RDW

IOANA GRIGORESCU Tradiție şi modernitate

IOANA GRIGORESCU
Tradiție şi modernitate

text: Alexandru PANAITESCU

Autoportret 1956

REPERE BIOGRAFICE
Născută în Bucureşti la 4 martie 1915, Ioana Sabina Grigorescu a absolvit în 1941 Facultatea de Arhitectură, iar în 1947 şi-a obţinut diploma de arhitect cu calificativul „Magna cum laudae” pentru un remarcabil proiect abordat într-un registru modern, de avangardă la vremea respectivă.
Între 1942-1943 şi 1945-1946 profesează ca arhitect la Radiodifuziune, apoi la Ministerul Informaţiilor (1947-1950), ulterior la nou-înfiinţatul Institut de Proiectări pentru Construcţii – IPC (1950-1951), iar între 1949-1952 este şi asistent la Facultatea de Arhitectură. Spre sfârşitul anilor ’50 ai secolului trecut a activat la CSAC, şi apoi, din 1959, la DMI până în martie 1972, când pensionarea impusă i-a întrerupt prestigioasa carieră de restaurator.
Ioana Grigorescu şi-a aflat odihna veşnică la 13 noiembrie 2006 şi a fost înmormântată la Mănăstirea Dragomirna.

În galeria arhitecţilor care, prin realizările lor din perioada anilor ’50-’70, au contribuit hotărâtor la afirmarea unui vârf greu de egalat al protejării, conservării şi restaurării monumentelor istorice din România se înscrie cu majuscule şi numele arhitectei IOANA GRIGORESCU (4 martie 1915-13 noiembrie 2006).
Pe lângă arhitecţii Ştefan Balş, Horia Teodoru, Paul Emil Miclescu, Eugen Chefneux, Virgil Antonescu, Radu Udroiu, Nicolae Diaconu ş.a., Ioana Grigorescu s-a afirmat cu putere, mai ales în anii ’60, alături de alte arhitecte, dintre care trebuie amintite, cel puţin, Rodica Mănciulescu, Mariana Angelescu, Liana Bilciurescu, Olga Bâzu, Micaela Adrian sau Eugenia Greceanu şi nu numai, împreună, fără excepţie, formând la Direcţia Monumentelor Istorice – DMI o şcoală de înaltă competenţă în domeniul restaurării monumentelor.

În ceea ce priveşte poziţia Ioanei Grigorescu în această echipă de excelenţă, ea a fost definită în 1984 de arhitectul Ştefan Balş, care afirma că cei mai talentaţi colaboratori ai săi de la DMI au fost arhitectele Rodica Mănciulescu şi Ioana Grigorescu. Faţă de aceasta din urmă avea, însă, o părere mult mai nuanţată, spunând că „…deşi nu puteam fi de acord cu felul în care înţelegea munca de restaurare, am apreciat deosebit exigenţa sa în materie de execuţie, pasiunea pe care o punea în restaurare. Din păcate, a imprimat o pecete personală care a ştirbit, adesea, expresia tradiţională a monumentului, în dorinţa, lăudabilă, dar şi ambiţioasă de a trata lucrările sale în spiritul arhitecturii de astăzi”1.
Aceste aprecieri, formulate elegant, dar cu reţineri, reflectă o realitate contradictorie. Cu lucrări de restaurare remarcabile, derulate într-un interval scurt, de cel mult un deceniu şi jumătate, Ioana Grigorescu a avut, dar mai ales are, admiratori înfocaţi, uneori poate prea exageraţi atunci când o consideră cea mai semnificativă personalitate a restaurării monumentelor din România, cel puţin din anii ’60-70, fără ca ei să fie totuşi prea departe de adevăr. Pe de altă parte, însă, Ioana Grigorescu a avut şi se pare că mai are încă o serie de contestatari neîmpăcaţi care i-au privit lucrările cel puţin rezervaţi, de multe ori apreciindu-le ca fiind abordate neştiinţific, unii păstrându-şi până astăzi antipatia.

Încă de la prima sa lucrare din domeniul monumentelor istorice – reîntregirea incintei de la Mănăstirea Dealu din Târgovişte (1955-1958), concepută de Ioana Grigorescu în colaborare cu Nicolae Diaconu, partenerul său profesional şi de viaţă, ea dovedeşte o deosebită maturitate profesională, dar mai ales o concepţie forte clară şi sigură privind modul de a interveni într-un cadru istoric valoros. În primul rând, prin soluţia propusă, s-a urmărit evidenţierea etapelor de edificare a monumentului, prin folosirea curajoasă a unor forme arhitecturale noi, rezultate din interpretarea în spirit modern a unor elemente de arhitectură tradiţională, totul făcut în deplină armonie cu principalul monument existent, biserica din timpul lui Radu cel Mare (1495-1508). Mai ales Ioana Grigorescu, în tot ce a creat apoi în domeniul restaurării şi punerii în valoare a monumentelor de arhitectură, nu s-a abătut de la acest crez profesional pe care l-a aplicat fără niciun compromis, chiar şi atunci când această consecvenţă avea să-i dăuneze nu doar pe plan profesional, ci şi personal.

În 1958, Ioana Grigorescu intră în echipa arhitectului Ştefan Balş, care conducea colectivul de restaurare a monumentelor istorice de la Comitetul de Stat pentru Construcţii şi Arhitectură – CSCA, apoi la DMI, unde circa un an, după propria sa expresie, face „ucenicie”, elaborând detalii pentru restaurările de la mănăstirile Moldoviţa, Slatina şi Hurezu; din 1960 până prin 1963, împreună cu Nicolae Diaconu, şi apoi în nume propriu, primeşte responsabilitatea conducerii unor proiecte de restaurare de mare importanţă, în anumite etape continuând pentru unele lucrări colaborarea cu Nicolae Diaconu.
Până în martie 1972, când a fost pensionată forţat, ea s-a ocupat de restaurarea unui număr mare de monumente de arhitectură de referinţă, cu precădere din nordul Moldovei.
Arhitectei Ioana Grigorescu i se datorează aspectul de astăzi al ansamblurilor mănăstireşti de la Dragomirna şi Suceviţa, principalele sale lucrări, inclusiv aspectul micilor biserici ale cimitirelor din vecinătate acestora sau al unor părţi semnificative de la Mănăstirea Humor (biserica şi Turnul Vasile Lupu). Totodată, mai sunt de amintit punctual restaurările sale de la Mănăstirea Putna (Turnul Tezaur şi biserica, pentru care a făcut, în primul rând, cercetări aprofundate, în final, însă, ignorate); Mănăstirea Secu (arhondaricul, o parte din chilii, turnurile de intrare şi al Mitrofanei, cât şi propunerile neaplicate pentru redarea formei iniţiale a bisericii); Mănăstirea Slatina (trei dintre turnurile incintei şi studiile pentru refacerea Casei Lăpuşneanu); Mănăstirea Sihăstria Secului (stăreţia); Mănăstirea Voroneţ (refacerea acoperişului bisericii într-o formă apropiată de cea originară şi casa custodelui); Casa Dosoftei din Iaşi ş.a.
Arhitectă de formaţie profund modernă – calitate probată încă din timpul studiilor și în remarcabilul său proiect de diplomă şi, apoi, manifestată consecvent -, Ioana Grigorescu a reuşit să îmbine cu talent, dar şi mult curaj, în restaurarea monumentelor de arhitectură, elementele constructive originare cu completări sau/şi refaceri tratate într-un registru modern susţinut consecvent.

În totală opoziţie cu restaurările şi reconstruirile „în stil” ale monumentelor de arhitectură sau ale unor părţi ale acestora, realizate în primul rând pe baza unor documente sau/şi desene de arhivă sau prin analogie cu lucrări asemănătoare, ea a fost adepta consecventă a diferenţierii clare a etapelor de construcţie şi intervenţie, marcând fără dubii, dar în deplină armonie, părţile vechi de cele noi, reconstruite sau adăugate.

Mănăstirea Dragomirna, biserică și chilii, ante 1960
Mănăstirea Dragomirna, biserica, 2017

În linii mari, concepţia de restaurare susţinută de Ioana Grigorescu a stat sub semnul sincerităţii şi autenticităţii, fiind definită de ea ca „… asemănătoare reîntregirii unui vas de lut cu un alt material contrastant [şi pe care] privindu-l, eşti mulţumit să ştii care anume porţiune este cu adevărat originală şi care a fost completată [s.n.]. Astfel, cercetătorul viitor sau vizitatorul devine implicit un spectator activ, un critic al restaurării, îşi dă seama atât de starea monumentului la începutul lucrării, cât şi de justeţea sau eventualele greşeli ale reconstruirii…”2. Pentru a evita soluţiile de tip pastişă, Ioana Grigorescu păstra tot ce aprecia că era valoros la construcţia restaurată, restul fiind completat cu elemente realizate, de preferinţă, din materiale contemporane (de cele mai multe ori, betonul armat aparent), în forme abil stilizate, marcând tranşant epocile de realizare, abordare vehement contestată de către unii dintre colegii săi.
Printre multe altele, modernitatea concepţiilor sale de restaurare este probată de modul spectaculos în care a transformat cele două corpuri de chilii de la Mănăstirea Dragomirna, datând de la mijlocul secolului al XIX-lea, aflate pe laturile de nord şi vest ale incintei şi adosate zidului acesteia, care aveau iniţial o arhitectură cazonă. Prin intervenţia Ioanei Grigorescu, drumul de strajă cuprins sub acelaşi acoperiş a fost degajat pe toată înălţimea, generând spaţii de un extraordinar dinamism. De asemenea, imagini spectaculoase care te pot duce cu gândul la gravurile lui Giambattista Piranesi, oferă interiorul holului de legătură dintre cele două clădiri, marcat de traseul în zigzag al unor scări masive din lemn. Factura modernă a intervenţiilor sale transpare elocvent şi din desenul de ansamblu şi de detaliu al faţadelor dinspre curtea mănăstirii, rezultate prin remodelarea corpurilor de chilii.
Tot la Dragomirna nu pot fi omise câteva dintre soluţiile adoptate de Ioana Grigorescu la clădirea impunătoare a egumeniei (astăzi adăpostind muzeul mănăstirii), semnificative pentru crezul său profesional. Dacă la sala gotică bolţile erau bine păstrate, în restul spaţiilor de la nivelul superior, bolţile dispăruseră în timp, acestea fiind reconstituite de Ioana Grigorescu din beton armat aparent, turnat în cofraje atent studiate pentru obţinerea unor amprente care să sugereze discret zidăria unor bolţi de cărămidă, fără să o imite.
În acelaşi mod de abordare, care îmbină cu mare abilitate tradiţia cu modernitatea, se înscrie şi restaurarea făcută de Ioana Grigorescu la Mănăstirea Suceviţa, cea mai contestată lucrare a sa. Mult discutate au fost reconstruirile celor două foişoare ale corpului de chilii aflat pe latura de est a incintei şi care înglobează Casa Movileştilor, datând parţial din timpul ctitorilor mănăstirii. Pentru refacerea foişoarelor, care anterior restaurării ajunseseră să aibă o arhitectură neoromânească, datând probabil din 1925-1930, soluţia propusă de Ioana Grigorescu a urmărit să exprime sincer epoca intervenţiei. Astfel, partea superioară a foişoarelor a fost executată din beton armat aparent, aşezată pe un parter masiv din piatră brută rostuită, fiecare cu câte un gârlici de intrare la beciurile datând de la ctitorire. Spaţiul deschis al foişoarelor a fost acoperit cu o boltă „a vella”, într-o interpretare contemporană realizării, cu o singură arcadă foarte aplatizată pe fiecare din cele trei laturi libere ale acestora şi sprijinită spre curte pe doi stâlpi de colţ, cu secţiune variabilă, modelaţi în forme diferite pentru fiecare foişor în parte.

Biserica Humor, ante 1960
Biserica Humor, 2016
Humor, Turn Vasile Lupu, 1960
Humor, Turn Vasile Lupu, 2016

În sensul aceleiaşi concepţii, la nivel de detaliu a apelat, practic, fără excepţie, la forme noi, sculpturale, care pleacă de multe ori de la surse etnofolclorice. Tendinţa, cu adevărat programatică, este evidentă mai ales în cazul rezolvării unor piese de mică arhitectură, cum ar fi fântâni, umbrare, dar mai ales la uşi, porţi, clanţe, inclusiv la stâlpii şi grinzile de la unele pridvoare sau foişoare, coloane, trepte etc., părţi de construcţie mai mari ori mai mici, cât şi obiecte de mobilier (bănci, taburete etc.) despre care nu se mai păstra nicio informaţie privind forma originară.

Acestea sunt realizate de regulă din lemn, dar uneori şi din beton armat aparent sau îmbinând în mod surprinzător cele două materiale în forme pline de fantezie care rimează perfect cu elementele vechi, de regulă, din piatră, existente din etapele originare ale monumentului restaurat şi care încă se mai păstrau la momentul intervenţiei.
Imaginaţia debordantă a Ioanei Grigorescu se remarcă şi în cazul rezolvării scărilor, interioare sau exterioare, toate de o mare originalitate, cu forme şi dimensiuni corespunzătoare specificului locului în care sunt dispuse, inventarierea şi studierea acestora putând fi o temă separată de studiu.
Găsirea unor forme contemporane pentru completările sau reconstituirile făcute unui monument a fost numai o parte a preocupărilor consecvente ale Ioanei Grigorescu de a aduce monumentul cât mai aproape de starea originară, dar cu evidenţierea clară a etapelor de edificare. În acest scop, a întreprins atente cercetări ale arhitecturii acestuia, fundamentând cu meticulozitate soluţiile de restaurare, urmărind punerea clară în evidenţă a componentelor iniţiale care au rezistat timpului, evitând confuziile de datare dintre părţile vechi şi cele noi, adăugate de restaurator.
Pentru aceasta, Ioana Grigorescu s-a implicat cu pasiune în cercetarea arheologică şi arhitecturală (mai ales de parament) a monumentelor de care se ocupa, ca principală bază pentru a-şi susţine propunerile de restaurare, unele dintre ele însă neacceptate de istorici şi mai ales de arheologi, dar şi de unii colegi ai săi din DMI sau/şi de forurile bisericeşti. Însă, în toate cazurile, completările făcute de Ioana Grigorescu în spirit modern la monumentele restaurate sunt expresii ale unui limbaj artistic foarte bine stăpânit şi folosit consecvent, care a stârnit deopotrivă mult interes și o puternică reacţie adversă.

Mănăstirea Putna

În acest sens, mai trebuie amintite şi câteva restaurări ale Ioanei Grigorescu, pe care ea le considera corecte din punct de vedere profesional, dar respinse pe diverse motive de factorii decizionali sau transformate după pensionarea sa. Aşa a fost cazul cu propunerile pentru readucerea la formele originare ale bisericii Mănăstirii Secu sau al restaurărilor în formă deschisă a pridvoarelor de la bisericile mănăstirilor Dragomirna şi Putna. Tot la aceasta din urmă a susţinut fără succes necesitatea subzidirii fundaţiilor bisericii, cât şi faptul că pridvorul bisericii a fost adăugat cu ocazia reconstruirii sale de la mijlocul secolului al XVII-lea. În cazul bisericii de la Voroneţ, între 1974-1975, pentru o protejare mai bună a picturii exterioare, probabilă, dar neconfirmată, conducerea DMI a decis schimbarea formei acoperişului, restaurat cu mai puţin de un deceniu în urmă după proiectul Ioanei Grigorescu, adoptând o soluţie neinspirată arhitectural, cu streşini exagerat de late şi înlocuirea învelitorii din şiţă cu tablă de zinc.
De multe ori, mai ales în epoca în care a activat, s-a ignorat că, prin creaţia sa, arhitecta Ioana Grigorescu a probat fără excepţie un deosebit respect pentru monumentele restaurate şi a căutat să se manifeste cu toată sinceritatea faţă de ele. Pentru aceasta, Ioana Grigorescu a intrat într-un dialog bine susţinut cu tradiţia, afirmându-şi fără complexe, uneori cu nedisimulată mândrie, personalitatea, dar şi epoca sa, folosind cu multă îndrăzneală materiale şi forme moderne, într-o sinteză cu evidente valenţe artistice.
Tenacitatea cu care şi-a susţinut şi materializat principiile de restaurare, dar, în mod cert, refuzul de a face compromisuri, explică frângerea prematură a carierei sale. Treptata izolare profesională pe care a cunoscut-o în ultima parte a vieţii a fost posibilă din cauza reacţiilor răuvoitoare şi stupide venite dintr-o parte a mediului profesional, nu foarte mare, dar influentă, care nu-i putea accepta Ioanei Grigorescu talentul deosebit grefat pe o remarcabilă personalitate şi pe o uriașă capacitate creatoare și care, în final, a tratat-o ca pe o „eretică”, manifestându-se faţă de ea deosebit de ostil.

Mănăstirea Putna, Turnul Tezaur, 1970
Mănăstirea Putna, Turnul Tezaur, 2016
Mănăstirea Secu, turn intrare, fațadă estică, ante 1933
Mănăstirea Secu, turn intrare și clopotniță

Consecinţa a fost că, în martie 1972, la doar 57 de ani, activitatea prestigioasă de restaurator i-a fost întreruptă brutal prin pensionare3, astfel încât capacitatea şi experienţa profesională ale Ioanei Grigorescu, remarcabile pe fondul viziunii sale originale privind punerea în valoare a monumentelor de arhitectură, nu s-au mai putut manifesta.
Din mai multe memorii trimise de Ioana Grigorescu unor personalităţi cu mare influenţă politică în anii 1972-1976 (aflate în copie la arhiva UAR), rezultă că decizia pensionării sale a fost consecința directă a animozităţilor dintre ea și istoricul de artă Vasile Drăguţ, directorul DMI în prima jumătate a anilor ’70, dar şi a disputelor cu unii dintre colegii săi, istorici, arheologi sau arhitecţi, care nu-i acceptau opţiunile profesionale. Între 1972-1974, într-o epocă în care accesul la paginile unor publicaţii era dificil, chiar dacă erau reviste de specialitate, Ioana Grigorescu a mai putut publica o serie de articole în care şi-a susţinut crezul profesional4. Tot la scurt timp după pensionare, cu ocazia Congresului Uniunii Internaţionale a Femeilor Arhitect UIFA, desfăşurat la Bucureşti în septembrie 1972, Ioana Grigorescu a reuşit să facă o prezentare a realizărilor sale din domeniul restaurărilor de monumente istorice5.
Până la urmă, încercările Ioanei Grigorescu din anii imediat următori pensionării, de a restabili adevărul şi de a reveni eventual în activitatea de restaurare a monumentelor, au rămas fără rezultat. Această situaţie, cel puţin aparent, a determinat-o să se ţină departe, cu demnitate, de activitatea în care se afirmase cu atâta putere şi originalitate și să se dedice cu aceeași forță activităţii de grafician. Acribia cu care şi-a păstrat şi ordonat documentele legate de activitatea sa de arhitect, mai ales de restaurator, ne îndreptăţesc să credem, însă, că retragerea a fost numai o aparenţă, trăită sigur cu multă greutate.
Semnificativ pentru atitudinea unei părţi a mediului profesional din domeniu este că, în 1990, în condiţii democratice, la reînfiinţarea DMI, sub forma Direcţiei Monumentelor, Ansamblurilor şi a Siturilor Istorice – DMASI şi a numirii unei noi Comisii Naţionale a Monumentelor Istorice – CNMI, arhitecta Ioana Grigorescu nu şi-a regăsit un loc, care sigur ar fi fost nu numai binemeritat, dar în primul rând foarte util, având în vedere marea, dar mai ales valoroasa sa experienţă în restaurarea monumentelor. Această realitate face plauzibilă ipoteza conform căreia resentimentele unora dintre colegii de la fostul DMI, care probabil, la începutul anilor’ 70, puseseră umărul şi la „excomunicarea” Ioanei Grigorescu şi a operei sale, s-au resorbit foarte greu sau deloc, cu toată aprecierea de care se bucură în general.

În final, trebuie măcar să amintim că remarcabilele calităţi de arhitect ale Ioanei Grigorescu s-au împletit armonios cu cele de artist plastic. Această parte a carierei sale, la fel de bogată şi interesantă, nu poate fi însă sintetizată împreună cu cea de arhitect în spaţiul inevitabil limitat al unui singur articol.

 

Cercetarea arhivistică: arh. Rodica Panaitescu
Fotografii/scanări arhivă: arh. Alexandru Panaitescu şi Răzvan Hatea
Fotografii în teren: arh. Alexandru & Rodica Panaitescu, iulie şi august 2016, aprilie şi august 2017
Reproducerea desenelor arhitectei Ioana Grigorescu s-au făcut după originalele aflate în arhiva de proiecte a UAR.

1.Vezi în rev. Arhitectura nr. 1/1984, p. 24-27, interviul „Monumentele nu au vrut să mă părăsească, convorbire cu arhitectul Ştefan Balş”, consemnat de Cristina şi Ştefan Mănciulescu.
2.Ioana Grigorescu, „Puncte de vedere pe marginea restaurării de la Suceviţa”, rev. Arhitectura nr. 4/1973, p. 45.
3.Pentru a fi eliminată din sistem s-a profitat de o legislaţie obtuză existentă în epocă privind vârsta de pensionare (obligatoriu la 57 de ani în cazul femeilor şi 62 în cazul bărbaţilor), dar care era de multe ori eludată, prin derogări aprobate de conducerea instituţiei, cum s-a întâmplat în cazul altor profesionişti de mare valoare, mai ales din domenii cu un pronunţat caracter intelectual, inclusiv la DMI (de exemplu, arh. Ştefan Balş şi Paul Miclescu, de 70 de ani, sau arh. Virgil Antonescu, de 63 de ani ş.a.), exceptare care nu se aplica în cazul unor indezirabili ca Ioana Grigorescu.
4.Între 1972-1974 Ioana Grigorescu a publicat studile: „Cercetări la biserica Mănăstirii Secu şi propuneri de reconstituire”, Buletinul Monumentelor Istorice, anul XLI, nr. 1/1972, p. 30-39; „Ne întrebăm?” (articol referitor la restaurarea Casei Lăpuşneanu de la Mănăstirea Slatina), revista Arhitectura nr. 3/1973, p. 54-56; „Puncte de vedere pe marginea restaurării de la Suceviţa”, revista Arhitectura nr. 4/1973, p. 42-48, „Cercetarea şi restaurarea Turnului Tezaur de la Mănăstirea Putna” şi „Repere de arhitectură în determinarea transformărilor bisericii de la Putna. Cercetare în vederea restaurării”, articolele apărute la Editura Academiei RSR în revista Studii şi cercetări de istoria artei – SCIA, seria Artă plastică, Tomul 20/1973 şi Tomul 21/1974. Articolul despre restaurarea Casei Lăpuşneanu de la Slatina, pusă în discuţie critică de către arh. Ioana Grigorescu, a generat un drept la replică publicat în revista Arhitectura nr. 1/1974 de arh. Virgil Polizu, şeful de proiect al restaurării, în care acesta a argumentat cu claritate temeinicia intervenţiilor sale făcute la lucrarea menţionată.
5.Aprecieri pozitive referitoare la expunerea făcută de Ioana Grigorescu la Congresul UIFA a publicat istoricul de arhitectură Stella Casiello în revista italiană Restaura nr. 3/1972.

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR 2-3/2017

Femei în arhitectura românească

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog