RDW

abruptarhitectura – case de oameni

houses

Casele noastre se vor case de oameni. Cu adevărat, am spune, ele n-ar mai fi ale noastre dacă ar fi pe deplin ale lor. Doar căutare în mers, despre asta se aduce vorba aici. Ce înseamnă să faci casa unui om? Este întrebarea căreia ne străduim să îi purtăm de grijă. Restul se adaugă în jur. Şi tot ce înfăşoară în juru-i această grijă devine uneori firea, adică felul în care casa îi ţine pe ai săi laolaltă, în preajmă.Când ni s-a propus să facem acest material, ne‑am gândit că vom scrie o introducere în care să spunem Cum facem, şi De ce facem aşa cum facem, şi Ce este o casă pentru noi, şi altele asemenea. Am început şi am văzut cât de bombastic ar putea suna şi ne-am zis că e prea devreme, că de fapt nu ştim, că e poate mai bine să zică alţii. Ne-am amintit de un text care ne-a mişcat într-un fel anume, atunci când ne-a picat în mâini. Pentru noi a fost un fel de alinare a încrâncenării în arhitectura de mouse şi ne-a reamintit că nu trebuie să ştii mare lucru pentru a locui sau a face o casă. Iată textul lui G. M. Cantacuzino, rostit la radio în ’37, „Locuinţa românească”:

„Sunt case în care noi am stat zile multe şi care totuşi rămân în amintirile noastre străine şi reci, neprielnice evocării vreunei stări sufleteşti, decoruri la care privind parcă altcineva ar fi trăit în ele. Altele, dimpotrivă, sunt în memoria noastră oaze calde în care ne regăsim, în care se continuă ceva din noi, în care ne întoarcem cu gândul pentru a privi în oglinzile pline de umbră adâncimea timpului trecut. Sunt case sub al căror acoperiş am stat de-abia o zi, ori numai o noapte, călători grăbiţi ce suntem mereu. Totuşi ele sunt pe harta drumurilor noastre lăuntrice ca popasuri fericite de unde am plecat mai voioşi înainte. Şi sunt case în care unii din noi trăiesc de ani şi ani de zile în cenuşiul monotonei datorii, pe care nici nu le văd, nici n-ar putea să le descrie.

Când fac o casă pentru cineva, un cineva anonim, de care nu ştiu prea mult, pe care-l ghicesc puţin cât îmi trebuie pentru a-i înţelege dorinţele, mă gândesc întotdeauna la acea înrâurire a caselor, a camerelor, a spaţiilor locuite, cu propria lor sonoritate, cu deosebita lor lumină, asupra acestor amintiri, acestui trecut mereu mărit şi în veşnică transformare din care ni se compune personalitatea.Încerc să înţeleg de ce anumite ferestre se deschid şi astăzi pentru mine pe priveliștile surâzătoare ale ţărilor făgăduinţei, de ce unele camere la anumite ore aveau ceva solemn în creşterea întunerecului care le cuprindea, de ce unele scări puneau hotare între caturi în loc ca să le lege, de ce unele uşi prea mari înspăimântă de parcă ele ar trebui să se deschidă numai pentru un alai, de ce unele case sunt locuite de sufletul vremurilor, pe când de altele niciodată nu se prinde viaţa? Îmi pun toate aceste întrebări şi totuşi nu răspund, nu pot răspunde la fiecare în parte, dar din suma lor încerc să-mi fac o intuiţie care va fi cheia cu care voi nădăjdui a pătrunde în lumea a ceea ce numim noi, cu totul fără socoteală, a obiectelor neînsufleţite. Căci nimic nu este mai viu – sau nu ar trebui să fie mai viu – decât o casă. Dar cine dă casei acest suflet iniţial? Cei cari o locuiesc? Nu. Atunci? E treaba ta, tu care eşti arhitect, să dai faţadelor priviri şi încăperilor sonoritatea vieţii. Numai cu această condiţie arhitectul este un creator… de nu, el rămâne un simplu făcător de decoruri tot atât de artificiale ca acelea de pe scena unui teatru. A face decoruri se poate învăţa. Sunt reguli, calapoade, ba chiar reţete pentru acest soi de meserie. A da viaţă însă unei case, fie ea cât de simplă, nu se învaţă. E un dar pe care-l ai sau nu, cu care te naşti… un har care nu se găseşte nici la şcoală, nici în biblioteci, e un soi de simţ al spaţiilor şi al destinului care se pătrund, dând naştere acestui joc de forme care se cheamă «arhitectură».

Fac casa unui om… deci hotărnicesc un spaţiu, o perioadă de timp care se cheamă viaţa acestui om. Creez o intimitate, dau premisele unui ritual al vieţii zilnice. Voi colora, după felul cum va cădea lumina în casa pe care o voi zidi, amintirile, ba chiar speranţele, năzuinţele celui care va trăi cu ai săi în spaţiile dispuse de mine.

Fac casa unui om… asta nu înseamnă numai că îl apăr de intemperii şi că îi pun la dispoziţie ceea ce se cheamă „confort”. Trebuie să îi mai dau posibilitatea de a uita că eu am fost vreodată părtaş la facerea casei lui, trebuie să îi dau toate şansele de asimilare a operei mele… căci numai atuncea dânsa va fi valabilă. Căci va veni ziua când fiul acestui om va spune: …casa tatălui meu, şi în mintea copilului această casă va fi într-adevăr înfăptuirea tatălui său, şi nicidecum a cutărui sau cutărui arhitect… şi numai aşa va fi bine şi va fi drept.

Fac casa unui om… dau deci o înfăţişare năzuinţelor sale. Fac un soi de portret abstract, mărturisesc pentru dânsul ceea ce poate că nici dânsul nu ştia că avea de mărturisit, îl pun în faţa dorinţelor sale, le exprim pe cât se poate, îl pun în faţa maniilor sale… le combat pe cât se poate. Şi din rezistenţa mea şi din voinţa lui se face o casă. E un soi de colaborare între doi străini, un joc magic al intuiţiei.

Fac casa unui om… las deci oraşului în care el trăieşte întipărirea voinţei sale. În conglomeratul social al unui oraş, schiţez ideograma unei personalităţi. Casa terminată, ea va deveni cu totul a lui. Va fi casa cutărui, prin faţa căreia şi eu voi trece odată, uitând aproape că am făcut-o. Şi când casa va fi gata, când ultimul tâmplar, ultimul electrician ori zugrav va fi ieşit dintr-însa, mă voi retrage şi eu pe vârful picioarelor, ca să nu se auză că am plecat şi totodată să se uite că am fost…” *

 

 * G. M. Cantacuzino, Izvoare şi popasuri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977
Our houses aim to be houses for people. Indeed, we might say, they wouldn’t be ours if they were so truly theirs. It is only a quest along the road; this is what is being discussed here. But what does it mean to make a man’s house? It is the question we strive to answer. The rest wraps around it by itself, and becomes sometimes its nature, the manner in which the house keeps all its inhabitants together, around it.When we were proposed to write this article, we thought about writing an introduction in which to say How we do it and Why we do it that way, What a house means to usand such. So we set about doing that and realized how emphatic it might sound and thought that maybe it was too early, that maybe we didn’t know, that maybe it was better if others spoke about it. We recalled a text which had particularly moved us when we had come across it. It deeply comforted us during our grim pursuit of “mouse architecture” and reminded us that you needn’t know a lot to inhabit or to make a house. It is a text delivered by G. M. Cantacuzino on the radio in 1937, entitled “The Romanian Dwelling”:

“There are houses in which we spent many days and which, nevertheless, left a cold, hostile trace on our memories, unable to evoke any state of mind, settings that, when looked back at, seem to have been inhabited by someone else. There are others, on the contrary, which find their place in our memory like warm oases, in which we find ourselves, where something from inside us is continued, houses that we revisit in order to look, in their shade-filled mirrors, for the depth of the time past. These are houses under whose roof we barely spent a day or a night, like the hurried travelers that we always are. And still they remain on the map of our inner roads like happy shelters whence we moved on more cheerful. And there are also houses in which people have been living for years on end, overwhelmed by grey monotonous duties, and which they are neither able to see clearly, nor to describe.

When I make a house for someone, an anonymous someone about whom I do not know much and I tend to make guesses in order to understand his or her wishes, I always think about the authority of houses, rooms, inhabited spaces possessing their own sonority, their own light, about these memories, this past, constantly augmented and undergoing eternal transformation, which forms our personality.I am trying to understand why certain windows are still opening today, for me, onto the sunny views of the promised land, why some rooms at certain hours acquired something solemn as it grew darker and darker, why some stairs put up borders between storeys instead of connecting them, why some doors that were too big frightened me as if they had to open only for a procession, why some houses are inhabited by the spirit of their times while others never seem to latch on to life? I ask myself all these questions and still I cannot answer them; I cannot answer each of them in turn, but from them all I try to form an intuition which will be the key that will help me penetrate the world of inanimate objects, as so inconsiderately we call it. Inconsiderately because there is nothing livelier – or there shouldn’t be anything livelier – than a house. But what animated this house, originally? The people who live in it? No. But what, then? It is your job, yours, the architect, to imbue the façades and the rooms with the look and sonority of life. It is only by meeting this requirement that the architect becomes a creator. Otherwise, he stays a mere builder of settings, just as artificial as the theater ones. One can learn how to make settings. There are rules, molds, even recipes for this kind of craft. But to give life to a house, however simple, cannot be learnt. It is a gift that you either have or you don’t, that you are born with… a gift not to be acquired in school or in libraries, a special mixed sense of space and destiny which gives rise to the play of forms referred to as ‘architecture’.

I make a man’s house… therefore I trace the boundaries of a space, of a period of time which is that man’s life. I create intimacy; I furnish the premises for a ritual of daily life. I shall color, according to the way light falls on the house about to be built, the memories, even the hopes, the aspirations of that person who will live together with his family in the spaces arranged by me.

I make a man’s house… this does not mean solely that I protect him from bad weather and I provide him with what is known as ‘comfort’. I need to give him the opportunity to forget that I have ever been involved in the making of his house, to give him all the chances he needs to appropriate my work… because it is only then that my work will be valid. Because that day will come when that man’s son will say: …my father’s house, and in the child’s mind that house will truly be his father’s creation, and not that of some architect… and this is the only way and the right way to think about it.

I make a man’s house… therefore I give shape to his aspirations. I make some sort of abstract portrait, I confess for him what he probably didn’t even know that he wanted to confess, I place him face to face with his manias, I express them to the fullest extent possible. And thus, my strength and his will combine in making a house. It is a collaboration between two strangers, a magic game of intuition.

I make a man’s house… therefore I leave the imprint of his will on the city in which he lives. In the social conglomerate of a city, I trace the ideogram of a personality. Once completed, the house will become entirely his. It will be the house of that man, by which I shall also pass some day, almost forgetting that I made it. And when the house is finished, when the last carpenter, the last electrician or house painter has left it, I shall also withdraw on tiptoe, so that people stay unaware that I left and also forget that I was there.”*

 

 * G. M. Cantacuzino, Izvoare şi popasuri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977

 

UNA DIN CINCI CASE LA GULIA
Enona este un soi de „crăiasă strange”. Înaltă, cu un păr roşu foate lung, prietenoasă, se implică în acţiuni umanitare şi îşi pictează singură fustele. Enona ar fi vrut o casă pentru ea. Doar în principiu pentru ea, căci poate ar fi venit aici şi mama de la Braşov, sau poate ar fi devenit cândva casa unei Enone familiste. Totuşi, acum, Enona ar fi vrut o casă cu locuri multe şi nedesluşite: pentru dormit, stat cu prietenii, cusut, desenat sau pentru oaspeţi. Pentru generozitatea temei a venit generozitatea ofertei. La a doua întâlnire, Enona ne-a găsit cu trei case pe care le-a numit politicos „căluţul”, „omida” şi „miriapodul”. Dintre acestea, „căluţul” a fost cel mai îndrăgit, dar mai era de gândit. La a treia întâlnire, „căluţul” a mai crescut, dar i s-au adăugat două case compacte: „bastionul” şi „turnul”. În cele din urmă, Enona a avut un vis. Se făcea că trebuie să aleagă între „căluţ” şi „turn”. Din păcate, iţele locului s-au încurcat şi acum se aşteaptă pentru o vreme.
ONE OF FIVE HOUSES AT GULIA
Enona is a kind of “strange princess”. Tall, with red, very long hair, friendly, she gets involved in humanitarian actions and paints her own skirts. Enona would have wanted a house just for herself. In principle, that is, because her mother from Braşov could have joined her there or maybe it could have become, some day, the house of Enona’s family. Still, at this point in time, Enona would have liked a house with numerous and vague places to be: for sleeping, for chatting with friends, for sewing, drawing or for guests. The generosity of the theme was met by the generosity of the offer. On the second meeting, Enona found us with three houses which she politely called “the little horse”, “the caterpillar” and “the myriapod”. Of these, “the little horse” was the most loved, but there was still some thinking to be done about it. On our third meeting, “the little horse” had grown some more and had been adjoined by two compact houses: “the stronghold” and “the tower”. Finally, Enona had a dream. In that dream, she had to choose between the “little horse” and “the tower”. Unfortunately, things became complicated on site and now everybody has decided to sit and wait for a while.

CASA DE VACANŢĂ DIN AVRAM IANCU
Domnul Nicolae este ofiţer pe un vas cargo. Asta se întâmplă câteva luni pe an, timp în care se poate gândi la multe lucruri. Restul anului este acasă, la Constanţa şi prin ţară. Cu ceva ani în urmă şi-a cumpărat un teren în Ţara Moţilor şi, trecând prin Alba Iulia, s-a întâmplat să vadă o expoziţie despre un concurs de arhitectură. I-a plăcut ceva de-acolo şi, nu am elucidat nici azi misterul despre cum şi de unde, ne-a căutat la telefon. Domnul Nicolae visa o „căsuţă moţească” în satul Avram Iancu. Noi am făcut o casă ca o biserică, învelită în şiţă, şi o machetă mică. Am împachetat totul şi i-am trimis, iar dânsului i-a plăcut mult. A plănuit o vacanţă acolo cu familia, naşii şi arhitecţii. Noi ne-am dat ocupaţi şi de atunci n-am mai avut veşti. Şi mai e ceva. Ne-a vorbit odată despre piraţii somalezi şi despre pericolul la care se expun navele ce trec prin apele lor. Aşa că, în glumă doar, am zis c-o fi fost răpit de piraţi.
HOLIDAY HOUSE IN AVRAM IANCU
Mr. Nicolae is an officer on a cargo vessel for several months a year, during which time he can think of many things. The rest of the year he is at home, in Constanţa, and around the country. Several years ago he purchased a plot of land in Transylvania and, passing through Alba Iulia, accidentally saw an exhibition of an architecture competition. He liked something there and decided to call us; how he did it and from where is a mystery that we have not solved to this day. Mr. Nicolae was dreaming of a “small Transylvanian house” in the Avram Iancu village. We made a house much like a church, all covered in shingles, and a small scale model. We wrapped everything and delivered it to him, and he enjoyed it immensely. He planned a vacation there with his family, the godparents and the architects. We pretended to be busy and haven’t heard of him since. And there is something else. He told us once about the Somalese pirates and the danger incurred by all ships sailing in those waters. So we jokingly assumed that he had probably been kidnapped by pirates.

CASA DE LA CORNETU
Răzvan a fost coleg cu doamna Constantin. La început am ezitat, o casă la Cornetu semăna de departe a dosar de autorizaţie şi atât. Până la urmă ne-am întâlnit. Cu Răzvan este foarte uşor să vorbeşti. Mai apoi am aflat că se ocupă de comunicare. Casa de la Cornetu este o casă pentru el, soţie, băiatul cel mare, Victor, băiatul cel mic, Vlad, Varvara, fata pe care şi-o doresc, şi un Schnauzer rău, adică familia Vasilescu. Am căpătat evident, la prima întâlnire, o schiţă de plan pe foaie de mate. Acum şantierul e în toi. Deocamdată ne înţelegem bine, minus două ferestre interioare şi nişte trepte. Ne adunăm cu ceva emoţii în jurul şarpantei, piramidale, înalte, cu lucarne şi fereastră mică sus, în creştet. Răzvan îi dă zor până nu se termină vara şi banii.
THE CORNETU HOUSE
Răzvan had been a colleague of Ms. Constantin. At the beginning we were a bit hesitant: a house in Cornetu didn’t promise to amount to much, apart from the preparation of the building permit file. Finally, though, we met. It is very easy to talk to Răzvan. Then we learnt that he was employed in the communication business. The Cornetu house is a house for him, his wife, the eldest boy, Victor, the youngest boy, Vlad, Varvara, the girl they want to have, and a mean Schnauzer, i.e. the Vasilescu family. Naturally, on that very first meeting we were provided with a plan sketched on a sheet from a mathematics notebook. Now the building site is underway. We are getting along just fine with the exception of two interior windows and some stairs. We gather rather nervously around the pyramidal, high roof framing, provided with skylights and a small window on top. Răzvan urges to keep things moving before the summer and the money run out.

CASA DE PE VÂRF DE DEAL LA CHIŢORANI
Pe Cornel îl ştim de mult. Pentru el şi familia lui ne-am învârtit o vreme în jurul reabilitării fostei case Bertola. Cornel a cumpărat ceva podgorie pe dealurile de lângă Ploieşti şi, fiind vorba de o persoană extrem de activă, ideile s-au ţinut lanţ. Pentru casa veche, pe rând: o pensiune, o casă de vacanţă, o locuinţă permanentă. Imediat lângă ea: o vinărie, o pensiune, o casă de nunţi, câteva locuinţe adunate într-un bloculeţ. Iar mai apoi, pe un vârf de deal, o casă. Casa „potcoavă” este o casă de cărămidă cu curte, turn, trepte, iarbă şi rotunjimi. Cosmin a desenat-o într-o zi pe-o piatră, în curte la Radu Vodă. Cornel n-a mai întrebat de mult de ea.
THE HOUSE ON TOP OF THE CHIŢORANI HILL
We have known Cornel for a long time. For him and his family we did a lot of research for the restoration of the former Bertola hose. Cornel purchased a vineyard on the hills near Ploieşti and, as he is a very active person, the ideas came one after the other. For the old house, one by one, there came: a pension, a holiday house, a permanent dwelling. Right next to it: a wine cellar, a pension house, a wedding house, several dwellings gathered in a small apartment block. Then, on top of the hill, there rises a house. The “horseshoe” house is a brick house with yard, tower, stairs, grass and round edges. Cosmin drew it one day on a rock, in Radu Vodă Monastery’s courtyard. Cornel has not been asking about it for a long time.

CASA DIN GARAJE DE LA BRAGADIRU
Casa de la Bragadiru e casa noastră. Cosmin a cumpărat terenul prin 2004 şi primul garaj prefabricat „Granitul” în 2007. La început şi-a petrecut o vreme în jurul unor idei frumoase: o casă ca un cuptor, o casă turn înfăşurată într-o scară. În cele din urmă totul a devenit mult prea greu. A-ţi face propria casă ca arhitect, unde să opreşti visarea? Decizia a fost drastică: va fi o casă din garaje recuperate al cărei proiect să-l înceapă Cristina. Oarecum depăşită de sarcina încredinţată, Cristina a umplut două caiete cu schiţe de asamblare a garajelor. Ne-am consultat. Cosmin a propus garajul vertical, „monumentalul”. S-au hotărnicit pe rând o curte pentru atelier, curtea dormitorului, curtea de intrare şi curtea mare. Ne-am apucat de şantier. A durat mult, foarte mult. Am învăţat multe. Ne-am gândit că poate e nevoie de experienţa facerii propriei case pentru a putea înţelege nevoia şi greutatea altuia de a-şi construi o casă. Acum e pe sfârşite. Garajele sunt albe şi au obloane mari din tablă expandată, albe şi ele. Pe „monumental” urcă viţă sălbatică. Cosmin a zidit o pivinţă aproape îngropată, cu o cupolă şi oculus. Cărămida recuperată se vede înăuntru, iar deasupra creşte iarbă. Una dintre cele trei sălcii plantate toamna trecută a prins rădăcini.
THE GARAGE HOUSE IN BRAGADIRU
The Bragadiru house is our house. Cosmin purchased the land in 2004 and the first prefabricated garage “Granitul” in 2007. At the beginning, he spent some time conceiving some nice ideas: a house like an oven, a tower house wrapped in a stairway. Eventually, everything became very dif­ficult. As an architect who wants to make his own house, where do you draw the line and stop dreaming? The decision was severe: it will be a house made of recovered garages, whose design had to be commenced by Cristina. Somewhat overwhelmed by the task, Cristina filled two notebooks with sketches for the assembly of the garages. We had some consultations. Cosmin proposed the vertical garage, the “monumental”. We decided, one by one, upon a yard for the studio, the bedroom’s yard, the entrance yard and the large main yard. So we kicked off the building site. It lasted a long, long time. We learnt many things. We thought that maybe it took the experience of making your own house in order to be able to understand another person’s need and hardships in building a house. Now it is almost finished. The garages are white and have been equipped with large shutters made of expanded iron plate, also painted white. The “monumental” is clad in wild grapevine. Cosmin built an almost buried cellar with a dome and an oculus. The recovered brick can be spotted inside; it is covered in grass on the outside. One of the three willows planted last autumn has already taken root.

Comments

comments

Comments
2 Responses to “abruptarhitectura – case de oameni”
  1. vali spune:

    buna ziua ma numesc vali sant din calarasi si doresc sa stiu de unde pot lua 12 bucati de garaje aceleasi dimensiuni pentru ca voi doi m-i ati dat o idee foarte buna de a face o mica pensiune cu ajutorul acestora
    1 garaj=1500
    VA MULTUMESC ASTEPT UN RASPUNS

Trackbacks
Check out what others are saying...
  1. […] vis, nu? Dar am zis că facem măcar proiectul şi fundaţia. Am căutat arhitect şi am găsit pe Cosmin şi Cristina, tineri şi cu idei simple, ciudat de simple…ne-am înţeles de minune. Ne-au făcut […]



Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog