Țara de dincolo de smârcuri

Lupta românului cu Dunărea

Între Baziaș și Gura Sulinei, Dunărea mângâie malurile românești pe o lungime de 1.075 kilometri. În curgerea sa pe meleagurile noastre, fluviul a născut un Paradis pe care înaintașii l-au numit Lunca Dunării. Un spațiu în care Dunărea obișnuia să pulseze sezonier, dând substanță vieții sale lăuntrice, animată de jivine mai mult sau mai puțin solzoase, de aripi de păsări și clorofilă. De la plasă la plug, de la crap la spicul de grâu, românii dunăreni au înțeles că dărnicia apelor trebuie respectată așa cum a lăsat-o Dumnezeu. Între sărăcia uscăciunii de astăzi și bogăția smârcurilor de acum mai bine de o sută de ani există povestea luptei românului cu Paradisul prin îndiguire. Nu că nu am avea destul pământ să facem agricultură cât vezi Bărăganul cu ochiul până la orizont. Este doar o chestiune de frenezie a distrugerii în numele binelui și de voluptate a constatării dezastrului care îl lăsăm moștenire generațiilor viitoare sub dictonul românesc „Atât s-a putut”.

Lupta românului cu Dunărea

Prima lucrare de îndiguire a avut loc în 1895, în Delta Dunării, la Mahmudia. Nu a ieșit cum se așteptau agricultorii, dar nici pescarii nu s-au supărat pentru că erau atunci apă și pește pentru toată lumea. Apoi în 1904 au urmat alte îndiguiri în Lunca Dunării (Chirnogi, Mănăstirea, Giurgeni), în care porumbul a câștigat bătălia cu nufărul. Încă nu erau substanțe chimice de „destufizare”, nici pesticide. Batoza se umplea din simpla biologie a pământului bogat în nutrient și o ținea așa, magic, niște ani până când sărătura mâlurilor ieșea la suprafață. Prin 1910 a apărut și o lege de punere „în valoare” a zonelor inundabile care aveau marele avantaj că erau în preajma apei și nu riscau dezastrele din țărâna Bărăganului, făcute la vremuri de secetă. A intervenit și Anghel Saligni, care a avut viziunea inginerească a îndiguirii întregii zone inundabile a Dunării. Suna bine la acea vreme, inclusiv pentru locuitorii acelor zone, pentru care mirajul holdelor bogate și transformarea zilelor de primăvară - cu Dunărea infiltrată prin cămașa de noapte - să devină un coșmar umed, îndepărtat. Și să mai zicem că pe lângă pâinea cea de toate zilele, peștele era pe atunci mâncarea săracului, iar icrele negre se mâncau în bordei, ca antreu la gârliță sau rață fezandată la proțap, în varianta „bio”. Încă mai era balta.

Cum s-a luat plasa cu secera și ciocanul

Apoi a intervenit științific agricultura, când Ghe. Ionescu Șișești a făcut cercetări în perioada 1910-1913 și a demonstrat fertilitatea bogată a zonelor îndiguite, ceea ce a dat și mai mare avânt desecărilor. Atunci a venit momentul ca Grigore Antipa să intervină pe scena agricolă și să atragă atenția asupra necesității abordării echilibrate a distrugerii zonelor umede. Tăvălugul distrugerii luncii inundabile era la acea vreme strunit doar de limitele tehnologice, astfel încât se preconiza că vor fi desecate doar zonele înalte ale Dunării (circa 130.000 de hectare), din care în perioada 1923-1944 s-au îndiguit aproximativ 46.000 hectare, distruse ulterior de reversările periodice. Și au venit comuniștii.
Lupta proletariatului cu burghezia a continuat cu un război de cotropire declarat naturii. Ecologia în sine devenea un termen imperialist. Așa a ajuns desecarea „o luptă a omului cu natura”, așa a devenit politică de stat, iar bălțile erau condamnate să devină glie călcată de roțile tractoarelor. Dacă în 1949 suprafața îndiguită era de 10.200 hectare, iată că în 1969 se semăna porumb și grâu pe 395.000 de hectare smulse din împărăția bălților. În 1987 deja, Ceaușescu se mândrea cu 84% de teren îndiguit din întreaga luncă românească. Împreună cu desecările din Deltă asta însemna o suprafață de 479.000 de hectare. Adică o suprafață egală cu a întregii Delte, ceea ce ne dă dreptul să afirmăm că am distrus deja o Deltă înșirată în lungul fluviului Dunărea, iar acum ne ocupăm de a doua, situată la Gurile Dunării.
Nimeni nu și-a pus problema cum va afecta clima această transformare majoră, resursa de pește, biodiversitatea și nu în ultimul rând viața oamenilor din preajma Dunării. Rezultatele le vedem astăzi: scăderea dramatică a producției de pește după 1975, ca urmare a dispariției zonelor de reproducere, și deșertificarea din sudul României, ca efect al dispariției zonelor umede și a alterării regimului hidrologic. Nu în ultimul rând vorbim despre o pierdere semnificativă a biodiversității.

Și așa ni se duc Deltele, pe rând

Răul fusese făcut, iar coșmarul izmenelor umezite a revenit, căci prin dispariția zonelor de inundație în care apele mari își pierdeau forța, disipându-se pe mii de hectare de luncă, unda viiturii se amplifică din cauza încorsetării, determinând inundații catastrofale, așa cum s-a întâmplat în anul 2006. Ca să înțelegem cum am reușit să distrugem echilibrul fluviului, echilibru care a modelat inclusiv climatul local, să luam exemplul lacului Brateș, de lângă Galați. Acum o sută de ani se întindea pe o suprafață de 27.000 hectare, biodiversitate imposibil de imaginat în alte părți, pește cât să hrănească tot continentul, nu doar Galațiul. Era considerat Balatonul României, asta până în anii ’50 când s-a înființat șantierul „Ana Pauker”, astfel încât, la terminarea lucrărilor, din Brateș au mai rămas numai 8.000 hectare de luciu de apă. Adică o fermă piscicolă care a dat faliment în 1997. Nici agricultura de pripas nu a ieșit mai bine din această aventură, sărătura și epuizarea solului transformând terenul arabil, astfel încât producțiile record de altă dată au devenit o palidă amintire. Ceea ce nu înțeleg agricultorii este că un lac ca Brateșul a fost esențial în aportul de servicii eco-sistemice definite cel mai bine de un studiu al asociației ECOGAL din Galați. „Să luăm ca exemplu o suprafață de 5.000 ha care a devenit teren arabil. La 5.000 de hectare aflate sub ape, energia solară pierde 16.176.000 gigacalorii în fiecare an, echivalentul a 18.810 de Gigawatt-oră pe an, pentru a evapora un strat de apă de 30 milioane mc/an. Natura investește astfel, doar cu ce a mai rămas din fostul lac Brateș, 11.850.300.000 lei sau 2.548.451.600 euro, dăruind Galațiului un microclimat suportabil și și ceva pește”. Vă închipuiți, numai din punct de vedere climatic și piscicol, care ar fi fost serviciul eco-sistemic pentru zona Galațiului dacă Lacul Brateș nu ar fi trecut prin șantierul „Ana Pauker”. „De peste o jumătate de secol terenul arabil este pârjolit tot cu 18.810 GWh/an”, mai spun cei de la Ecogal, iar locuitorii Galațiului compensează încălzirea globală, amplificată local, cu aparate de aer condiționat. „A fost o crimă ecologică în urma căreia gălățenii au rămas fără acest microclimat“, conchid cei care au făcut studiul.
Poate că puțini știu că o a două Deltă a României există în Sud, lunca Dunării fiind un adevărat mozaic de bălți și gârle de inundație care rivaliza cu Delta propriu-zisă, de la vărsarea fluviului. Pe rând au fost secate bălțile Rast, Nedeia, Potelu, Suhaia, Mostiștea. Giuvaerul coroanei a fost balta Greaca, lângă Oltenița, cu o suprafață de 7.400 hectare. Pe lângă producția anuală de peste de 7.000 tone, Balta Greaca era un regulator natural de debit, ce atenua șocul viiturilor în porțiunea inferioară a Dunării. Dar să le luăm pe rând: dacă atunci numai Balta Greaca avea o producție anuală de 7.000 tone, astăzi toată producția de pește raportată de pescăria din țara noastră este undeva la 4.000 tone (Delta Dunării, Dunăre, Olt, Siret). În altă ordine de idei, neavând unde să se reverse primăvara, după topirea zăpezilor și ploile de primăvară, strânsă între diguri încă de la intrarea în țară, Dunărea a determinat inundații catastrofale în 2006, când autoritățile au fost nevoite să dinamiteze digurile de la Rast.

Poveste din Greaca

Țin minte că, la începutul anilor ’80, am întâlnit, într-un sat de lângă Oltenița, un pescar bătrân care mi-a povestit cum pescuia în Balta Greaca primăvara, o apă mică de inundație în care intrau la reproducere toate speciile de pești din Dunăre, în special crapul. Bărcile erau legate la câteva zeci de metri de mal, se mergea la ele prin apa mică pentru a ajunge la plase. Se umpleau bărcile cu pește, care era dus către o zonă mai înaltă, acolo unde era construită o linie ferată, pe care aștepta un marfar pentru a încărca recolta în butoaiele cu gheață. Era atâta pește în Greaca, încât bărcile erau descărcate până când ceferistul ridica steagul roșu. Asta însemna că trenul se umpluse. Pescarii ar mai fi putut aduce pește pentru încă două trenuri, dar ziua de pescuit se termina cu steagul roșu, când bărcile erau deja umplute pe jumătate cu icre și lapți amestecați, scurși din burțile peștilor reproducători cărați la tren. Pescarii puneau mâna pe lopeți și goleau în apă bărcile de lapții și icrele amestecate, foarte probabil gata fecundate între crivacele bărcii. Din icre ieșea următoarea generație de pești, care se retrăgea în Dunăre odată cu apele Bălții Greaca la început de vară, când nivelul Dunării scădea. Așa era alimentat cu pește proaspăt, de Dunăre, Bucureștiul. Pentru cei care nu salivează la mirosul de pește prăjit, există și o altă abordare a ceea ce am pierdut: dacă peștele ajungea proaspăt la București, asta înseamnă că CFR-ul funcționa. Cu întârzierile CFR-ului din zilele noastre, bucureștenii ar fi rămas fără pește.
Astăzi, pe locul fostei Bălți Greaca, acolo unde balta se îmbrățișa cu pajiștile naturale și cu pădurile, se află o tarla care este domeniu de vânătoare cu circuit închis, cât și teren arabil parțial, cu mult stuf și scaieți. Pierderea nu trebuie calculată numai în tone pește, distrugerea ecosistemelor și a biodiversității, ci și prin transformări climatice profunde, efecte ce se fac resimțite deja.

Despre Balta Mare a Brăilei, fără Terente

Pe vremea Republicii Populare, proletariatul a desecat și îndiguit între anii 1950 și 1960 o minunăție a naturii, o Nadă a Florilor - Balta Mare a Brăilei. Comuniștii au „redat” agriculturii balta, care devenea pământ arabil, în ideea că oricum mlaștinile, smârcurile sunt inutile și nesănătoase. Distrugerea zonelor umede prin asanare nu ținea cont de mozaicul ecosistemelor de aici, iar Partidul auzea doar ce îi plăcea să audă de la ingineri și agricultori, nu și de la ihtiologi, biologi, piscicultori și hidrologi. Nici nu e de mirare că România a aderat la Convenția zonelor umede Ramsar, înființată în 1975, abia în 1991, la un an după prăbușirea comunismului. La scara istoriei locul pare bântuit etern de nelegiuitul Terente. Crima și siluirea din baltă au devenit prin desecare crimă și siluire în colonii de muncă forțată, unde Terente s-a reîncarnat în milițian. La distrugerea Paradisului natural și piscicol numit Balta Mare a Brăilei a fost utilizată munca forțată a deținuților politic din lagărele Lunca, Grădina, Salcia, Vechea Strâmbă și Stoienești. Mulți și-au lăsat oasele în digurile de aici, obicei perpetuat și la desecarea zonei Tătaru din Deltă, unde agricultura din Câmpul Chiliei s-a

făcut prin aceeași îndiguire și desecare. Și aici deținuții au fost omorâți de vestitul Maromet prin muncă, înfometare și bătaie pentru a fi înmormântați în digul de la Periprava. Revenind la oile noastre din smârcurile luncii inundabile, aneantizarea Bălții Mari a Brăilei a urmat cursul firesc al tuturor lucrărilor de acest gen: inițial producțiile au fost recorduri absolute, ceea ce a făcut ca regimul de la acea vreme să declare acest „ecocid” drept un „succes al comunismului”. Succesul a devenit - după cel mult o decadă de impregnare a solului cu zeci de tone de otrăvuri pentru „destufizare”, azotați și fosfați - un dezastru prin sărăturarea naturală a solului. Balta se răzbuna, și chiar dacă tractoarele continuau să întoarcă glia, paradoxul se oglindea cel mai fidel în crăpăturile căscate prin țărâna uscată. Ploile nu se arătau des, iar locul ce altădată adăpostea pești, păsări și nuferi, acum trebuia udat prin sistemele de irigații. Dunărea revenea în fosta Baltă a Brăilei prin motopompe și aspersoare.

Prin bine spre mai rău

Ca să înțelegem ce a distrus îndiguirea, trebuie să refacem tabloul Bălții Brăilei, așa cum era înainte de comunism. Iată un peisaj dominat de ape într-un regim dinamic, odată cu viiturile din primăvară și retragerea acestora la începutul verii. Este aici un labirint de canale, gârle, mlaștini, grinduri, stufărișuri și păduri de luncă, există și câteva canale navigabile, dintre care Filipoiu și Ulmu sunt cele mai importante. Avem 63.190 ha în total, dintre care 11.629 luciu de apă, iar restul de 51.560 ha sunt teren inundabil, stufăriș, păduri de salcie. În apele de aici se pescuiau cele mai mari cantități de pește, raportate la hectar, din toată istoria pisciculturii României, iar pe terenurile apărute după scăderea apelor se practica agricultura sezonieră, nutrienții din sol asigurând producții mari fără eforturi considerabile din partea agricultorilor. Era un sistem natural perfect care funcționa odată cu intrarea apelor, la viiturile din primăvară, prin rețeaua de canale spre principalele lacuri (Șerbanul, Gemenele, Orzea, Rusava, Scurtul, Bobocul, Lungulețul, Dunărea Veche etc.). Peștele intra împreună cu apa și începea să-și depună icrele, în timp ce pescarii puneau garduri de nuiele pe canalele prin care apa se scurgea înapoi spre Dunăre. Scăzând apele, peștele era prins la aceste garduri, icrele eclozau, puietul trecea înapoi în Dunăre. Balta Mare a Brăilei este nu doar o minune a pescuitului comercial, ci și o enormă stație naturală de reproducere a peștelui. Simplist vorbind, rețeaua de canale arăta ca un sistem vascular în care Dunărea era inima ce pompa apa prin gârla Filipoiului și gârla Corotisa. Odată cu aceste ape intrau în bălți și smârcuri toate speciile de pești pe care un tratat de ihtiologie le poate cuprinde. Nu era doar cantitate, era și biodiversitate. Era bogăție.

Înainte ca Gr. Antipa să fie Muzeu de Istorie Naturală

Iată ce spunea marele naturalist Gr. Antipa în 1910, cel care a revoluționat pescăriile din țara noastră la început de secol, despre Mare Balta a Brăilei, în cartea Regiunea inundabilă a Dunării:

„Apa revărsată peste câmpii și prin pădurile de sălcii unde peștele se hrănește și crește foarte repede, găsind o hrană abundentă, începe încetul cu încetul a se retrage din bălți și de aici prin gârlele lor de scurgere se varsă în Filipoi. Încetul cu încetul și peștele urmează acest drum vrând să iasă în Dunăre, așa că la retragerea apelor și mai cu seamă toamna o mare parte din peștele de pe Domeniu este deja concentrat în canalul Filipoiul. Aici el este pescuit în leasă în cantități enorme - odată am observat singur în 3 ore prinzându-se 26.000 kg. Pescuitul bălților cu năvoade și ave începe toamna pe la finele lui August, peștele care rămâne aici speriat de năvoade fuge din tote părțile și se concentrează din nou în Filipoi (…) caută a se ascunde la gropi și pe sub butucii de sălcii, însă pescarii îl găsesc și-l pescuiesc pe de o parte pe sub maluri cu tărbufurile, iar pe de altă parte la gropi cu prostovoalele. Balta Domeniului Brăilei constituie pe de o parte o minunată capcană pentru a prinde peștele din Dunăre ce vine în ea pentru a se reproduce și totodată un loc minunat unde peștele se reproduce, mănâncă și crește dând o enormă producție, necunoscută în alte pescării din Europa”.

