RDW

Gesamtkunstwerk. Casa Storck, locuință pentru artiști. impresii de vizitator

Dosar Tematic

Gesamtkunstwerk.

Casa Storck, locuință pentru artiști.

Impresii de vizitator

text și foto: Mihaela DUMITRU-TRANCĂ, Kázmér KOVÁCS

Termenul german intrat în uz curent ca atare reprezintă, dincolo de originile sale destul de cunoscute, o sumedenie de tendințe concurente în arta și spiritualitatea europene, care vin din vremuri mai îndepărtate decât începutul secolului al XIX-lea, când un filosof german a inventat conceptul pe care-l desemnează Gesamtkunstwerk1. Elanul de a transforma viața prin artă, respectiv de a tinde din realitatea imperfectă către desăvârșire are origini străvechi și nenumărate versiuni de manifestare – va fi de ajuns să ne referim la idealul platonic (chiar dacă Platon însuși nu prețuia artele, considerându-le o biată imitație a imitației).

Conceptul „operei de artă totală” a căpătat avânt și notorietate prin lucrul unui exaltat și plin de har compozitor, susținut de încă și mai extravagantul său mecena. Richard Wagner și Ludwig II al Bavariei visau să realizeze opera de artă totală. Wagner reia Gesamtkunstwerk în scrierile sale și-l așază în miezul formidabilului său proiect muzical. Marele teatru (Festspielhaus) pe care-l construiește la Bayreuth este doar produsul arhitectural colateral al muzicii (neîncremenite) wagneriene. Clădirea, care relua câte ceva din proiectul nerealizat al lui Gottfried Semper pentru opera din München, a putut fi terminată tot mulțumită ajutorului financiar al regelui bavarez și urma să devină – este și în prezent – cochilia edificată a marilor producții care au schimbat ireversibil muzica europeană de operă. Arhitectura sa prezintă însă puține date care să trimită la ambițiosul deziderat al „operei de artă totale”. Dincolo de inovații tehnice care să îmbunătățească (din punct de vedere funcțional) experiența spectacolului, expresivitatea specifică arhitecturii nu este inclusă cu trăsăturile ei specifice în totalitatea operei de artă. Muzica, împletită cu poezia, cu arta dramatică, cu pictura, ignoră arta de a construi, redusă aici la o postură de auxiliar.
Însă ideea vieții care imită arta a persistat, revenind, de pildă, într-o formă comic-polemică în mult citatul eseu-artă poetică al lui Oscar Wilde, The Decay of Lying: „Tot așa, cei care nu-l iubesc mai mult pe Platon decât iubesc Adevărul nu pot trece dincolo de pragul Academiei”2. Perfecțiunea existenței de fiecare zi s-ar traduce, cu alte cuvinte, nu prin complexitatea incomensurabilă a realității, ci prin reglementarea ei după canoane estetice. Iar ideea romantică a unicității tuturor artelor nu e departe de aceea a operei de artă complete și are ramificații în proiectele sociale ale Occidentului de acum aproximativ un secol. „Gesamtkunstwerk a însemnat întotdeauna mai mult decât un program estetic […]. De la Wagner până în ziua de azi, a fost propus ca răspuns la criza socială și la experiența modernă a alienării, afirmându-se că ar avea un efect major asupra vieții.”3

Ideea transcenderii limitelor artei și transformării societății cu mijloace estetice a fost îmbrățișată și de creatorii de „muzică încremenită”4. Exponentul practician al strădaniei de a construi opera de artă completă plecând de la proiectul de arhitectură este Peter Behrens. Și pentru el, „căutările pentru a realiza Gesamtkunstwerk erau legate îndeaproape de problema fundamentalismului estetic”5. Behrens a exercitat o importantă influență asupra generației mai tinere a lui Walter Gropius și Mies van der Rohe. Ideea sintezei tuturor artelor reapare în universul formator pe care l-a propus școala de la Bauhaus și, mai puțin evident, în universul formal produs de purismul abstract al arhitecturii Mișcării Moderne.

O astfel de evocare sumară a utopiei estetice nu-și propune să aprofundeze subiectul atât de complex al Gesamtkunstwerk. Menirea ei este numai de a încadra tematic clădirea de la nr. 16 al străzii Vasile Alecsandri din București. Este CASA STORCK: un neverosimil exemplu de materializare a unor asemenea idealuri culturale și un corespondent „vernacular” al marilor curente de gândire socială, politică, artistică a Europei de la cumpăna secolelor al XIX-lea și al XX-lea.

Istoria „dinastiei Storck” este cunoscută, bine documentată și comentată exhaustiv6. Nu este cazul aici să reluăm datele biografice ale lui Karl Storck, decât în măsura în care este exemplară venirea sa ca om tânăr în Țara Românească și stabilirea sa aici, aidoma multor occidentali a căror contribuție timpurie a fost substanțială pentru ce avea să fie România modernă7. Inițial giuvaergiu, Karl era „fiu al unui fabricant de ciorapi de mătase (Strumpfwirkermeister…)”8. A devenit sculptor ucenicind pe lângă un alt meșter german și a ajuns, la maturitate, primul profesor de sculptură la nou-înființata Școală de Arte Frumoase. Doi dintre copiii lui, Carol și Frederic (Fritz), au preluat meseria de sculptor, creând o operă definitorie pentru academismul românesc. Carol a fost temperamentul cel mai „boem”: a plecat devreme din casa părintească, a studiat în Italia cu Augusto Rivalta. A revenit în țară după un stagiu de patru ani petrecut la Philadelphia, lucrând apoi în echipă cu tatăl său. Frederic, cu 18 ani mai tânăr decât Carol, are un parcurs mai puțin sinuos, cu studii făcute la București și München și o carieră artistică solidă, asociată cu profesoratul de la Școala de Arte, pe urmele tatălui, Karl. Iar Cecilia Cuţescu, soția lui Frederic, a fost la rândul ei o pictoriță remarcabilă prin talent și personalitate. Lucrările ei mărturisesc și o viguroasă angajare – neobișnuită în acel loc și timp – pentru afirmarea femeilor ca persoane cu drepturi depline. Membri de seamă ai „lumii bune” din România interbelică, artiștii din familia Storck sunt o prezență emblematică atât pentru opera lor artistică, cât și pentru că reprezintă întruparea spectaculoasă a spiritului vremii – nu în ultimul rând, al ideii de viață trăită ca operă de artă.

Clădirea care găzduiește azi Muzeul Frederick Storck și Cecilia Cuțescu-Storck a trecut aproape nevătămată prin pustiul cultural al celor patru decenii de comunism românesc. Un fel de Gesamtkunstwerk bucureștean sui-generis, edificiul abia centenar apare azi ca un îndepărtat și aproape neverosimil documentar arhitectural al unei întregi epoci cu multiplele sale registre de viață economică, socială și – cristalizarea ei suprastructurală – atitudine artistică. Este, din acest motiv, o piesă chintesențială de patrimoniu cultural.

Casa Storck a fost construită între 1911 și 1913 de arhitectul Alexandru Clavel, dar planurile au fost hotărâtor influențate de comanditari. Arhitectura de inspirație romantică amintește puțin (firește, la scara minoră a unei vile urbane) de cea a castelului Peleș, în măsura în care evocă limbajul nordic al clădirilor de paiantă, evocând și aici originea germană a familiei. În acest sens, funcția memorială era întrucâtva atașată edificiului de la bun început – dar, dată fiind mulțimea de case construite în perioada ante și interbelică la București în stiluri istorizante, acest lucru încă nu-l hărăzea unui destin excepțional.

Însă de-a lungul vieții cuplului Cecilia Cuţescu și Frederic Storck, casa s-a impregnat succesiv de amprenta artistică a locuitorilor ei. Nu doar prin prezența atelierului și a lucrărilor proprii – Cecilia a acoperit cu alegorii pictate într-o tehnică proprie pereții sălilor de primire, iar Frederic a sculptat basoreliefurile care împodobesc fațadele – ci și prin prezența pieselor colecției lor de artă. Aidoma tuturor colecțiilor de artă, ea exprimă gustul și priceperea celor care le adună; din ea fac parte și lucrările tatălui, Karl, și ale fratelui, Carol Storck. Casa este materializarea expresivă a îmbinărilor organice între planurile unei existențe de artiști-colecționari care aici lucrează, dar duc totodată o viață familială și socială. Pe fundalul începutului de secol XX european și românesc, ni se oferă discursul arhitectural al unui fragment de locuire urbană extrem de particular – locuitorii erau caractere puternice, foarte prezente în societatea vremii – și în același timp reprezentativ. Exemplaritatea edificiului și a încărcăturii sale memoriale vine din faptul că vila suprasaturată artistic exprimă metaforic năzuințele de bine ale unei epoci.

Casei i se asociază, desigur, grădina. Ea adăpostește o parte a colecției, dar este și extinderea vilei urbane, cu funcțiunile sale specifice de locuire. Împreună și continuat oarecum de casele din jur – cartierul este încă într-o bună măsură asemănător ca atmosferă cu ce probabil că era acum un secol – fie și muzeificat, acest monument istoric își îndeplinește exemplar funcția memorială. Vizitarea casei – cu colecția de artă în care se amestecă lucrările membrilor familiei cu piese colecționate peste generații, mulajele, macheta bisericii episcopale de la Curtea de Argeş de dinainte de intervenția lui Lecomte du Noüy, dar și cu mobilierul folosit de cei ai casei ar trebui să fie în sine de ajuns pentru a justifica păstrarea și locuirea patrimoniului construit.

Ceea ce o singularizează însă, între alte case de colecționari de artă, este sinteza unică de arhitectură, arte vizuale și existența de fiecare zi. Oricine se abate pe-acolo poate simți toate aceste straturi de semnificații; sunt urme ale locuitorilor care odinioară au imaginat casa, au mobilat-o, au împodobit-o, au trăit și au murit în ea. Artiștii din familia Storck „au însămânțat și au produs, în cel mai bun înțeles al cuvântului, artă și cultură românească”9.

Deși casa Storck este azi doar unul dintre muzeele foste colecții particulare din București, ceea ce o singularizează între ele este sinteza fără pereche dintre personalitatea membrilor unei familii de artiști, arta lor, curentele culturale dintr-o epocă de înflorire a capitalei românești și, nu în ultimul rând, proiectul unei arhitecturi predestinate să găzduiască toate acestea.

Este o împrejurare norocoasă că edificiul există și azi într-o formă aproape neschimbată. Împrejurare neîmpărtășită de casa de vacanță a cuplului de artiști Cecilia Cuţescu și Fritz Storck. Abandonată, vila lor de la Balcic este azi într-o stare avansată de ruină. Valoarea sa memorială tinde să dispară cu totul. Contrastul dintre cele două edificii relevă importanța conservării patrimoniului cultural: oricât de prețios ar fi fost un monument istoric, odată distrus, este pierdut și irecuperabil.

1 Karl Friedrich Eusebius Trahndorff, Ästhetik oder Lehre von Weltanschauung und Kunst, Berlin, 1827.
2 „Just as those who do not love Plato more than Truth cannot pass beyond the threshold of the Academe.”
3 Gabriele Bryant, „Timely timeliness”, în Tracing Modernity, Mari Hvattum și Christian Hermanssen, editori, Londra și New York, Routledge, 2004, p. 159.
4 Rezistența în timp a metaforei arhitecturii ca muzică încremenită este analizată exhaustiv în teza de doctorat a lui Khaled Saled Pascha, Gefrorene Musik – Das Verhältnis von Architektur und Musik in der ästhetischen Theorie, Berlin, Fakultät VII – Architektur der Technischen Universität Berlin, 2004.
5 Gabriele Bryant, ibid. Excrescențele aberante ale acestui fel de fundamentalism s-au concretizat, între altele, în doctrinele politice totalitare care au răvășit societățile europene în secolul al XX-lea: utopia societății fără clase și cea a societății cu o singură rasă.
6 O bibliografie selectivă se găsește la sfârșitul acestor considerații.
7 Îi putem cita la întâmplare pe Paul Louis Albert Galleron, André Lecomte du Noüy, Johann Schlatter, Alfred Saligny.
8 Eleonora Costescu, Artiștii Storck, p. 5.
9 Ioana Beldiman, „Despre lectura unui catalog”, în Sculptorii Storck, p. 12

BREZIANU, Barbu, Monografia Karl Storck, București, E.S.P.L.A., 1956
BRUKNER, Serafina, Cecilia Cutzescu-Storck, București, Anima, 1992
COSTESCU, Eleonora, Artiștii Storck, București, Arc 2000, 1996
CUTZESCU STORCK, Cecilia, Fresca unei vieți, București, „Bucovina” I. E. Torouțiu, 1943
HÜGHEL, Gerhard Eike, Fritz Storck între București și München, teză de doctorat, Universitatea București, 1987
MIHALACHE, Marin, Sculptorii Storck, București, Meridiane, 1975
OPREA, Petre, „O clădire monumentală din București”, în Revista Monumentelor nr. 2, 1980
OPRESCU, Gh., Fritz Storck, București, E.S.P.L.A., 1955
ÖTT, Gunther, Sculptorii din familia Storck, București, Fundația pentru literatură și artă Carol al II-lea, 1940
RĂDULESCU, Mihai Sorin, Date privind genealogia familiei Storck, Iași, Arhiva genealogică II (VII), 1995, 3-4
VĂRBAN, Liliana, IONIȚĂ, Ionel, VASILIU, Dan, Casa Storck – Muzeul Storck, București,
Muzeul de Istorie al Municipiului București, 2005
VĂRBAN, Liliana, IONIȚĂ, Ionel, VASILIU, Dan, Sculptorii Storck – catalogul operelor de artă ale artiștilor din familia Storck, București, Muzeul de Istorie al Municipiului București, 2006
VĂRBAN, Liliana, „Patrimoniul Muzeului Frederic Storck și Cecilia Cutzescu Storck”, în București – Materiale de istorie și muzeografie, nr. XVIII, Muzeul de Istorie al Municipiului București, 2004

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR.6/2018

„NOUA” PARADIGMĂ A LOCUIRII ​

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog