RDW

VIRGINIA SP. HARET (ANDREESCU) Prima arhitectă care a activat în România (1894-1962)

VIRGINIA SP. HARET (ANDREESCU)

Prima arhitectă care a activat în România (1894-1962)

text: Radu Sp. HARET
foto: Daniela Maria Puia

„Virginia a spart zidul, Virginia a pătruns pe uşa mare, natura ei a învins şi a croit drumul femeilor în arhitectură. Convinsă, demnă şi foarte sigură, atît de naturală la locul ei, nimeni n-a îndrăznit s-o conteste…” (Henriette Delavrancea-Gibory, Cine are ceva de spus?, alocuţiune rostită la Sesiunea de comunicări a Academiei R.S. România din 5-7 mai 1976)
În istoria României, femeia a avut, sub toate aspectele, un rol important alături de bărbat, făcînd adesea – „chiar mai mult şi cu mai multă pricepere” [1], dar locul ei a fost multă vreme contestat în arhitectură. Astăzi (1976 – n.r.), cînd arhitectele din România constituie o forţă remarcabilă a construcţiei noii societăţi, se cuvine să fie reconstituit drumul greu, inerent oricărui început, spre a se vedea conjunctura în care femeia română şi-a făcut apariţia în acest domeniu complex al activităţii umane.
În 1919, la 6/13 iulie, în baza Procesului-Verbal nr. 216 încheiat de Consiliul Profesoral al Şcoalei Superioare de Arhitectură din Bucureşti, se conferă tinerei absolvente Maria (Virginia) Andreescu diploma de arhitect, cu menţiunea maximă „foarte bine”. Era primul proces-verbal prin care se atribuia unei femei diploma de arhitect în ţara noastră.
Prof. em. dr. doc. arh. Grigore lonescu arăta recent [1976 – n.r.]: „Virginia Andreescu-Haret este prima româncă arhitect diplomat, care a avut de la absolvirea studiilor şi pînă în anul 1962, cînd ne-a părăsit, o foarte bogată şi apreciată activitate”.
Spirit creator, dotat cu o energie şi o voinţă deosebite, fire hotărîtă, cu disciplină matematică la lucru şi în viaţă, dar cu multă bunătate şi înţelegere pentru oameni, conferite de nobilele sale trăsături de caracter, arhitecta Virginia Haret s-a consacrat în activitatea sa multilaterală propăşirii ideilor noi în arhitectura românească şi îndeosebi în cea şcolară, înscriindu-se pe linia unor glorioase tradiţii naţionale. A reprezentat o strălucită continuare, dar şi o ridicare pe o treaptă superioară a ideilor preconizate de marii ctitori ai arhitecturii româneşti. A fost, în acelaşi timp, o deschizătoare de drumuri şi de orizonturi pentru surorile ei mai tinere, fixînd astfel pentru totdeauna locul femeii în arhitectura noastră.
Omul şi viaţa
Nepoată de frate a marelui pictor român Ion Andreescu, Virginia Andreescu s-a născut în Bucureşti, la 9/21 iunie 1894, dintr-o familie cu venituri modeste şi 4 copii. Avea numai 9 ani, cînd rămînea unica prezenţă feminină în casă, cu grija celor 3 fraţi mai mici. Încă de copil a avut prilejul să-şi dezvolte gustul pentru frumos, trăind în mijlocul capodoperelor create de unchiul său care, în bună parte, decorau pereţii locuinţei unde a crescut. Cu toată lipsa căldurii materne la o vîrstă atît de fragedă, trăsăturile ei morale s-au dezvoltat armonios, grefînd un spirit energic pe temperamentul romantic ce-i dăruise natura, călindu-i caracterul şi dezvoltîndu-i aptitudinile artistice naturale, pentru a creşte ca o marcantă personalitate în arta şi tehnica românească.
În 1928, în plină maturitate de creaţie, arhitecta Virginia Andreescu se căsătoreşte cu Spiru I. Haret (1892-1970), nepotul savantului, „distins inginer-profesor, colaborator al Virginiei pe şantiere” , cu care va conlucra de acum înainte, în toate domeniile de activitate. Şi cum viaţa e mai puternică decît toate şi-şi impune menirea, ea a reuşit să-şi rezerve timp şi pentru un fiu, ce va prelua ulterior tradiţia familiei, devenind inginer constructor – a patra generaţie în linie directă.
Colaborarea cu soţul ei, atît în viaţa de toate zilele, cît şi pe tărîm profesional, a reprezentat un exemplu caracteristic, demn de imitat, al vastelor orizonturi deschise de simbioza profesiunilor de inginer constructor şi arhitect.
Zi de zi am văzut, mulţi ani de-a rîndul, instalîndu-se în casă, după orele obligatorii de serviciu ale ambilor, o atmosferă susţinută de lucru, ce dura pînă seara tîrziu, unde schimburile de opinii privind alegerea soluţiei optime a unui proiect sau a unui capitol de tratat ştiinţific se desfăşurau cu multă dăruire cauzei slujite.
Din cînd în cînd, în zilele de sărbătoare, această atmosferă era întreruptă: „Virginia făcea faţă la toate, întrebuinţîndu-şi calităţile naturale cu un spirit chibzuit şi metodic, găsindu-şi şi timpul să adune la ea, în casa pe care şi-o construise, un mic cerc de prieteni, arhitecţi, arheologi, ingineri şi critici de artă şi să le creeze un mediu cald şi plăcut, în interiorul ei încărcat de tablouri, multe ale unchiului, marele Andreescu, de cărţi, bibelouri, arămuri, broderii, amintiri din multele călătorii de studii pentru care îşi rezerva timp să le mai facă”.

Imobilul de apartamente al „Societății Construcția Modernă”

Cu toate că obligaţiile profesionale o ţineau adesea departe de casă, a existat întotdeauna o punte de legătură cu cei rămaşi în urmă, datorită frecvenţei şi amplorii corespondenţei ce întreţinea. Temperament romantic, îndrăgostit de frumos, a trebuit de multe ori să renunţe la plăcerile personale, punînd grija împlinirii datoriei mai presus de orice.
Din păcate, o boală necruţătoare a secerat-o, pe cînd era încă în plină activitate, smulgînd-o la 6 mai 1962 din mijlocul celor dragi, după o viaţă plină de realizări, închinată profesiunii şi familiei.
Formaţia
După ce urmează clasele primare la Şcoala Pitar Moş, din Bucureşti, absolvă liceul Mihai Viteazul la 18 ani şi se înscrie în Şcoala Superioară de Arhitectură din Bucureşti, întemeiată de Spiru C. Haret, fiind clasificată prima la concursul de admitere din 1912, cu media 9,25. După cum rezultă din documentele vremii, a fost în şcoală o elevă strălucită, foarte apreciată de toţi profesorii, obţinînd 56 de menţiuni la lucrările şi proiectele executate pe parcursul anilor de studiu.
Decana de vîrstă de azi [1976 – n.r.] a arhitectelor din România [Henrieta Delavrancea-Gibory, n.r.) îşi aminteşte: „Eram în extaz în faţa lucrărilor ei, ţin minte şi acum, după 63 de ani, cît erau de hotărîte, profund chibzuite, armonioase şi constructiv compuse concepţiile ei, întrecînd cu mult pe ale celorlalţi colegi. Fusese epoca marelui Mincu, care nu admitea o femeie arhitect. Virginia a spart zidul, Virginia a pătruns pe uşa mare, natura ei a învins şi a croit drumul femeilor în arhitectură. Convinsă, demnă şi foarte sigură, atît de naturală la locul ei, nimeni n-a îndrăznit s-o conteste… Şi tot aşa a păşit în viaţă, cu talent, putere de muncă şi perseverenţă, fără a lăsa să se bănuiască greutăţile prin care trecea ca să pătrundă şi să reuşească”.
În timpul primului război mondial, Virginia Andreescu răspunde la chemarea patriei, activînd în mijlocul ostaşilor ca soră de caritate.
După terminarea ostilităţilor, îşi desăvîrşeşte studiile, proiectul său de diplomă cu tema „O academie de arte frumoase” fiind cotat, după cum s-a arătat, cu menţiunea maximă. Prezentat ulterior la expoziţia de la Ateneul Român a absolvenţilor şcolii, el a fost distins cu Premiul Ministerului Educaţiei şi învăţământului.
Preluînd moştenirea artistică a pictorului Ion Andreescu, a vădit, încă de pe băncile liceului, un talent deosebit pentru artele grafice. De aceea, concomitent cu Şcoala de Arhitectură, a urmat şi cursurile Şcolii de Belle Arte din Bucureşti – fapt ce se poate corela cu tema aleasă la proiectul de diplomă de la arhitectură – fiind o elevă foarte apreciată a pictorului Ip. Strîmbu.
Încă pe cînd era elev-arhitect, în atelierul academicianului Petre Antonescu, precum şi pe şantierele clădirilor pe care el le proiecta, s-a simţit atrasă în mod special de studiile de arhitectură specific românească, care reprezentau un punct de orientare important al epocii respective şi a căror influenţă se va reflecta în creaţia sa ulterioară.
Plecînd la Roma, în 1921, spre a-şi completa formaţia, lucrează timp de un an şi jumătate în atelierul maestrului Gr. Bargellini, iar cu prof. Montecchi, arheolog cunoscut şi preşedinte al societăţii „Fra i cultori dell’ architettura e archeologia”, efectuează diferite studii. Mai tîrziu, de cîte ori a avut ocazia, a întreprins călătorii de studii în străinătate, în marile centre ale culturii şi artei universale din Europa şi Africa de Nord.
Una din colegele ei mai tinere [Marica Cotescu – n.r.] consemnează în amintirile sale: „Virginia venea cu impresii vii pe care ni le împărtăşea cu multă vioiciune. Căci ştia să vadă şi să înţeleagă lucrurile şi oamenii. Fire de artist, era îndrăgostită de viaţă şi de frumos” .
Personal, am avut fericitul prilej de a o însoţi într-una din aceste călătorii în Italia. În căutarea perfecţiunii şi a desăvîrşirii proprii, încerca să descopere operele care exprimau desăvîrşirea altora. Cu toate că le văzuse de atîtea ori, nu ezita să zăbovească ore întregi în faţa operelor de artă arhitecturală ale înaintaşilor. Adesea, întreprindea plimbări lungi prin diferite cartiere, spre a lua cunoştinţă de evoluţia stilurilor diferitelor epoci, întipărite în piatra patinată de vreme, ce ne transmite mesajul marilor creatori „…fiind într-o perpetuă căutare a frumosului, pe care îl fixa în albumul purtat mereu la subţioară…”. 

Liceul Dimitrie Cantemir 1925, Bd. Dacia 117, București

Artista-arhitect
Arte plastice. Încă de la începutul carierei, paralel cu activitatea de arhitectură, execută o serie de desene, acuarele şi picturi în ulei cu diferite tematici. Lucrările denotă un spirit fin de observaţie a formelor şi proporţiilor, iar gama cromatică, întinsă pe un spectru larg, traduce, datorită nuanţărilor fine, deosebita sensibilitate a artistei.
În decembrie 1920, cu o parte din acuarelele executate după monumentele noastre de artă naţională şi populară, deschide o expoziţie cuprinzînd 66 lucrări din a căror tematică reiese cu claritate amprenta puternică pe care studiul arhitecturii tradiţionale locale o lăsase asupra tinerei artiste. Întreaga sa activitate de mai tîrziu în arhitectură va fi dominată de simţul artistic ce-i dăruise natura. Expoziţia a fost foarte bine apreciată, după cum reiese din presa timpului. Spicuim din cronica scrisă de criticul Victor Bilciurescu: „D-ra Andreescu expune la Maison d’Art cîteva acuarele în care se observă mult simţ artistic. Între domnişoarele expozante de pînă acum, este aceea care are cea mai multă chemare. Genul domniei sale este… unul propriu, care are farmecul lui şi care denotă gustul ales şi temperamentul puternic al artistei”…Iar criticul B. Brănişteanu con¬semnează: „D-ra Andreescu expune case, biserici, interioare, bine văzute, simţite cu tact şi hotărîre în formele lor constructive” . Douăzeci şi opt de lucrări s-au achiziţionat imediat de Comisiunea Monumentelor Istorice pentru colecţiile sale, iar o parte au fost reţinute de diferiţi cunoscători de artă ai timpului, banii realizaţi servindu-i la călătoria pentru completarea studiilor în Italia. Un număr din acuarelele sale, inclusiv catalogul expoziţiei din 1920 se află în prezent la cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei R. S. România.
Mai tîrziu, timpul nu-i va mai permite pictarea monumentelor istorice şi de artă şi, de aceea, va începe să le imortalizeze pe peliculă, dovedind o adevărată măiestrie în alegerea unghiurilor şi subiectelor tratate. Realizează, astfel, sute de fotografii cu monumente dintre cele mai reprezentative din ţară şi străinătate, multe fiind adevărate opere de artă fotografică.
Construcţii şcolare. Reîntoarsă în ţară, în 1922, plină de entuziasm, conştientă de imperativele stringente ale perioadei postbelice, după un scurt interval cînd a lucrat la Soc. „Construcţia Modernă”, tînăra arhitectă atacă una din problemele acute ale epocii, construcţiile şcolare, angajîndu-se în Serviciul tehnic al Ministerului Instrucţiunii. La Minister, unde va lucra fără întrerupere în cadrul Casei Şcoalelor pînă în 1947, cînd a trebuit să se pensioneze, şi unde va trece prin toate gradele corpului tehnic al arhitecţilor din România, ajungînd a fi prima femeie arhitect inspector general, i se deschide un larg şi variat cîmp de activitate. Proiectele elaborate aci, cele mai importante în număr de cca. 40, cuprind: şcoli primare şi secundare, internate, instituţii de învăţămînt superior, proiecte tip sau proiecte speciale etc., majoritatea tratate în spiritul curentului de afirmare a specificului naţional.
Însuşindu-şi o experienţă bogată în acest domeniu, a încercat, de cîte ori a fost posibil, să conceapă şi să aplice soluţii speciale, prin introducerea în compoziţie a unor înaintate principii de distribuţie şi confort, iar în înfăţişare, a expresiei sincere a lăcaşurilor destinate pregătirii tinerelor generaţii. În afară de elaborarea proiectelor, a răspuns şi de urmărirea traducerii lor în practică. A condus îndeaproape execuţia lucrărilor respective, participînd şi la numeroase expertize, recepţii etc. Tot în cadrul acestui serviciu, i s-a încredinţat sarcina de a studia, împreună cu conducătorii oficiilor sportive, amenajarea terenurilor de sport de pe lîngă şcolile secundare şi profesionale.

Imobilul „Societății Locuințe Ieftine”, 1926, Bd. Hristo Botev 1, București

Indicăm cîteva din principalele localităţi pentru care a proiectat şi executat construcţii şcolare: Bucureşti, Tîrgovişte, Piteşti, Făgăraş, Cluj, Rîmnicu-Sărat, Focşani, Tecuci, Vaslui, laşi.
În Bucureşti, a elaborat în 1926 proiectul corpului central al Liceului Cantemir-Vodă, căruia i s-au adăugat, ulterior, celelalte aripi. Stilul clădirii este viguros, vădind o concepţie unitară, bine cristalizată a tematicii propuse. Alte lucrări din acea perioadă sînt: aripa dinspre Şerban Vodă a Liceului Şincai, precum şi corpul secţiei antropologie, uzina de încălzire centrală şi castelul de apă de pe lîngă Facultatea de Medicină. Acesta din urmă se remarcă printr-o influenţă specifică a stilului arhitectonic tradiţional românesc. În Bucureşti, mai menţionăm supraetajarea şi amenajarea Şcolii Comerciale din str. Traian.
Printre lucrările din provincie, se află Şcoala primară din Socola – laşi, al cărui proiect a fost publicat în revista Arhitectura, Liceul de fete din Focşani, Şcoala normală de fete din Bîrlad (internat şi sală de gimnastică), Liceul Domniţa Ruxandra din Botoşani, adăugiri şi amenajări), Şcoala de meserii din Ploieşti şi multe altele.
Trebuie remarcate şi proiectele-tip de școală primară – care fuseseră iniţiate de Spiru C. Haret -, cu 2, 3, 4 şi 7 clase, în diferite variante, cu şi fără sală de gimnastică şi locuinţă pentru director, care s-au executat în tot cuprinsul ţării.
Diferite programe. Concomitent cu activitatea din serviciul public, cu energia care o caracteriza, realizează, singură sau în colaborare, o serie de construcţii civile cu diverse programe.
Printre lucrările sub semnătură proprie figurează „Teatru-cinema-cazinou” la Băile Govora, lucrare dominată de un foişor unde se relevă stilul arhitectonic neoromânesc cu arcade şi, tot la Băile Govora, grădina de deasupra pavilionului apelor (Cucurigul).
În Bucureşti, menţionăm: depozite şi locuinţe pentru Banca Viticolă, executate de asemenea în stil neoromânesc, Biserica Ghencea din Calea 13 Septembrie, staţie meteorologică şi pavilion birouri la Aeroportul Băneasa.
Pe DN1, între Comarnic şi Sinaia, trei fîntîni comemorative, dintre care astăzi mai există numai una lîngă campingul „Izvorul rece”.
Colaborînd cu prof. arh. I. Pompilian execut, încă din 1923, palatul Soc. „Tinerimea Română”, situat în Bd. Schitu Măgureanu din Bucureşti, lucrare de anvergură pentru acea epocă, cu 5 etaje şi un vast program de distribuţie interioară, printre care o sală de spectacole cu 1.200 locuri. În 1926, vor executa tot împreună palatul cu 8 etaje al Soc. „Locuinţe ieftine”, situat în Piaţa Rosetti colţ cu Bd. Hristo Botev. Profesorul arhitect Constantin lotzu a condus acolo pe una din colegele sale, pentru a-i arăta „cea mai puternică şi mai expresivă cornişă, în stil neoromânesc, la coronamentul unei clădiri, construită de Virginia Haret”.
Clădiri de locuit. Pe lângă realizările prezentate, s-a preocupat îndeosebi de problemele privind economia şi confortul locuinţei, studiind şi elaborând sub semnătură proprie numeroase proiecte pentru case de locuit individuale sau cu mai multe apartamente, care s-au executat în Bucureşti şi în diferite oraşe din provincie.
Din timpul activităţii la „Construcţia Modernă” datează primele lucrări de arhitectură şi construcţii executate sub semnătură proprie, blocul de locuinţe din str. Frumoasă colţ cu Calea Victoriei fiind prima clădire de acest gen în Bucureşti.
A proiectat şi executat singură 17 case de locuit pentru o familie, prevăzute în general cu distribuţie pe două niveluri (parter şi etaj) şi 26 case de locuit cu mai multe apartamente, afară de cele executate în colaborare cu arhitecţii Ernest Doneaud, Ion Maier şi prof. Ion Pompilian.
„Energică, talentată şi foarte întreprinzătoare, a fost o adeptă a învăţăturii foştilor ei maeştri, propovăduitori şi creatori ai curentului arhitectural, care a dominat viaţa constructivă a primelor trei decenii ale veacului nostru, şcoală care a avut la bază ideea afirmării specificului naţional în artă”.

Palatul „Societății Tinerimea Română”, 1923-1927, str. Johann Guttenberg 19, București

Este interesant, în această privinţă, să se urmărească evoluţia stilului său propriu în arhitectură. La clădirile datînd din deceniul al treilea, predomină, în general, în faţadă arcadele întîlnite în arhitectura populară tradiţională şi în cea clasică a edificiilor de cult. Majoritatea au la unul din colţuri un foişor, jocul volumelor fiind deosebit de variat. Totodată, sînt prevăzute de obicei cu logii în stilul brâncovenesc.
Începînd cu deceniul al patrulea, asistăm la o modificare a stilului arhitectei Virginia Haret, în pas cu noile curente din arhitectura epocii. Se remarcă o tendinţă mai mare de stabilitate a compoziţiei unde, deşi este conservat jocul volumelor – spre deosebire de prima perioadă de creaţie, la care predomină desfăşurarea, adesea îndrăzneaţă, pe verticală – încep să se impună liniile orizontale. Compoziţia este mai liniştită, mai sobră, iar influenţa stilului arhitectural modern se resimte în mod sensibil, fără a aduce însă monotonia ivită adesea la clădirile similare.
Nu este vorba de o rupere cu arhitectura tradiţională, ci mai degrabă de o adaptare la cerinţele societăţii moderne.
Volumetria aduce cu cea a culelor, volumul este adunat, menţinîndu-se raporturile corespunzătoare între plinuri şi goluri. Datorită acestei concepţii, ochiul se plimbă liniştit pe o astfel de faţadă, se încălzeşte, simţind o senzaţie de împlinire şi de echilibru.
Trebuie menţionată din această perioadă casa din Bd. Ana Ipătescu 14, unde a locuit ultimii 32 de ani din viaţă, creînd cu aceeaşi energică pasiune care o caracteriza în tinereţe.
Datorită studiilor de specialitate ce urmase, la multe din clădirile de locuit executate, a realizat şi decoraţiile interioare, purtînd şi ele imprimată influenţa spiritului său original, dotat cu o rafinată sensibilitate pentru frumos.
Diverse. Atrasă de frumuseţea şi originalitatea operelor vechi de arhitectură, care îmbogăţesc patrimoniul cultural lăsat de înaintaşi, şi-a început activitatea de tînără arhitectă la Comisiunea Monumentelor Istorice unde, sub îndrumarea arh. N. Ghika-Budeşti, a executat o serie de relevee, studii, cercetări şi restaurări ale monumentelor noastre naţionale, parte din ele fiind publicate în Buletinul Comisiunii.
Trebuie remarcat că este pentru prima oară cînd numele unei femei-arhitect apare în literatura de specialitate de la noi. Va continua această activitate în paralel cu altele, colaborînd cu maestrul pînă la sfîrşitul deceniului al treilea, la lucrarea de mari proporţii „Evoluţia Arhitecturii în Muntenia şi Oltenia”, unde publică sub semnătură proprie o serie de planşe cu tematici variate .
Aceste studii au lăsat o amprentă determinantă asupra stilului adoptat în proiectele sale de arhitectură.
Numeroasele lucrări pe care le-a proiectat şi executat s-au făcut cunoscute şi prin publicarea lor frecventă în literatura de specialitate. În 1922, este înscrisă pe lista colaboratorilor revistei Artele Frumoase, tot ca primă şi unică prezenţă feminină, alături de nume ca prof. ing. E. Pangratti, directorul Şcolii superioare de arhitectură, pictorul Ip. Strîmbu, pictorul G. Verona, sculptorul D. Paciurea, profesorii arhitecţi Şt. Burcuş. D. Hârjeu şi alţii [10].
În revista Arhitectura, organ al Societăţii Arhitecţilor Români, publică numeroase lucrări de arhitectură, precum şi unele reproduceri după acuarele, fiind şi de această dată unica prezenţă feminină în paginile acestei reviste în tot cursul deceniului al treilea .
Mai tîrziu, din însărcinarea Editurii Tehnice, s-a ocupat de elaborarea Manualului Arhitectului Proiectant, făcînd primele lucrări şi realizînd strîngerea materialului documentar pentru cele trei volume, apărute între 1954 şi 1958, din ale căror colective de redacţie a făcut parte şi soţul ei.
În ultimii ani ai vieţii a elaborat monografia „Istoricul clădirii Teatrului Naţional din Bucureşti”.
A lucrat în mod susţinut în calitate de colaborator extern la Editura Tehnică şi la alte edituri de specialitate, pentru fazele redacţionale ale diferitelor lucrări originale şi traduceri, pînă în 1960.
Pe parcursul activităţii sale, a făcut parte din toate organizaţiile arhitecţilor din România. A fost membră a Societăţii Arhitecţilor Români şi singura femeie în comitetul Societăţii , membră titulară a Societăţii Arhitecţilor Diplomaţi din România şi singura femeie făcînd parte din Comitetul de redacţie al Buletinului Societăţii , membră a Corpului Tehnic al Arhitecţilor îndată după înfiinţarea sa în 1932 , a Fondului de Arhitectură şi a Uniunii Arhitecţilor, încă de la constituire. Prima femeie membră a Societăţii politehnice din România, începînd cu data de 1 dec. 1929 . La 6 aprilie 1933 este înscrisă pe tabloul urbaniştilor.

Vila col. Cezar Golici, 1928, str. Obedenaru 28, București

Cu toate că a fost pensionată în 1947 de la minister, continuă o activitate multilaterală pînă la sfîrşitul vieţii: la Asociaţia Generală a Inginerilor din România, AGIR, face parte din comisiile pentru studierea problemelor tehnice referitoare la organizarea muncii, normarea lucrărilor etc., participînd la diferite colective de specialitate; predă cursuri de profil în cadrul Ministerului Construcţiilor; lucrează la Serviciul de Documentare al Comitetului de Stat pentru Arhitectură şi Construcţii; colaborator extern în domeniul arhitecturii în Institutul de Studii Româno-Sovietice de pe lîngă Academia R. S. România; efectuează expertize tehnice pentru organele juridice.
Prezentîndu-se la o serie de concursuri publice, a fost premiată, obţinînd adesea şi executarea lucrării. A executat astfel cartierul de locuinţe pentru funcţionarii Casei de Depuneri din Bucureşti, Calea Plevnei, şi clădirea cu 4 apartamente pentru abonamentele cu premii ale ziarului Universul din str. Madrid 5B. Este premiat proiectul aripii Ministerului Agriculturii şi Domeniilor din Piaţa Universităţii, Bucureşti. Obţine premiul I la concursul pentru proiectul de primărie, băi şi cinema la Făgăraş în colaborare cu prof. em. arh. Gheorghe Simotta. La un concurs lansat de C.A.M., pentru un proiect de timbru fiscal, i se decernează premiul I.
A elaborat şi un număr de cca. 16 proiecte, unele de mari proporţii, dar care, din cauza războiului sau altor împrejurări, nu au mai fost executate, printre care: Bursa de mărfuri a oraşului Constanţa; Căminul Societăţii studenţilor în medicină, Bucureşti; Halele centrale din Ploieşti; Institutul de fizioterapie, Băile Călimăneşti; locuinţe pentru personal, birouri şi restaurant, Govora etc.

Adesea, a fost chemată a-şi reprezenta ţara, fie ca delegată a Societăţii Arhitecţilor, fie a Ministerului Educaţiei şi Învăţămîntului, la diferite congrese ţinute peste hotare. A participat la congresele internaţionale ale arhitecţilor ţinute la Roma în 1935, la Paris în 1937, la Bruxelles ş.a.

După o călătorie de studii efectuată în 1936 în U.R.S.S., a fost invitată de către „Uniunea Arhitecţilor – U.R.S.S.” la „Primul Congres Unional al Arhitecţilor”, fiind unicul participant din România. În scrisoarea de invitaţie ce i-a fost adresată de preşedintele Uniunii, arhitectul Arkin, la 20 mai 1937, se spune între altele: „apreciind experienţa şi talentul dv., arhitecţii sovietici membri ai uniunii noastre îşi exprimă dorinţa vie de a vă vedea printre participanţii la primul nostru congres, al cărui scop… este de a studia şi discuta un număr considerabil de chestiuni de o mare importanţă şi actualitate pentru arhitectura U.R.S.S.”. Reîntoarsă în ţară, cu toate vicisitudinile vremii, a continuat să întreţină relaţii cu arhitecţii sovietici, realizînd un important schimb de material documentar. În împrejurările menţionate, Virginia Haret a fost o demnă reprezentantă a patriei sale, făcînd ca realizările arhitecţilor şi arhitectelor din România să fie cunoscute departe de hotarele ţării.
Întreaga activitate profesională a Virginiei Haret se întinde pe o perioadă ce depăşeşte 40 de ani. În acest timp, a proiectat şi executat – în afară de celelalte preocupări profesionale – peste 130 lucrări de arhitectură de diferite profile, fiind o pionieră în arhitectură şi tehnică. A fost prima femeie care, ridicîndu-şi diploma de arhitect, a folosit din plin cunoştinţele dobîndite pentru propăşirea arhitecturii româneşti în multiple domenii.
Excelentă colaboratoare în colectivele de lucru, a întreţinut un schimb activ de opinii şi a fost deosebit de apreciată de cei cu care venea în contact, atît pentru cunoştinţele sale profesionale şi ideile originale pe care le avea, cît şi pentru integritatea şi deosebita probitate de care dădea dovadă. Chiar dacă faptul de a nu admite compromisuri i-a produs uneori dificultăţi, nu a renunţat niciodată la etica profesională ce a caracterizat-o întotdeauna.
„Orizont ştiinţific larg, dominat de raţiune, s-a bucurat de stima colegilor de breaslă, faţă de care a avut sentimente reciproce. Constructorii care au executat numeroasele ei lucrări au apreciat felul cum au fost conduşi, arătîndu-i gratitudinea şi respectul lor. Spirit energic, întreprinzător şi generos, a fost şi a rămas optimistă chiar în faţa loviturilor, de care soarta n-a cruţat-o”.
„Prima arhitectă care a activat în România” lasă o operă tehnică şi ştiinţifică, prin care a contribuit nemijlocit la dezvoltarea personalităţii arhitecturii româneşti. Clădirile realizate după planurile sale rămîn, pentru noile generaţii, o pilduitoare mărturie a acestei deschizătoare de drumuri a femeilor-arhitect din ţara noastră.

1 Ceauşescu Nicolae, Cuvîntare la Plenara C.C. a P.C.R. din 18-19 iunie 1973.
2 Prof. emerit dr. doc. arh. lonescu Grigore: interviu la TVR în cadrul filmului de montaj „O viaţă pentru o idee : Virginia Andreescu-Haret”, 1976.
3 Arh. Delavrancea-Gibory Henriette: Cine are ceva de spus?, alocuţiune rostită la Sesiunea de comunicări a Academiei R.S. România din 5-7 mai 1976.
4 Arh. Cotescu Marica: Amintiri despre Virginia Sp. Haret.
5 Bilciurescu Victor: „Şase noi expoziţii”. Universul, 38 (1920), nr. 292, dec. 6, p.3.
6 Brănişteanu B.: „Expoziţii”. Adevărul literar şi artistic. 1 (1920), dec. 12, p. 3.
7 Prof. emerit arh. Simotta Gh.: însemnări în legătură cu începuturile activităţii feminine în arhitectura românească.
8 Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice. Bucureşti. Anul X-XVI (1917-1923), p. 116, 117, 119.
9 „Ghika-Budeşti N.: Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia”. Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1927-1931. Bucureşti.
10 Artele Frumoase, 1 (1923), 10-11. 12.
11 Arhitectura. Bucureşti, 1919-1934.
12 Arh. Haret Virginia: Documentare. Manualul arhitectului proiectant, Vol. I, Bucureşti, 1954, p. 5.
13 Idem, vol. II, Bucureşti, 1957, p.5.
14 Idem, vol. III, Bucureşti, 1958, p. 5.
15 Arh. Haret Virginia: Istoricul clădirii Teatrului Naţional din Bucureşti. CSCAS, Bucureşti 1959.
16 Buletinul Societăţii Arhitecţilor Diplomaţi din România, I (1927-1928), nr. 1, p. 4, 7
17 Ghidul inginerilor şi arhitecţilor 1935-’36. Bucureşti, p. 8.
18 Buletinul Societăţii Politehnica din România. Bucureşti, 12 (1930), p. 1.179.
19 Scrisoarea adresată Virginiei Haret de preşedintele Uniunii Arhitecţilor URSS. Moscova, 1937.
20 Dr. ing. prof. Haret Radu: Les débuts de l’activité féminine dans l’architecture roumaine: Virginia Sp. Haret (Andreescu). Communication (06.05.1976). Noesis. Acad. R. S. România (sub tipar).
21 Arh. Haret Virginia: „Localuri de învăţămînt”. Architectura, nr. 12, 1938.

Articol apărut în revista ARHITECTURA nr. 5/1976, p. 33-41

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR 2-3/2017

Femei în arhitectura românească

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog