RDW

JOCURI DE COPII LA VENEȚIA

JOCURI DE COPII LA VENEȚIA

text: Bogdan TOFAN

© Laurian Ghinițoiu

Veneția arhitecturală mă înfioară de fiecare dată. Am avut norocul să o cunosc în detaliu în cei 5 ani în care am vizitat-o des în calitate de comisar al Uniunii Arhitecților din România însărcinat cu organizarea procesului de selecție a echipei de arhitecți care a amenajat pavilionul în 2012 și în 2014.

În cadrul Bienalei de la Veneția am avut ocazia să vorbesc cu Rem Koolhaas, în 2013 și 2014, și m-am bucurat să văd ce bine cunoaște arhitectura românească. Spunea că fiecare pavilion ar trebui să fie ca un discurs despre ultima sută de ani de arhitectură (1914-2014).
În perioada de pregătire curatorială a întregii bienale, în cadrul uneia dintre conferințele de presă pe care le-a susținut în fața jurnaliștilor veniți din aproximativ 60 de țări, a dat detalii despre cum ar vedea dumnealui procesul de pregătire a discursului arhitectural pentru oricare dintre țările participante. „Priviți, de exemplu, la România și la cum s-a desfășurat pe durata ultimilor 100 de ani. Arhitectura acestei țări a fost influențată de două curente, și din exterior, dacă priviți la arhitecții Horia Creangă și Duiliu Marcu, dar și de curentele artistice din interior, dacă priviți, vă rog, la producția arhitecturală a lui Ion Mincu și la Statie Ciortan.”

Acest scriitor și arhitect cunoștea esențialul despre fenomenul arhitectural într-o țară de obicei ignorată, în mod fatal, de presa internațională.

Am rămas siderat. Mărturisesc că a fost o lecție superbă pentru mine, am simțit că existăm, că suntem luaţi în considerare într-un cadru în care aveam toate șansele să fim ignorați. Nu pentru că nu avem valoare, ci, poate, din motivul pentru care am ieșit mereu în față cu ciudățenii și lucruri arhitecturale bizare care nu ne caracterizau – vezi fenomenul caselor romilor. Mi-au plăcut cele spuse atunci de Rem Koolhaas și am înțeles că, în ciuda faptului că este un rebel, este un om profund, cu o cultură solidă, care vrea să înțeleagă, și de multe ori reușește, să vadă în profunzime fenomenul arhitectural internațional.

Într-un interviu mai recent, în 2017, la Moscova, unde are deja a treia lucrare de arhitectură în lucru – Moskva Urban Forum – tot el spunea că spațiul rezidențial urban și arhitectural ex-sovietic are calitatea de a fi generos, este gândit pentru toți oamenii, indiferent de ocupație sau clasă socială. Acest spațiu urban al anilor de după cel de-al Doilea Război Mondial ar trebui păstrat, nu dărâmat, pentru că este o mărturie vie a modului în care oamenii au trăit în acea perioadă în această parte de lume. Am învățat atunci de la Rem Koolhaas ceva ce nu-mi era clar pentru că-mi lipsea perspectiva, anume că ce se întâmpla la noi se întâmpla în toată Europa de Est – adică și la Bratislava, Zagreb, și în Berlinul de Est, și la Budapesta, arhitectura și urbanismul erau cam la fel. Atunci, în 2014, am văzut expus acest tip de spațiu urban în pavilionul olandez care vorbea despre marele Bakema. Am întrezărit atunci un filon de fundamentare teoretică urbanistică olandeză.

Multe se pot spune la noi despre regimul din acea vreme, dar spațiul urban proiectat și realizat atunci are o anumită calitate și denotă o grijă specială față de om, de cetățean; ar trebui prezervat, protejat așa cum încercăm să protejăm un monument istoric astăzi. Cred că Rem Koolhaas are dreptate când spune acest lucru. Simt un fel de solidaritate cu arhitecții și proiectanții din perioada 1950-’70, care au proiectat la scară mare, poate şi pentru că îl revăd pe tatăl meu, Aurel Tofan, care a lucrat în acea perioadă la Proiect București împreună cu marele arhitect Dinu Hariton la proiectarea cartierului Drumul Taberei. Din păcate, în multe cazuri, spaţiile create atunci au fost parazitate și distruse în zilele noastre.

Pavilionul României la Bienala de Arhitectură de la Veneţia din acest an a pus în discuţie exact acest spațiu urban, o moștenire a acelor vremuri, dar din altă perspectivă. Conceptul pavilionului a surprins universul sentimental al copilăriei în general şi, în particular, atmosfera jocurilor din fața blocului ale copiilor care au crescut cu cheia-de-gât. Pavilionul nostru de la Veneția a fost în această vară locul unde un cetățean „occidental” a putut sonda universul copilăriei din țările blocului ex-sovietic. Unde? La Pavilionul României din Giardini della Biennale. „Expoziția” românească din cadrul Bienalei de la Veneția din acest an a vorbit despre jocurile copiilor din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial – aceasta a fost calitatea lui esențială. A trecut peste bariera ideologiei, atingând sufletul de copil al fiecărui vizitator. Interactiv, sensibil, declanșator de amintiri.

© Laurian Ghinițoiu
© Laurian Ghinițoiu

La prezentarea conceptului proiectului am înțeles ideea de bază: spațiul urban în care s-au jucat și se mai joacă mulți copii, în general, în mediul urban. Dar nu reuşeam să fac legătura cu titlul. Nu știam ce înseamnă MNEMONICS. Echipa mi-a explicat asocierea conceptului expoziţiei cu termenul, memoria ca declanșator şi reactivator al amintirilor. Pentru publicul larg acest titlu poate părea ușor pretențios însă subiectul chiar este de interes general pentru publicul de orice vârstă.
Mi-au plăcut foarte mult cartolinele ilustrate pe care le-am găsit în expoziție. Pentru mine benzile desenate au însemnat şi încă mai înseamnă mult. Când eram în liceu, obișnuiam să merg la Institutul Francez, de pe Bulevardul Dacia din București și împrumutam cărți cu benzi desenate. Mi-a plăcut să regăsesc această manieră de a vedea lumea prin ochii unui copil și felicit echipa pentru acest gest.

Este 2018, an jubiliar. Se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire. Prezența României la Expoziția Internațională de Arhitectură de la Veneția – La Biennale di Venezia – a avut anul acesta o structură bipartită. Pavilionul României din Giardini della Biennale a conținut corpul principal al discursului MNEMONICS, iar mica galerie de la parterul Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică, situat în cartierul Canareggio, în centrul Veneției, a dezvoltat discursul prin prezentarea unui exponat mai aparte: „o scară de bloc” reinterpretată. Chiar și astăzi copiii se mai joacă în scara blocului când plouă afară sau dacă le permit vecinii.

Am regăsit cu plăcere aici, alături de echipa de autori, arhitecții din cadrul proiectului „De-a Arhitectura”, care se ocupă de educația copiilor în școli. Au aici un front deschis pentru imaginația copiilor, pentru povești.
Ce mi s-a părut deosebit de valoros a fost bucuria din ochii celor care ieșeau din pavilion. Păreau reparați, refăcuți, ca și când se reîntâlniseră cu cineva drag pe care nu-l mai văzuseră de mult timp.

Cred că arhitectura de bună calitate ce merită a fi parcursă este cea capabilă să aducă bucurie şi să inducă oamenilor o stare de bine, să-i ajute să se regăsească. Efectul său asupra privitorului este unic – produce amintiri. Aici s-a întâmplat ceva similar – după ce parcurgi Pavilionul României pleci cu o amintire, iei cu tine sentimentul că cineva ți-a dat posibilitatea să te întorci acasă și să te mai joci încă o dată în fața blocului. Am rămas cu dorința de a revizita pavilionul și cred că asta contează.

 Am spus tuturor prietenilor mei: „Vizitați pavilionul României de la Bienala de anul acesta de la Veneția – este simplu și direct, te face să revezi copilăria uitată!”

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR.6/2018

„NOUA” PARADIGMĂ A LOCUIRII

Comments

comments

Leave A Comment

You must be logged in to post a comment.

Powered by Jasper Roberts - Blog