RDW

Despre efemeritatea locuirii. Casa Arapu

Eseu

Despre efemeritatea locuirii.
Casa Arapu

text și schițe: Adrian SPIRESCU
foto: Daniela PUIA

„Ce poate face arhitectura pentru noi și nu ne folosim de ea, este să simțim emoțiile geometrice și numerice pe care le cântă și descântă la fiecare pas, la fiecare mișcare, armonii pe care fiecare element al ei le desfășoară dacă avem câte un minut să le privim pe fiecare în parte și care toate la un loc dau casei și monumentului poezia care schimbă monotonia vieții, care ne face să ne bucurăm de toate ființele întâlnite, de flori, de soare, de vânt, de ploae. Dar noi nu avem timp să-i ascultăm discursul plin de spirit și de caracter.” (Constantin Joja, „Sensuri și valori plastice în arhitectura românească”, Editura Eminescu, 1981)

Parcurgând Bucureștiul, ne atrag deseori atenția formele caselor, neobișnuite, strălucitoare sau numai natura care le învăluie. Fascinați, le acceptăm cu recunoștință perfecțiunea și dorim să descoperim secretul farmecului lor. Formele care ne captează primele atenția sunt în același timp într-o legătură intimă cu întâmplările trăite și cu amintirile noastre.
Atunci când remarcăm o casă, simțim instinctiv că asta se datorează faptului că ne-a dezvăluit o „sclipire” a ceva esențial legat de structura propriei noastre naturi. Cu alte cuvinte, recunoaștem fapte, întâmplări petrecute în sau în legătură cu acea casă, sau, pur și simplu, îi observăm frumusețea. Când revedem/reîntâlnim o casă și ne apropiem de ea o raportăm în timp la spațiul arhitectural trăit. Spațiul fizic/construit are și el un rol, dar „…spațiul trăit transcende întotdeauna geometria. Elementele de arhitectură nu sunt unități vizuale sau Gestalt, ci întâlniri, confruntări care interacționează cu memoria”1.
Analizând pictura lui Bonnard într-un eseu din 1955, Lorenz Eitner comenta ideea ferestrei deschise care pune față în față două lumi: interiorul și exteriorul – „interiorul cu a sa «poésie du désir», exteriorul cu ale sale opțiuni -„tentateurs»”2.
Atunci când arhitecta Henriette Delavrancea-Gibory a desenat casa în care au locuit cândva și prieteni de-ai mei, arhitecții Radu și Cătălina Meliță și arhitectul Vlad Arsene, a închipuit o frumusețe durabilă în timp care ține de legitatea și ordinea formelor. Încăperile care compun o casă nu sunt însă simple cutii închise, ele conțin frânturi de viață cu care se află într-o stranie corespondență.
Țin minte aceste frânturi care se recompun la fiecare privire îndreptată către casa de pe strada Pictor Barbu Iscovescu, nr. 44, ca într-un caleidoscop de bâlci: țin minte o întâlnire la cafea cu Radu, Cătălina și cu domnul Meliță, care era și pictor amator; țin minte când am venit cu prietenul Mihai Moldoveanu la o discuție despre arhitectură cu tânărul, pe atunci, arhitect Vlad Arsene; țin minte că am admirat cartierul de la fereastra etajului doi al clădirii, din livingul inundat de lumină al apartamentului de trei camere în care locuiau Radu și Cătălina. Se întâmpla în anul 1978. Am și astăzi în memorie amestecul de cărți și reviste de arhitectură, Domus și L’Architecture d’Aujourd’hui din acea perioadă, ca și seratele petrecute în spațiosul living care privea către strada Pictor Iscovescu colț cu Pictor Rosenthal.

Și desigur țin minte arhitectura casei, fiindcă o revăd cam o dată pe lună când merg să le dau binețe unor prieteni. Țin minte când treceam pe strada Rosenthal și, împreună cu Mihai, care locuia la nr. 33, admiram ritmul dat de olanele copertinelor; țin minte culoarea frunzelor care îmbrăcau fațada… Le țin minte pe toate și fiecare dintre aceste amintiri mă apropie sufletește de această casă.

Forma curbă a fațadei care urmărește inflexiunea străzii, brise soleil-urile ferestrelor, copertinele acoperite cu olane, ferestrele în bandou continuu la nivelul etajelor, etajul trei retras față de volumul construit cu demisol, parter și două etaje, la o primă vedere nu au nimic neobișnuit: nu poți găsi virtuți aparente acestei case și n-ai nici cum să te lași vrăjit de ceva dinăuntrul ei.
În peretele de acces în interiorul clădirii din strada Pictor Iscovescu, alcătuit din metal și sticlă, recunoaștem actul de a pătrunde în spațiul interior, prin elegantul hol de la parter. Designul său, al treptei de acces sau al copertinei contează mai puțin.
Trecătorii și copiii se mai opresc câteva minute să se odihnească pe bancheta-gard, limită de proprietate. Acest loc cedat spațiului public, dens plantat, chiar și într-un perete-jardinieră sub fereastra continuă a parterului, reprezintă ceea ce era, din capul locului, un privilegiu.

Casa Arapu

Linia generală curbă – a străzii, trotuarului, gardului-banchetă, jardinierei, copertinei, ferestrelor, a soclului – se amplifică prin vegetația din acest spațiu al curții de aproximativ. 3-4 metri, deschis către stradă, către trecători.
Am descoperită casa P+3 proiectată în perioada 1938-1939 de către Henriette Delavrancea-Gibory pentru Grigore (Piki) Arapu în anii de liceu petrecuți la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București. Educația artistică primită atunci mă face să asociez originea ei cu picturile lui Bonnard, Braque, Picasso, ba chiar cu muzica lui Bob Dylan, Joan Baez sau Louis Armstrong. Și cinematografia acelui timp vine cu puternica ei seducție dată de spațiul imaginat sau rememorat din Eclipsa lui Antonioni, din Blow-up sau Nașul lui Copola.
Toate aceste secvențe combinate mai mult sau mai puțin real, acoperite de vălul uitării, m-au însoțit când am ajuns ultima dată pe strada Pictor Iscovescu. M-am oprit în dreptul ușii de la numărul 44 ascultând sunetul unui pian din interiorul casei. Am încercat să-mi reamintesc câteva întâmplări din acea perioadă care sunt și o provocare a memoriei mele în a descrie complexitatea unei case.
Am stat cam 5 minute, până când unul dintre noii locatari s-a uitat întrebător la mine. Atunci am luat-o din loc încet, întristat de efemeritatea ființării noastre în anumite momente ale vieții în spațiile arhitecturale de dincolo de pragul intrării, de cât de ușor devin străine pentru contemporani. Ele lasă loc în permanență contextualizării și transformării.

1. Juhani Pallasmaa, „Privirea care atinge: arhitectura și simțurile”, Arhitext, 2015.
2. Lorenz Eitner, „The Open Window and the Storm – Tossed Boat: An Essay in the Iconography of Romanticism”, Art Bulletin 37, no. 4 (1955):286.

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR.6/2018

„NOUA” PARADIGMĂ A LOCUIRII

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog