RDW

Petre Antonescu – Particularități și stereotipii în arhitectura rezidențială

enescu-bratianu

Arhitectul Petre Antonescu, a cărui personalitate a dominat activitatea de proiectare românească în prima jumătate a secolului al XX-lea, s-a născut la 29 iunie 1873, la Râmnicu-Sărat.

În anul 1893 pleacă la Paris să studieze arhitectura, intrând în 1894 la École des Beaux Arts din Paris. Elevul celebrilor profesori Debrie, Guadet și Paulin, devine diplomat la 15 decembrie 1899, cu proiectul „Un muzeu industrial, comercial și agricol pentru orașul București”1.

Este, fără îndoială, unul dintre cei mai sofisticați arhitecţi din epoca sa, marcând prin personalitatea sa prima jumătate a secolului al XX-lea2, în special arhitectura publică.

Arhitectul Ion Mincu îl remarca, într-un articol în „Literatura şi Arta Română”, din 1900-1901, pe tânărul Petre Antonescu, întors de la studiile din străinătate: „Dorinţa noastră cea mai vie şi urarea pe care o facem din suflet tuturor tinerilor talentaţi ca d-l Antonescu, este ca direcţiunea ce-şi vor alege să fie aceea care ne-ar duce la reluarea firului tradiţional, al vechei noastre arhitecturi aşa de îndelung abandonată şi totuşi susceptibilă de o admirabilă dezvoltare”3.

Dificultatea de a scrie despre opera unei personalități cu o activitate creatoare excepțional de amplă și de diferită ca abordare conceptuală, stil și program, extrasă numai din clișee documentare, albume, articole dedicate unor teme de specialitate, omagii oficiale, proiecte și lucrări realizate și prezente în teren, se resimte imediat de către orice cititor ca fiind o prezentare rigidă a activității sale, derobată de orice valențe umane.

Regretatul arhitect și istoric de arhitectură Andrei Pănoiu povestea despre abilitatea lui Petre Antonescu de a-și însuși ideile unor arhitecți mai tineri, care lucrau în atelierul lui, de aici rezultând virtuozitatea sa de a lucra în forme stilistice atât de diferite4! Despre arhitecții din atelierul său se știu foarte puține lucruri, iar greutatea acestor vorbe poate marca personalitatea academicianului-arhitect până la clarificarea contribuției efective a unor colaboratori direcți.

Petre Antonescu nu a publicat nicio listă cronologică detaliată a operelor sale şi nici nu a formulat baze teoretice asupra concepţiei operelor sale. Albumele monografice cu operele sale editate între 19135 şi 19636 sunt reţinute în explicaţii scrise. Dacă prin arhitectura publică Petre Antonescu se impune ca o personalitate oficială pe scena românească, arhitectura domestică îl impune ca om de cultură, într-un mediu intelectual de elită, chiar dacă este mai puțin vizibilă public.

Parcurgând tabla de materii a celui de-al doilea album publicat despre opera sa în 1963, sub propria sa îngrijire7, suntem puși la curent cu perioadele mari de creație ale maestrului, evidențiate de el însuși.

O primă perioadă, definită de autor drept clasică, este atașată arhitecturii conservatoare beaux-arts-iste, asimilate la Paris, care cuprinde o suită de reședințe particulare bogat decorate, compuse într-o abilă sintaxă artistică, în care stiluri istorice se îmbină cu elemente Art Nouveau.

În cap de listă, una dintre primele lucrări prezentate în albumul monografic este Cazinoul din Sinaia8 (1912-1913), nefiind însă prima sa construcție realizată în România.

O a doua perioadă creativă este cea legată de experimentul arhitecturii culte românești. Clădirile publice realizate de arhitect la începutul secolului al XX-lea l-au ajutat să aplice schema partiurilor clasice, compoziţionale, proprie academismului francez, pe care a adaptat-o la un vocabular stilistic nou, ce se năștea din dorința de a configura forme autohtone.

Comemorarea a 50 de ani de la moartea arhitectului readuce în discuție un eșantion de lucrări mai puțin evaluat ca importanță teoretică, prin observații de sinteză asupra arhetipurilor utilizate de maestru. Astfel, reședințele urbane burgheze, program realizat în egală măsură atât în manieră eclectică, cât și în stil național, sunt un bun prilej de discuții și de cercetare metodică, după aproape un secol de la apariția lor.

Debutul carierei profesionale a arhitectului nu ne este cunoscut. În schimb, în jurul anului 1900, Petre Antonescu proiectează Casa Lipatti, pe care nu o va prezenta în albumul său din 1913, probabil fiind o operă de început, considerată mai puțin reușită9.

Una din primele clădiri proiectate în București, în 1902, în stil eclectic, este cea a Palatului Elenei Kretzulescu, din strada Știrbey Vodă, o modernizare și o refacere a unei vechi case boierești10. Elaborată într-o prețioasă haină neorenascentistă franceză, locuința se desfășoară pe un partiu la fel de luxuriant ca și decorația fațadelor.

Casa Enescu, din strada Profesor Cobălcescu nr. 1, din București, construită tot în imediata apropiere a Parcului Cișmigiu, urmează aceeași manieră eclectic-beaux-arts-istă, poate mai puțin complicată. Construită ante 191111, azi este sediul unei instituții publice – Ministerul Apărării Naționale, Secția Legături Externe pentru Apărare.

Realizările arhitecturale în stil național, proiectate în paralel cu cele prezentate mai sus, aplicate pe programul de reședință urbană, sunt considerate cele mai reuşite opere ale lui Petre Antonescu. Pe acest segment, debutul îl reprezintă locuința din Bucureşti a lui Ionel I. C. Brătianu (1908-1913) şi conacul acestuia de la Florica (1906-1908), care lansează modelul stilului neoromânesc clasic, după îndelungi experimente ale altor arhitecți, inclusiv ale lui Ion Mincu, și care va fi modelul-lider asupra formelor stilului neoromânesc în arhitectura civilă şi domestică12 pentru două generații de arhitecți.

Clădirea Ministerului Lucrărilor Publice (1913) din București, concepută în aceeaşi perioadă în care avea loc şi proiectarea caselor familiei prim-ministrului I. I. C. Brătianu, exprimă, în aceeași măsură, viziunea nouă a arhitecturii românești.

Sursa tradiției inspiratoare a lui Petre Antonescu rămâne arhitectura brâncovenească, ale cărei expresie şi forţă devin un idiom în arhitectura românească, demnă de urmat și pentru reședințele familiilor cu rădăcini istorice, nobile.

Citiți textul integral în numărul 6 / 2015 al Revistei Arhitectura

Note:

1 Marie-Laure Crosnier Leconte, „L´enseignement de l´architecture en France et les élèves étrangers: le cas roumain”, în „Revue Roumaine d´Histoire de l´Art”, séries Beaux-Arts, tomes XXXVI-XXXVII, 1999-2000, Ed. Academiei Române, p. 91.

2 Paul Constantin, Dicționar Universal al Arhitecților, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1986, p. 22: „Petre Antonescu (29 iunie 1873, Râmnicu Sărat – 22 aprilie 1965, Bucureşti), arhitect, diplomat al l’École des Beaux Arts din Paris (1899), discipolul arhitectului Ion Mincu, personalitate a arhitecturii româneşti moderne, considerat principal promotor al stilului neoromânesc. După Primul Război Mondial este rectorul Şcolii Superioare de Arhitectură din Bucureşti, între anii 1916-1918 – vicepreşedinte al S.A.R., 1919-1921 – preşedinte al Societăţii Arhitecţilor Români”.

3 Ion Mincu, „Literatură şi artă română. Idei, simţire, formă”, în „Societatea română de literatură şi artă”, 1900-1901, redactor Nicolae Petrașcu.

4 Comentariul respectiv, despre activitatea profesorului arhitect Petre Antonescu, a avut loc în cadrul ședințelor Comisiei de Avizare ale Direcției Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice-DMASI, din perioada 1991-1994.

5 Petre Antonescu, Clădiri şi studii. Case. Biserici. Monumente. Palate. Încercări de arhitectură românească şi clasică – vol. I, editat în 1913.

6 Arhitect Petre Antonescu. Clădiri, construcții, proiecte și studii, București: Editura Tehnică, 1963.

7 Maria Costescu și Dinu Antonescu (coautori), Arhitect Petre Antonescu. Clădiri, construcții, proiecte și studii, București: Editura Tehnică, 1963.

8 Amplasat în partea nordică a Parcului „Dimitrie Ghica”, a fost construit în timp record, în numai un an (1912-1913), pe locul unde se afla cândva Vila Ghica, prima vilă a staţiunii, înălţată de prinţul Dimitrie Ghica.

9 Simina Stan. „Casa Lipatti din Bulevardul Lascăr Catargiu numărul 12”, în http://jurnalul.ro/timp-liber/casa/casa-lipatti-din-bulevardul-lascar-catargiu-numarul-12-529444.html.

10 În urma autorizației de construcție din anul 1902, pentru extinderea și modernizarea palatului, arh. Petre Antonescu intervine întâi asupra anexelor și mai apoi asupra clădirii principale. Din fericire, existența unei monografii exhaustive a palatului, realizate de prestigioșii cercetători ai istoriei arhitecturii: Leland Conley Barrows, Cezara Mucenic și Oliver Octavian Velescu, fotografii Dan Ioan Dinescu, volum apărut în 2002, completează exhaustiv un subcapitol din lista de opere ale maestrului Petre Antonescu. Azi, această clădire este sediul prestigioasei instituții UNESCO-CEPES în România.

11 Apare în Planul Cadastral al Bucureștiului din anul 1911.

12 Alexandru Lapedatu, Discursul de recepţie de la Academia Română din ziua de 5 iunie 1947, B.A.R., fasc.: „Probabil însă partea cea mai caracteristică a operei sale, tocmai pentru că este cea mai originală, rămâne cea neoromânească”. „Arhitectura neoromânească îşi foloseşte expresia firească, fără discrepanţe stilistice neimportante în construcţii de gabarit relativ redus: vile, şcoli sau alte clădiri ce nu depăşesc scara unei cule sau chiar a unui palat brâncovenesc, cum sunt în opera sa fostele Case I. I. C. Brătianu, str. Biserica Amzei nr. 3-5, şi conacul şi acareturile de la Ştefăneşti (Florica) tot ale familiei Brătianu”.

Comments

comments

Powered by Jasper Roberts - Blog