele două țări, România și Bulgaria, în republici sovietice. Parte din această geostrategie erau și două investiții economice importante de pe teritoriul țării noastre: Combinatul Siderurgic de la Galați (în colaborare cu URSS) și Barajul Hidrotehnic de la Porțile de Fier (în colaborare cu RFS Iugoslavia).
Acesta a fost pe scurt contextul în care s-a născut Barajul Hidrotehnic de la Porțile de Fier (fig. 3), cu efectele sale majore asupra localității Orșova și a insulei Ada Kaleh. Studiul a fost întocmit de zeci de Institute de Cercetare și Proiectare din URSS, având și sub-proiectanți din România.

La o sumară analiză a conținutului figurii 3 se poate constata că malul românesc, mai ales vechea localitate Orșova (în timbrul de jos stânga), malul Dunării era cel mai afectat până la Berzeasca de lacul de acumulare al Hidrocentralei de la Porțile de Fier și presupunea dispariția sau reamplasarea unor localități. La inundarea văii Cernei de apele Hidrocentralei de la Porțile de Fier au dispărut și localitățile Tufari, Coramnic și Jupalnic. Insula Ada Kaleh a dispărut și astfel populația turcă veche de sute de ani a avut de ales între a pleca în Turcia, la Turnu Severin sau la Orșova. Parte din populația strămutată în Turcia a revenit la Turnu Severin în câțiva ani

În fig. 4a se poate remarca amploarea investițiilor colaterale de pe malul românesc ce cuprind viaducte pentru calea ferată și pentru calea rutieră care formează azi culoarul de mobilitate geostrategic european/mondial Via Carpathia. Figura 4b prezintă și o etapă a construcției barajului de la Porțile de Fier înainte de închiderea vechiului curs al Dunării, fapt ce a determinat strămutarea populației din zonă între 1966 și 1974 pe noi amplasamente.
Epopeea geopolitică a Orșovei nu s-a sfârșit aici. În anul 1968, februarie, conducerea politică a României a desființat Regiunile (printre care și cele Autonome, în dorința de a scăpa de ultimele rămășițe ale controlului URSS) și a trecut la reforma administrativă bazată pe județe, pe care se sprijină și azi România. Orșova (cu întreaga Clisură a Dunării până aproape de Berzeasca) a trecut din Banatul Montan (parte a Regiunii Banat) în Județul Mehedinți.
Și așa am ajuns, în sfârșit, la tema noastră: RECUPERAREA ARHIVELOR ROMÂNEȘTI care conțin și Schița de Sistematizare a strămutării localității ORȘOVA din perioada 1966-1974.
Prin 1960, DSAPCB (Institutul de Sistematizare, Arhitectură, Proiectare, Construcții Banat) cu sediul în Timișoara a primit sarcina de a proiecta reamplasarea localității Orșova care urma a fi inundată. Proiectul a fost coordonat prin atelierul de Sistematizare până în 1966.
Dacă în 1962 Atelierul de Sistematizare avea doar 11 persoane (cu un șef Atelier proiectare: arh. Ionescu Natalia / arh. proiectant: arh. Grumeza Silvia, arh. Nidermaer Paul, arh. Carp Octavian/ desenator Mărcuș Georgeta), în urma necesității profesionale acesta a crescut în 1971 la 26 persoane (cu șef Atelier proiectare: arh. Ionescu Natalia;/ arh. proiectant: arh. Voștinaru Liviu, arh. Grumeza Silvia, arh. Carp Octavian;/ proiectant: ing. Flondor Sanda, Mayer Ervin, Mărcuș Georgeta, carh. Balaban Armand, Planificator: Kiraly Cornelia). De remarcat prezența economiștilor într-un colectiv de urbanism. Am pomenit doar despre cei care au lucrat direct în atelierul de sistematizare, dar trebuie amintit că atelierele topo; geo; drumuri, edilitare, electrice etc. au susținut activitatea interdisciplinară de sistematizare (azi denumită amenajarea teritoriului și urbanism) a zonei. Pentru simplificarea povestirii, am să utilizez fragmente dintr-o postare din 2020.
„Din arhiva vremii am avut așadar acces doar la un album cu fotografii ale planșelor predate de Direcția de Sistematizare și Arhitectură Proiectare Construcții Banat (DSAPCB) din Timișoara, documentație necesară construirii Complexului Hidroenergetic de la Porțile de Fier, studiu întitulat: STUDIU COMPARATIV DE AMPLASARE A LOCALITĂȚII ORȘOVA, PROIECT D.S.A.P.C. BANAT, nr. 9331-32, cu 11 planșe copiate/foto după cum urmează: Încadrarea în Regiunea Banat; Propuneri de Sistematizare etapa 1970 pentru Zona Sistemului Hidroenergetic de la Porțile de Fier; Situația Existentă a Localităților de la Porțile de Fier; 4 variante cu Analiza terenurilor propuse ca posibile pentru reamplasarea localității Orșova ce urma a fi acoperită de apele barajului și cu 6 variante Detalii de Sistematizare Informative pentru cele 4 variante de amplasament”.
Să începem analiza pe foto/planșele descoperite: studiul a început cu analiza contextului regional al Banatului (fig. 5) și al impactului barajului de la Porțile de Fier asupra localităților Arad, Timișoara, Lugoj, Reșița și Moldova Nouă. Analiza efectului reamplasării localității era cuprinsă în partea scrisă, care era amplă, mai ales că rețeaua de mobilitate (în mod special cea rutieră) era deosebit de înapoiată în acea perioadă.

A urmat studiul/analiza zonei de pe teritoriul românesc (fig. 6) cu efecte asupra localităților Moldova Nouă, Berzeasca, Svinița, (Planișevița) Dubova, (Ogradeva) Eșalnița, Orșova, inclusiv cu Insula Ada Kaleh (localitățile din paranteze nu le-am mai găsit azi pe hartă).
La această fază, un rol important au avut istoricii și arheologii cărora li s-a oferit șansa studierii vestigiilor de pe traseul Clisurii Dunării, partea românească.
Pentru a discuta cele 4 variante am utilizat parte din postarea pomenită: „Analiza comparativă a celor 4 variante a terenurilor (fig. 7) s-a făcut din punct de vedere ideologic (azi se numește Political Correctness, pe scurt PC), economic, social, cultural, ecologic, fiind descrisă în partea scrisă”.

„Varianta I a propus realizarea a trei comunități/nuclee distincte noi, cu două comunități pe valea Cernei, din care una pe o pajiște pe partea stângă a cursului râului Cerna și alta pe malul drept al Cernei înainte de localitățile Topleț și Barza și un nucleu distinct la confluența Dunării cu râul Cerna.
Varianta II a diferit de prima doar prin mutarea nucleului de pe Dunăre în jurul punctului de contact dintre pârâul ce coboară dinspre dealuri în dreptul unei mici comunități existente.
Varianta III (cea care s-a adoptat/realizat) a propus extensia micii comunități pe o parte și pe cealaltă a ei cu un oraș format din blocuri (în amonte pe Dunăre de nucleul existent) și din imobile individuale (în aval pe Dunăre de nucleul existent)”.
Varianta IV a propus două subvariante cu locuințe colective în blocuri din care una pe o pajiște pe partea dreapta a cursului râului Cerna înainte de localitățile Topleț și Orșova (vezi fig. 10 - Detaliu de Sistematizare subvarianta 1 și subvarianta 2) și un amplasament pentru un implant de tip „Oraș Grădină” pe un teren brăzdat de văi pe partea stângă a râului Cerna (fig. 8).
„La nivel guvernamental s-a decis alegerea variantei III, cu o localitate unică pe malul golfului Dunării apărut în urma construirii Barajului.
Ce ne interesează în această postare este varianta IV (T4), respinsă de altfel, cu o nouă comunitate cu loturi individuale pentru zona rezidențială propuse pe pajiștea de pe partea stângă a cursului râului Cerna, în suprafață de 6.300 ha (fig.8).”

„Am ales această planșă (8a) pentru a remarca protejarea/neconstruirea văilor (râpelor) din DSI, ce se păstrează și azi pe amplasament. Este o concepția avangardistă și pentru epoca noastră, în care s-a solicitat (dar nu s-a acceptat de autoritățile locale) implementarea conceptului New Green Deal. Propunerea era caracterizată de loturi pentru locuințe individuale, motivându-se elementul cultural/social al transmutării populației din viitoarele 4 localități inundate - Coramnic, Tufări, Jupalnic și Orșova - cu locuire tradițională. Această tipologie de locuire a fost completată de utilizarea fundăturilor, operațiuni tipice ale orașelor britanice de tip «oraș grădină» de la începutul secolului XX-lea și până azi, dar și de un centru comunitar amplu (marcat cu albastru). Pentru Republica Populară Română, care propunea mutarea «noii clase muncitoare» doar în blocuri era un act de mare curaj în acea epocă (1964). Evident că tipul acesta de locuire în comunități distincte nu a fost aprobat”.

Un exemplu realizat în România în anii ’50 ai secolului trecut de „oraș grădină” implantat în Orașul Victoria, jud Brașov (fig.9) a fost proiectat de un Institut de Proiectări din URSS.

Au fost detaliate „Informativ” și două sub-variante din varianta IV (fig. 10) de mutare a localității Orșova de-a lungul râului Cerna, între localitatea Topleț și Barza, în zone rezidențiale de blocuri cu 5 niveluri
Cele două subvariante din fig. 10 amplasate pe terenuri plate agricole păstrează traseul căii ferate și a căii rutiere existente. Ambele sub-variante respectă principiile urbanismului de tip socialist practicat în România între 1960-1975, având spații pentru dotări de sport și învățământ aferente normelor vremii. Subvarianta 10a, amplasată mai aproape de localitatea Topleț, este bazată pe principiul incintelor închise de blocuri cu dotările grupate într-o singură zonă, iar subvarianta 10b, amplasată mai aproape de actuala locație a Orșovei, este bazată pe principiul lamelor de blocuri cu spații verzi între ele (distanțele între blocuri 60 m, L=3H) cu dotările aferente distribuite peste tot. Prima subvariantă are avantajului facil al accesului pietonal la versantul dealului/muntelui, iar cea de a două are avantajul facil al accesului pietonal la apă (râul Cerna). Amândouă variantele au fost abandonate, fiind aleasă poziția noii locații pe Dunăre la confluența cu râul Cerna (varianta C) atât din motive geostrategice (controlul Dunării), cât și economice (șantierul naval).

„Dar a meritat efortul pentru că varianta C, cea care s-a aprobat/realizat (fig. 11c) este un compromis rezonabil, având în aval/dreapta și o zonă cu 200 loturi cu locuințe individuale (pentru populația strămutată), pe lângă cele 450 apartamente în blocuri din stânga imaginii”.

Localnicii strămutați în cele 200 de parcele pentru locuințe individuale au primit pe lângă un lot de teren foarte mic și un număr de cărămizi (bănuiesc că din demolări).
Ce a rămas din aceste studii? Ce s-a realizat înainte și după strămutare?

Orașul este decăzut după 1990, ca majoritatea localităților mici/mijlocii născute în epoca 1960-1989. Șansa lor este turismul pentru că orice vizitator de azi poate accede la două SEMNALE ARHITECTURALE MARCANTE ale locului, vizitate de mii de turiști:

Mănăstirea Sf. Ana (fig. 12)

Este amplasată pe coama Dealului Moșului, ctitorie (1936-1939) a marelui ziarist interbelic Pamfil Șeicaru în memoria luptelor purtate de dânsul în timpul Primului Război Mondial. Complexul mănăstiresc a fost transformat în cazare și restaurant în perioada ce a urmat schimbărilor geopolitice de după 1945. După 1990 ctitoria religioasă a fost preluată de Mitropolia Olteniei, redevenind loc de cult. Ea ocupă un punct vizual important din defileul Dunării (fig.12).

Biserica Romano-Catolică (fig. 13)

Ctitoria Bisericii Romano-Catolice, realizată între 1972-1976, este amplasată în centrul geometric al noii localități la confluența dintre noul curs al Dunării și un pârâu/vâroagă ce coboară dinspre dealuri.
„Ce am remarcat, la o analiză mai atentă a acestei poze/planșe (fig. 11c) ..., au fost cele două «guguloaie» (mâzgălituri cu creionul) desenate pe aceasta. Posibil ca operațiunea de desenare a amplasamentului unei investiții noi să se fi făcut într-o mare grabă/secret într-un birou din DSPAPCB prin 1971, cu foarte puțină lume de față. Ce acte internaționale s-au semnat în acea perioadă, ce decizii interne s-au luat la București sau la Timișoara, la DSAPCB, putem doar specula.

Ce bănuiesc în spatele acestei descoperiri? Cred că motivul a fost că pe un amplasament (cel din dreptul pârâului ce se scurge în lacul de acumulare deja executat) s-a ridicat, între 1972-1976, Biserica Romano-Catolică (singura biserică catolică ridicată în timpul regimului comunist în România), proiectată de Hans Fackelmann, edificiu care alături de cel ridicat de Nicolae Porumbescu la Satu Mare sunt emblematice pentru arhitectura modernistă/brutalistă din România comunistă. Am o amintire de neuitat de prin 1976, de o călătorie cu trenul împreună cu MAESTRUL Hans Fackelmann în vagonul restaurant (pentru a putea povesti/desena detalii cât mai multe despre capodopera pe care urma să o văd la capătul drumului Timișoara-Orșova) și cu o vizită de însoțitor pe șantier lângă OMUL Hans”.

Pentru că am oferit spre reflexie aceste două realizări, pentru că am tot pomenit la începutul postării noastre de importanța situației geopolitice dintr-un moment anume trebuie să menționăm, în cazul al doilea, de încercarea Republicii Populare a României de la începutul anilor 1960 de reluarea schimburilor economice și în 1968 de stabilirea relațiilor diplomatice cu Republica Federală a Germaniei. Efectul a fost amplasarea/realizarea ulterioară a Bisericii Romano-Catolice în zona centrală a Orșovei .
Să nu uităm că știința de a construi „orașul” este arta de a utiliza toate situațiile geopolitice favorabile ale momentului înspre binele comunității, după ce ai o SCHIȚĂ de SISTEMATIZARE/PATJ/PUG aprobat pe SCENARII POSIBILE, pentru CLARIFICAREA OPȚIUNILOR (noțiuni în limbajul actual european), apelând apoi la arhitecții care știu măsura lucrului bine făcut.

POST-SCRIPTUM

Intenția noastră din 2021 a fost să se înțeleagă în mod rațional, sec, procesul unei acțiuni dramatice de planificare strategică urbană, dintr-o perioadă dominată de epoca industrializării forțate din România anilor 1960-’70, întârziată la noi față de ce s-a petrecut în perioada capitalismului timpuriu din Europa de Vest. Rămâne generației tinere de azi datoria să analizeze empatic dramele rămase în sufletul oamenilor strămutați de elanul epocii. Aceste traume s-au metamorfozat în timp în legende care bântuie și azi locurile părăsite cu forța. Un caz emblematic este cel al bisericii din satul Svinița, de pe malul românesc al Dunării. Vechiul sat, locuit de etnici sârbi de rit ortodox, a avut nenorocul de a fi amplasat sub cota noului lac de acumulare, motiv pentru care a fost strămutat la o cotă superioară, pe un deal din apropiere. Cu toate încercările oficialităților de a șterge orice urmă din vechiul sat, deși apa barajului a acoperit treptat totul, zidurile vechii biserici sunt încă în picioare (vezi fig. 14a).

Aceste ziduri rămase în apă marchează sufletul localnicilor, ca un reper veșnic al existenței lor pe acele meleaguri. Azi, după 60 de ani de la realizarea barajului, ei coboară de pe dealul unde a fost mutat satul să-și desfășoare ritualurile străvechi între zidurile bisericii din apă (vezi fig. 14b). „Să fie pomană de Maika Kalea și la biserica asta și să se ducă toate relele în Dunăre”, spune în film o țărancă în timpul acestui ritual. Pentru a realiza sensul acestui post-scriptum merită să vedeți un film documentar (de doar 15 minute) realizat de Vasile Bogdan în 1998, la Televiziunea Română, Studioul Timișoara, din care am captat imaginile din fig. 14 (accesând site-ul: YouTube- Vasile Bogdan regizor).
Este o lecție pe care ar trebui să o învățăm azi, pentru a nu repeta erorile trecutului, pentru că: „OAMENII SUNT MAI IMPORTANȚI DECÂT CLĂDIRILE și COMUNITĂȚILE LOCALE SUNT MAI IMPORTANTE DECÂT ORAȘELE”.

REFERINȚE:

- Radu Radoslav, 2020, - NU ESTE IMPORTANT CÂT CÂȘTIGI, CI CÂT CHELTUI | Blogul lui Radul (wordpress.com), vol. IV, BLOGUL LUI RADU - JURNALUL UNUI URBANIST TIMIȘOREAN ÎN TIMP DE PANDEMIE, 2020.03.07.- 2021.03.20., Ed. Cosmopolitanart Timișoara, ISBN 978-606-988-062-3, pag. 218-2021.
- Radu Radoslav, 2020, 2020.09 - O CAMPANIE ELECTORALĂ FĂRĂ O DEZBATERE REALĂ | Blogul lui Radul (wordpress.com), vol. IV, BLOGUL LUI RADU - JURNALUL UNUI URBANIST TIMIȘOREAN ÎN TIMP DE PANDEMIE, 2020.03.07.- 2021.03.20., Ed. Cosmopolitanart Timișoara, ISBN 978-606-988-062-3, pag. 153-154, 2021.