Ialomița, apă dulce, cin’ te seacă, se tot duce. Tot așa și Balta Mică a Brăilei

Balta Ialomiței, o serie de mlaștini, lacuri, bălți, porțiuni de uscat acoperite cu crânguri de pădure, a reprezentat secole de-a rândul albia majoră a Dunării, unde fluviul se revărsa periodic, odată cu viiturile de primăvară. Este un șablon gazetăresc, veți spune, dar trebuie să mergem mai departe pentru a înțelege și această dramă a naturii și zestrei peisagistice a României. În perioada 1960-1969 a fost realizată desecarea și îndiguirea Bălții Ialomiței. Ca și în alte locuri dominate de baltă și dispărute prin desecare, pe lângă distrugerea ecosistemelor acvatice și pierderea serviciilor eco-sistemice determinate de prezența zonei umede, există pierderi semnificative din punct de vedere antropologic. Localități înfloritoare din punct de vedere economic, bazate pe pescuit, comerț și agricultură alternativă, au dispărut, făcând loc câmpului agricol prăfos. Ridicate pe vechea vatră a Orașului de Floci, satele Hagieni, Brăilița, Bobu și Chioara au fost repere ale dezvoltării economice și sociale în această parte a Bărăganului. Încă din anii ’70 se configura dezastrul ecologic și uman datorat „redării” acestor

terenuri agriculturii. În locul vechii prosperități, ferma agricolă și C.A.P.-ul au adus mai multă sărăcie decât producție. Astăzi o mică parte din suprafața îndiguită este folosită în scop agricol, restul fiind un imens pustiu în care doar scaieții mai poartă clorofila de la o generație la alta.
După principiul „Dați-i comunistului un punct de sprijin și va distruge întreg Universul”, masacrarea Bălții Ialomiței a fost acompaniată în aceeași perioada de punerea pe uscat, în 1964, a Băltii Mici a Brăilei. În scurt timp, cele 149.000 de hectare de „baltă” s-au redus de 5 ori prin desecare și îndiguire, ajungând la 17.529 ha. Agricultura de aici a urmărit tiparul tuturor zonelor de luncă îndiguite și „redate” agriculturii: o perioadă de început cu producții record, sărăturare, producții de subzistență. În 2000, ce a mai rămas din baltă devine Rezervație în care păsările, peștii, plantele - și în general ce mai putem numi biodiversitatea luncii Dunării - își găsesc refugiul. Nu, să nu credeți că i-a venit românului mintea cea de pe urmă și a început să refacă și să respecte zonele umede. Timp de 30 de ani, proiectele de renaturare au fost blocate de politicieni cu interese în concesiunile agricole ale zonelor îndiguite.

Să fie renaturare, dar să știm și noi

Coridorul Verde al Dunării este un proiect lansat în 2006, care a costat 4 milioane de dolari și care își propune renaturarea și refacerea porțiunii inferioare din Lunca Dunării, adică o suprafață de 530.000 de ha ce ar fi urmat să fie redate - de această dată termenul este cel corect - să fie redate, după cum spuneam, zonelor umede. Au fost realizate modele digitale, scenarii și simulări de inundări dirijate, modele tridimensionale, modele hidraulice, hărți, cote ale coronamentelor digurilor. O lucrare de proporții finalizată de specialiști în 2010, care a fost însă modificată lamentabil de responsabili din Ministerul Mediului și decapitată la Galați de un secretar de stat, din „rațiuni” economice. Rațiunile economice înseamnă concesiunile agricole și interesele economice ale concesionarilor, care fac parte invariabil din clientela politică dâmbovițeană sau județeană. Asta e cu rațiunile economice care îi fac pe politicieni să își piardă uzul rațiunii.
Așadar, în numele a câtorva profitori ai concesiunilor, România a renunțat la renaturarea a peste 85% din ce se prevedea în proiectul inițial, urmând ca doar 15,9 din suprafețele agricole să fie renturate. Ca într-un banc cu Radio Erevan, care spune că informația este adevărată, numai că nu „s-a dat”, ci s-a „luat”, Coridorul Verde al Dunării devenise un coridor agrar. Din cele 530.000 de hectare destinate inițial renaturării, s-a ajuns ca 40,8% să rămână terenuri agricole în regim de polder, iar alte 43,3% să fie terenuri agricole permanente. Interesele noilor latifundiari, stăpâni vremelnici a peste 110.000 ha de exploatații agricole în Lunca Dunării, au făcut ca și această formă ridicolă de Coridor Verde să fie amânată sine die.

Balta, bământ saudit

Oare această luptă a agricultorului român cu renaturarea, în numele pâinii noastre cea de toate zilele, să fie una dreaptă, legitimă? Exemplul Bălții Mari a Brăilei poate fi un studiu de caz, pentru că este locul ce l-a consacrat pe Triță Făniță ca mare guru al concesiunii agricole și magician al cerealelor. Nu o să ne oprim asupra evaziunilor fiscale de multe milioane de euro răsărite din glia răvășită de tractoare a fostei bălti arate de Triță și a producțiilor susținute la greu din subvenții de la stat. Așa ca ajungem repede la 2018, când cele 56.000 de ha de teren arabil intră în haremul economic al unui șeic arab contra sumei de 200.000 de euro, valoarea doar a uneia dintre limuzinele SUV cu care acesta își plimba acasă cămilele. Noul agricultor, care astăzi își comandă diviziile de tractoare pe meleagurile bântuite de stafia lui Terente, este președinte de onoare al clubului de fotbal Al Jazeera, a fost ministru și chiar prim-ministru al Emiratelor Arabe Unite. Substanțele chimice și subvențiile la hectar au intrat în pământul arabo-brăilean precum apa în nisipul deșertului, astfel încât Consiliul Concurenței aprobă fuzionarea companiei șeicului saudit cu o companie de stat din Maroc, specializată în producerea îngrășămintelor chimice pe bază de fosfați. Avem așadar o rețetă de succes a încrucișării comunismului cu capitalismul, care duce mai departe lupta omului cu natura pe tărâm românesc.

Grâul nu aduce fericirea, ci hectarele desecate

Perpetuarea dezastrului făcut de îndiguirile din Lunca Dunării are o schemă simplă, dată de interesele politice și banii vehiculați pentru a avea acces la concesiuni agricole în astfel de zone. Pasul următor, odată intrat în pielea concesionarului agricol, nu înseamnă în esență să ai producție agricolă, ci să accesezi fonduri europene și tot felul de subvenții la hectar pentru motorină și alte acareturi de fermă. De pildă, pentru o amenajare agricolă de amploarea celei din fosta Baltă a Brăilei, cu 56.000 de ha, ajunge ca exclusiv prin subvenționare să fie o afacere în sine, producția fiind doar un bonus dacă știi cum să o faci, sau mai bine spus cum să nu o faci. Concesionarul agricol devine astfel o specie importantă în noua faună ce populează fostele zone umede ale coridorului dunărean, iar ecosistemul nu ar fi funcțional fără lanțul trofic la capătul căruia se afla importatorii de alimente și grâne, favorizați de eficacitatea scăzută a agriculturii de acest gen. Dacă producătorul agricol este dependent în bunăstarea sa de suprafața pe care o gestionează prin subvenții, pentru a produce teoretic - zic doar teoretic - producții mari, importatorul este favorizat de producțiile scăzute ale agricultorului autohton. Simbioza aceasta face ca politicieni și politruci din instituții ale statului să prefere „activități economice” și nu renaturarea Luncii Dunării, altă dată un izvor de biodiversitate și resurse naturale.
Dacă înainte de îndiguirea și desecarea celor aproape 500.000 de hectare de luncă inundabilă România era grânarul Europei, și asta numai din generozitatea cernoziomului Bărăganului, având totodată cea mai importantă pescărie din Europa - bazată exclusiv pe bogăția piscicolă a Dunării, astăzi importăm 70% din necesarul de alimente, în general, și 80% din necesarul de pește, în special. Aceasta este povestea neromanțată a desecării Luncii Dunării.