RDW

UN VEAC ŞI JUMĂTATE DE CONCURSURI DE ARHITECTURĂ 1859-1990

Dosar tematic

UN VEAC ŞI JUMĂTATE DE
CONCURSURI DE ARHITECTURĂ
1859-1990

Text, foto, scanări: Alexandru PANAITESCU
Cercetare arhivistică: Iuliana MIRCEA

Preocuparea pentru promovarea valorilor arhitecturale printr-o competiţie permanentă între arhitecţi, inclusiv prin susţinerea şi organizarea concursurilor profesionale, are în România o tradiţie de peste un veac şi jumătate. Practica a fost preluată din experienţa occidentală, inclusiv a şcolilor de arhitectură, mai a ales a celebrei Ecole de Beaux-Arts din Paris şi a devenit curentă mai ales spre sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu iniţierea realizării primelor clădiri publice reprezentative. Iniţial s-a apelat la arhitecţi străini cu experienţă, cărora, în scurt timp, li se vor alătura arhitecţi români şcoliţi mai întâi în străinătate şi apoi la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti şi care erau, în mod firesc, dornici de afirmare.
Din câte se cunoaşte, primul concurs public cu participare internaţională a fost iniţiat, în 1859, pentru realizarea Palatului de Justiţie pe locul fostului Han Constantin Vodă (unde este acum Palatul Poştei Centrale – MNIR), dar din lipsă de fonduri proiectul câştigător al arh. Alexandru Orăscu nu s-a putut materializa. În final, fără concurs, spre sfârşitul secolului, pe alt amplasament de pe Spaiul Independenţei, realizarea Palatului de Justiţie a fost încredinţată arhitectului Albert Ballu, care, pentru dirigenţia lucrărilor şi amenajările interioare, a colaborat cu arh. Ion Mincu.
Printr-o decizie parlamentară din 1873 pentru construirea Palatului Camerei Deputaţilor s-a organizat un concurs desfăşurat în 1879, dar fără un rezultat concludent, acordându-se numai premiul II proiectului semnat de Alexandru Săvulescu. Mai mult interes a stârnit peste un deceniu concursul din 1890, de această dată pentru palatele Camerei Deputaţilor şi Senatului. Pentru primul edificiu s-au prezentat 37 de proiecte, iar laureat a fost arhitectul Dimitrie Maimarolu, construcţia realizându-se de acesta abia după 1906, într-o altă formă şi pe un alt amplasament din Dealul Mitropoliei. În cazul Palatului Senatului, unde s-au prezentat 16 proiecte, nu s-a obţinut un răspuns mulţumitor, iar atribuirea lucrării se va tranşa peste două decenii, prin altă competiţie. Aceasta a avut loc în 1911, când amplasamentul Palatului Senatului era stabilit pe splaiul drept al Dâmboviţei, la intersecţia acestuia cu Calea Victoriei, pentru care noul edificiu ar fi devenit un cap de perspectivă monumental. Competiţia este câştigată de proiectul lui Dimitrie Maimarolu şi Ernest Doneaud1. Construcţia este, de această dată, începută după proiectele arhitecţilor câştigători, dar din lipsă de fonduri (veşnica problemă) lucrarea este oprită în perioada interbelică la nivelul fundaţiilor, pentru ca în 1959 să fie ridicat pe acestea un bloc turn (arh. Constantin Moşinschi).
Tot în 1890 se mai organizează concursuri şi pentru Teatrul Naţional din Iaşi şi Palatul Administrativ din Brăila.
Semnificativ este de amintit, un fapt poate nu chiar întâmplător, că fondarea la 26 februarie 1891 a Socieţăţii Arhitecţilor Români (SAR) s-a făcut cu prilejul banchetului care îi omagia pe Ed. de Joly şi Paul Wallot, doi dintre membrii juriului concursului din 1890 pentru palatele Camerei Deputaţilor şi Senatului. Cu acest prilej a fost lansată iniţiativa constituirii noii asociaţii profesionale a arhitecţilor, care, faţă de alte tentative2, şi-a dovedit apoi longevitatea şi mai ales marea utilitate, existând până astăzi, cu toate frământările, transformările şi greutăţile prin care a trecut.
Pe lângă avantajele şi echitatea atribuirii lucrărior publice prin concurs, din acea epocă există şi unele rezerve privind pericolul aplicării sistemului mai puţin onest şi-n mod strict profesional, astfel în revista Analele architecturei şi ale artelor cu care se leagă, publicată de arh. Ion N. Socolescu, într-un articol nesemnat se afirma că „… sistemul de a pune la concurs întocmirea proiectelor de clădiri publice importante s-a întrebuinţat la noi foarte mult, dar, din nenorocire, niciodată n-a dat rezultate satisfăcătoare, afară de una sau două excepţii, din cauză că organizarea concursurilor s-a făcut în mod puţin chibzuit. Mai întotdeauna vocea oamenilor speciali este înăbuşită de majoritatea acelor ce nici nu sunt de meserie, nici nu se frământă cu firea de consecinţele rele ale unui concurs rău organizat, care compromite sistemul, provoacă cheltuieli enorme şi o pierdere de timp foarte mare…”, unele dintre observaţii păstându-şi actualitatea.
Dintre competiţiile de referinţă din acea perioadă de început a arhitecturii româneşti moderne merită menţionate câteva, datorită în primul rând importanţei edificiului pentru care se organiza concursul, dar şi spectaculozităţii multora dintre soluţiile prezentate, chiar dacă ele n-au fost materializate.

Concursul din 1892 pentru Gara Centrală, premiul I, arhitecţii Louis Blanc şi Alexander Marcel
Concursul din 1892 pentru Gara Centrală, premiul III, arh. Giulio Magni

De la Gara Centrală la Cetatea Universitară

Din dorinţa exprimată încă din 1872 de a apropia de zona centrală a oraşului principala gară a Bucureştiului, după modelul marilor gări din capitalele europene, mai ales din Paris, în 1892 se organizează un concurs internaţional pentru Gara Centrală dispusă pe un teren vast dintre Bdul Elisabeta, Calea Plevnei, actuala str. Mircea Vulcănescu şi Splaiul Independenţei, iar premiul I a fost atribuit proiectului semnat de arh. Louis Blanc şi Alexander Marcel. Ezitările Direcţiei Căilor Ferate manifestate din diferite motive, mai ales financiare, vor amâna multă vreme intenţia de a muta gara mai spre centru, iar până la urmă, în anii 1920, se va renunţa definitiv la aceasta în favoarea dezvoltării Gării de Nord. La mijlocul anilor 1930, din iniţiativa Regelui Carol al II-lea se va propune, pe baza unui amplu proiect al arh. Petre Antonescu, construirea în această zonă a Cetăţii Universitare, mult extinsă în lungul Dâmboviţei, până în zona Grozăveşti. Din acest proiect se vor construi numai două obiective, Facultatea de Drept, de pe Bdul Elisabeta, şi un corp al Casei Studenţilor (în perioada comunistă cunoscută sub numele de „Grigore Preoteasa”), de pe Calea Plevnei. Dorinţa realizării unui mare centru universitar se menţine şi la începutul anilor 1950, dar sub o altă formă, de expresie realist-socialistă, concepută de o echipă condusă de arh. Duiliu Marcu, care îngloba şi noua clădire a operei, și arh. Octav Doicescu, construită în 1953.

Concurs din 1890 pentru Palatul Camerei Deputaţilor pe amplasamentul din Bdul Elisabeta, vizavi de Grădina Cişmigiu, premiul II, arh. Giulio Magni
Concursul din 1911 pentru Palatul Senatului, premiu arh. Dimitrie Maimarolu şi Ernest Doneaud

Palatul Comunal (Primăria)

Printr-o istorie la fel de agitată a trecut şi această lucrare, care mai bine de jumătate de secol s-a dorit a fi ridicată pe terenul din Piaţa Universităţii, achiziţionat special de municipalitate între actualele bulevarde Carol I, Bălcescu, Str. Batiştei. În 1899 proiectul este încredinţat arhitectului Ion Mincu, care în 1900 propune o soluţie, după ce în 1895 Giulio Magni, George Sterian şi Louis Blanc au fost singurii care au predat propuneri, dintre cei opt arhitecţi invitaţi la un concurs de proiecte, eşuat din cauza schimbării primarului. În 1912 se renunţă şi la proiectul lui Mincu, din cauza decesului acestuia, iar lucrarea este încredinţată lui Petre Antonescu, care a prezentat un proiect în stil neo-românesc3. Subiectul a fost reluat apoi în 1926 de un alt concurs la care s-au prezentat 23 de proiecte, iar iniţiativa şi rezultatele au fost contestate de Petre Antonescu, autorul proiectului din 1912, care nici n-a participat la competiţie.
Alt concurs pe acelaşi subiect şi amplasament se va ţine şi-n 1935-1936, impunându-se detaşat un proiect, de data asta în stil clasic modernizat, tot al lui Petre Antonescu, care, de asemenea, n-a fost aplicat.
Subiectul pare să rămână de actualitate până la mijlocul anilor 1950, când la sfârşitul anului 1956 se organizeză un ultim concurs pe această temă, însă numai pentru sistematizarea Pieţei Universităţii (atunci Nicolae Bălcescu) care să definească soluţia amplasării unui sediu al administraţiei oraşului. Rezultatele n-au fost convingătoare, iar premiile I şi II au fost împărţite între echipele formate de arh. Titu Elian, Constantin Frumuzache, Aron Solari Grimberg, Pompiliu Macovei (atunci arhitect-şef al Capitalei), Aurel Teodorescu şi cea alcătuită din arh. Victor Aslan, Carol Hacker, Dan Ioanovici. Spre sfârşitul anilor 1950 subiectul s-a închis prin atribuirea fostului Palat al Ministerului Lucrărilor Publice (1910, arh. Petre Antonescu) către Primărie (atunci Sfatul Popular Bucureşti). Pe amplasamentul din Piaţa Universităţii rezervat câteva decenii pentru realizarea Palatului Comunal se vor construi, spre sfârşitul anilor 1960, Teatrul Naţional şi Hotelul Intercontinental.

SAR cere lucrări publice prin concurs

Totuşi, la începul secolului al XX-lea, prin concusuri publice s-au atribuit mai multe lucrări importante atât în Bucureşti, cât şi-n provincie, dintre acestea amintim proiectele pentru Palatul Bursei (1907, arh. Ştefan Burcuş), Institutul Geologic, azi muzeu (1905, arh. Victor Ştephănescu) sau pentru Catedrala din Galaţi (arh. Petre Antonescu şi Ştefan Burcuş).
Cu prilejul aniversării unui sfert de veac de la constituirea SAR, la primul Congres al arhitecților din România, din 25-26 februarie 1916, se propun mai multe solicitări către autorităţile statului în vederea bunei exercitări a profesiei de arhitect. Cu toate că în numeroase cazuri atribuirea proiectelor publice se făcea prin concurs, practica nu era generalizată şi fără o bază legală clară şi mai ales unitară, motiv pentru care în prima moţiune adoptată de Congres se solicită instituirea obligativităţii ca toate lucrările de arhitectură ale statului să fie atribuite numai prin concursuri publice naţionale, la care pe lângă arhitecţii din România ar fi putut participa şi arhitecţi străini, numai cu condiţia să fie stabiliţi în ţară cu cel puţin cinci ani înainte. În expunerea de motive privind acest subiect arh. Ştefan Burcuş concluziona că „lucrările publice urmează să se facă prin concurs, deoarece numai aşa se vor pune la încercare toate elementele, dându-se posibilitatea arhitecţilor tineri să lucreze, fapt care îi va face stăpâni pe meserie, iar arhitectura, în genere, va progresa cu concursul tuturor”.
Tot în 1916, cu prilejul iniţierii concursului pentru un imobil al Aşezămintelor „Nifon Mitropolitul”, SAR a publicat în revista Arhitectura 2/1916 un „Program pentru instituirea concursurilor publice” care cuprindea succint precizări foarte clare privind condiţiile de desfăşurare a unui concurs de arhitectură, cum ar fi: stabilirea calendarului de desfăşurare, modul de alcătuire a temei, scara desenelor, asigurarea anonimatului proiectelor, acordarea lucrării celui care a câştigat locul I etc.

Propuneri privind reglementarea concursurilor de arhitectură au fost susţinute apoi şi-n perioada interbelică cu diverse ocazii, cum ar fi congresele arhitecţilor din 1924 sau 1928, dar toate au rămas fără o rezolvare legală concretă. Totuşi, în 1920 şi apoi în 4 februarie 1921, SAR va adopta un Regulament pentru organizarea concursurilor publice, care, chiar dacă nu era obligatoriu, va fi utilizat de multe autorităţi publice care organizau concursuri de arhitectură, dovedindu-şi marea utilitate.
Şi-n perioda interbelică, chiar imediat după Primul Război Mondial, este de remarcat că multe construcţii se realizează după proiecte selecţionate prin concursuri publice de arhitectură, cum a fost în cazul Mausoleului de la Mărăşeşti (1923, arh. George Cristinel), Catedralei din Cluj (1920-1930, arh. George Cristinel, Constantin Pomponiu), Catedralei din Timişoara (1936-1941, arh. Ion Trajanescu), Catedralei din Bălţi (arh. Constantin Joja), bisericilor din Satu Mare, Madona Dudu din Craiova (arh. Ion Trajanescu, Sterie Becu), Sf. Mihail şi Gavriil – Parcul Domenii – Caşin (1937-1939, arh. Dimitrie Ionescu Berechet) ş.a. Din diferite cauze, majoritatea financiare, de imprecizie a temei sau/şi administrativ-organizatorice, rezultatele unor concursuri nu s-au materializat, cum ar fi cele pentru sistematizarea Pieţei Romei – Sf. Gheorghe din Bucureşti, Catedrala Ortodoxă din Brăila, pentru diferite palate destinate prefecturilor, trei sanatorii TBC, un hotel la Balcic etc.
În special după 1936-1937, mai ales Corpul Arhitecţilor din România – CAR, organizaţie înfiinţată în 1932 prin stăruinţa SAR şi care gestiona dreptul de liberă practică al arhitecţilor, a participat la organizarea unor concursuri publice importante, cum au fost cele pentru Piaţa 8 Iunie (Piaţa Unirii de astăzi), Palatul Comunal Bucureşti (caz menţionat mai sus) sau pentru Pavilionul României de la Expoziţia Universală – Paris, 1937, monumentul Regelui Ferdinand din Cernăuţi.

Bisericile – prin concurs și controverse cu Patriarhia

O situaţie intersantă este cea a două concursuri pentru Biserica Parcul Domenii – Caşin, primul organizat în 1936, cu implicarea CAR, care a fost câştigat de Ion I. Berindei, rezultat însă contestat de forurile bisericeşti în calitate de beneficiari. În final, lucrarea a fost încredinţată şi realizată cu bune rezultate după proiectul lui Dimitrie Ionescu Berechet, atribuit după organizarea, în 1937, numai de către parohie, a unui al doilea concurs restrâns, cu doar trei invitaţi. A doua competiţie a fost însă contestată de CAR, care a reacţionat prin sancţionarea lui Ionescu Berechet, suspendându-i dreptului de practică pentru doi ani, măsură foarte drastică, însă foarte repede anulată la presiuniile Patriarhului Miron Cristea exercitate prin ministrul educaţiei naţionale (!!!)4.

La vremuri grele… concursuri ambițioase

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între 1941-1943, în condiţii economice dificile, improprii realizării construcţiilor sau poate tocmai de aceea, din lipsă de lucrări, se vor inţia câteva concursuri pentru lucrări importante. Chiar dacă în organizarea lor s-a apreciat că nu s-au respectat în totalitate recomandările făcute de SAR şi CAR, ele au avut mereu reprezentanţi în juriu alături de cei ai Facultăţii de Arhitectură, iar atractivitatea concursurilor a fost confirmată prin participarea a numeroşi arhitecţi.

Concursul din 1936 pentru Piaţa 8 Iunie (azi Piaţa Unirii), premiul II ex aequo, arh. Alexandru Zamfiropol

Pentru ridicarea unei catedrale ortodoxe la Odessa, oraş cucerit în toamna anului 1941, s-a organizat în anul următor un concurs la care juriul condus de Horia Creangă a laureat ex aequo proiectele lui Tiberiu Niga, cât şi ale echipei Constantin Joja şi Ion Teodorescu. Tiberiu Niga va primi şi-n anul 1943 premiul I la concursul pentru clădirile administrative ale fabricii din domeniul apărării UCEA. În acelaşi an, 16 proiecte au participat la concursul pentru campusul universitar destinat facultăţilor cu profil agronomic, premiul I fiind câştigat de Alexandru Zamfiropol5.

Concursul din 1942 pentru Catedrala din Odessa, premiul I ex aequo, arh. Tiberiu Niga
Concursul din 1943 pentru amenajarea Pieţei Palatului Regal, premiul I, arh. Alexandru Zamfiropol

Un concurs important s-a ţinut tot în 1942 şi pentru sistematizarea Pieţei Victoriei, prilejuit de finalizarea Palatului Ministerului de Externe (astăzi, sediul guvernului), pentru care se propunea demolarea Palatui Sturdza, cu o arhitectură eclectică somptuoasă, care în final va dispărea şi ca urmare a avariilor bombardamentelor din august 1944.

Un concurs care a făcut istorie este cel din 1943 pentru Piaţa Palatului Regal, prin care se urmărea găsirea unei soluţii la spinoasa problemă a amenajării acesteia ca urmare a refacerii palatului şi a efectuării deja în zonă de importante demolări ale unor clădiri valoroase pentru a deschide o perspectivă cât mai largă noului edificiu regal, mult mai mare decât cel anterior. 

Soluţiile prezentate, inclusiv cea a arhitectului Alexandu Zamfiropol care a primit premiul I, propuneau spaţii monumentale, mai mult sau puţin alveolate, care la fel ca în soluţia făcută anterior de Nicolae Nenciulescu, arhitectul noului Palat Regal, presupuneau demolări semnificative, inclusiv a Bibliotecii Universitare „Carol I”. Rezultatele au fost contestate public în primul rând de unii membrii ai juriului6. Astfel, Ion Davidescu, din partea Comisiunii Superioare de Arhitectură şi Urbanistică, contesta ierarhia premiilor şi mai ales a calităţii proiectului Zamfiropol, câştigătorul concursului. Mult mai critic a fost însă Alexandru Tzigara-Samurcaş, directorul Fundaţiei „Carol I”, care în primul rând contesta intenţia dărâmării Bibliotecii Universitare, valoroasă operă a arhitectului Paul Gottereau, şi-n general caracterul cvasidemolator promovat pentru obţinerea unor soluţii de o monumentalitate forţată, prin care dispărea principalul spaţiu urban, dar mai ales monument cultural, din timpul Regelui Carol I, concluzionând că trebuie „… să nu comitem sacrificiul de a distruge cea mai personală din operele durate de întemeitorul Regatului Român”.

Concursul din 1943 pentru campusul universitar pentru facultăţile cu profil agronomic, premiul I, arh. Alexandru Zamfiropol
Concursul din 1946 pentru refacerea Teatrului Naţional din Bucureşti, premiul I ex aequo, arh. Alexandru Zamfiropol

Concepţiile care fundamentau soluţiile propuse în anii 1930-1940 vor fi statornice şi se vor regăsi şi-n propunerea din 1959, făcută de o echipă coordonată de Horia Maicu, Nicolae Bădescu, dar şi de Duiliu Marcu (care la concursul din 1943 a obţinut premiul III). O cu totul altă concepţie urbanistică, marcată de respectarea patrimoniului construit existent, va domina soluţiile concursului cu aceeaşi temă care s-a desfăşurat în primăvara anului 1997. Toate aceste încercări ezitante care nu s-au aplicat până la capăt au condus ca practic conformarea urbanistică a Pieţei Palatului, azi a Revoluţiei, să fie, de la sfârşitul anilor 1930, una haotică, rezultat al întâmplării.

Concursul din 1946 pentru refacerea Teatrului Naţional din Bucureşti, proiect arh. Victor Ştephănescu

În 1945-1946, la scurt timp de la schimbarea regimului politic, se organizează un prim concurs pentru reconstruirea pe amplasamentul iniţial, din Calea Victoriei, a Teatrului Naţional, avariat de bombardamentele germane care au urmat imediat după 23 august 1944. Dacă iniţial două expertize ale structurii construcţiei au concluzionat posibilitatea reparării clădirii, până la urmă noul guvern pro-comunist, prin ministrul culturii, Mihai Ralea, dispune în 1945 demolarea teatrului, iar ce se păstrase din decoruri, recuzită şi aparatura de scenă a fost preluat de ocupantul sovietic în cadrul despăgubirilor de război. Concursul, finalizat la 31 martie 1946, probabil şi un paleativ propagandistic care urmărea într-un fel să atenueze şocul produs de demolarea Teatrului Mare, construcţie emblematică a Bucureştiului, nu va avea însă un rezultat tranşant. În final, se decide contopirea premiilor I, II şi III, acordându-se trei premii ex aequo următoarelor echipe: Nicolae şi Pascal Georgescu; Alexandru Zamfiropol, Valentin Iorga, cât şi celei formate din Margareta şi Eugen Dumitriu, Haralamb Georgescu, Mircea Lecca, urmând ca echipele să colaboreze pentru găsirea unei soluţii comune7, recomandare prin care practic se amâna sine die obţinerea unui proiect care să poată fi aplicat. Pe lângă propunerile care au primit menţiuni, printre proiectele interesante se pare că a fost şi cel semnat de Victor Ştephănescu. Cum niciunul dintre proiecte nu este pus în operă se deschidea, de fapt, o perioadă de lungi şi sterile discuţii pe această temă, care vor dura până la mijlocul anilor 1960.

Concursul din 1954 pentru Piaţa Casei Centrale a Armatei (azi, Cercul Militar Naţional), premiul II, arh. Alexandru Zamfiropol, Alexandru Hempel (premiul I nu s-a acordat)
Concursul din 1959 pentru Piaţa Unirii, premiul I, arh. Adriana Ciortan, Mihai Enescu, Mircea Enescu, Alexandru Popescu-Necşeşti

Concursul de arhitectură este numai o problemă de arhitectură?

Trebuie subliniat că până în anii 1940, în condiţiile unei economii libere, principalul mijloc apreciat, cel puţin teoretic, a fi corect şi deschis pentru atribuirea unui proiect a fost, fără îndoială, concursul public de arhitectură. Chiar dacă aplicarea acestei proceduri nu respecta mereu reguli agreate în totalitate de arhitecţi, respectiv de SAR şi CAR, şi nu de puţine ori se întâmpla ca rezultatele să fie viciate şi de diferite interese străine de profesie, astfel că în unele cazuri, ca la orice competiţie, se mai stârneau şi pasiuni, cum s-a putut vedea şi mai sus. Totuşi, per ansamblu, concursurile de arhitectură au avut un rol bine apreciat în alegerea unor soluţii de arhitectură care corespundeau cu exigenţele epocii, jucând un rol important în promovarea unui produs de arhitectură de bună calitate, iar până în această perioadă numeroase construcţii, inclusiv unele edificii importante, au fost ridicate pornind de la proiecte sau având arhitecţi desemnaţi printr-un concurs public. Acestea tindeau să fie o alternativă firească la atribuirea directă a lucrărilor de proiectare, care însă va fi practic modalitatea de a încredinţa proiectele pentru investiţii particulare, în special locuinţe private, vile, reşedinţe etc.

Ascanio Damian, la dezbaterea publică a rezultatelor concursului pentru Piaţa Unirii, desfăşurată la sediul UA - Casa Arhitectului, din Str. Episcopiei 9

O rezolvare cu iz politic

Schimbările dramatice, politico-sociale, dar şi economice, de la sfârşitul anilor 1940, produse în urma instaurării şi consolidării rapide a regimului comunist, care s-au făcut cu sprijinul şi conform modelului impus de sovietici, a bulversat şi activitatea arhitecţilor. Între 1947-1949 se dizolvă şi dispar SAR şi CAR, se închid birourile de proiectare, din lipsă de comenzi şi după 1948, ca urmare a naţionalizării economiei, inclusiv a activităţii din construcţii, arhitecţii pierd statutul de liber-profesionişti. În ianuarie 1949 se înființează IPC, primul institut pentru proiectarea construcţiilor, care va fi nucleul şi modelul pentru formarea în scurt timp a unei serii de alte institute sau centre de proiectare, în general cu specific tehnologic, în care se vor încadra de voie şi mai mult de nevoie şi arhitecţii, numai cu statut de salariaţi. În aceste condiţii dificile la începutul anilor 1950 nu s-a mai pus problema organizării unor concursuri pentru puţinele lucrări care se iniţiau şi erau proiectate exclusiv prin noile unităţi de proiectare ale statului.
În noiembrie 1952 şi activitatea din domeniul arhitecturii şi urbanismului va fi organizată în spiritul subordonării la obiectivele stabilite prin programele de dezvoltare socialistă a societăţi, în condiţiile unei economii centralizate dirijate prin directivele partidului comunist şi planurile cincinale. Printr-o hotărâre a CC al PMR, aplicată prin HCM nr. 2447/13 noiembrie 1952, se înfiinţează un veritabil minister al construcţiilor şi arhitecturi, Comitetul de Stat pentru Arhitectură şi Construcţii – CSAC, cu atribuţii foarte largi în domeniu. De asemenea, printre multe alte măsuri, cu această ocazie se face şi reorganizarea profesională a arhitecţilor prin formarea Uniunii Arhitecţilor – UA din RPR (din august 1965, RSR), cu „…sprijinul şi controlul statului…“, exercitat în special prin CSAC, inclusiv finanţarea organizaţiei în cea mai mare parte de către stat „…pentru a ajuta [arhitecţii] la ridicarea nivelului lor ideologic, a măiestriei lor artistice şi a cunoştinţelor tehnice pentru a putea da o contribuţie cât mai mare la opera de construire a socialismului“.
În cadrul numeroaselor atribuţii ale CSAC şi UA stabilite în 1952 s-a înscris şi cel al organizării de concursuri de arhitectură şi sistematizare. Mai târziu, în funcţie de posibilităţi şi conjunctură, UA va sprijini din ce în ce mai mult şi participarea arhitecţilor români la concursuri internaţionale, cazurile fiind relativ mai multe în anii 1980, inclusiv pentru studenţii-arhitecţi. În plus, pentru activităţi complementare profesiei de arhitectură, mai ales în primele două decenii de funcţionare, UA se va preocupa şi de organizare a unor concursuri de pictură, grafică şi fotografie de arhitectură, dotate cu premii, asociate cu saloane de artă plastică ale arhitecţilor.

Spre deosebire de perioada antebelică, aşa cum s-a văzut mai sus, când atribuirea unor proiecte pentru construcţii, de regulă importante, s-a făcut de multe ori şi prin concursuri publice, după 1954, odată cu reluarea concursurilor de arhitectură organizate de UA, din câte cunoaştem la nivelul actual al documentării, nu au fost lucrări ale statului (altele practic nici nu existau) care să fie încredinţate spre proiectare şi apoi să fie construite pornind de la concursuri publice de arhitectură organizate de UA, chiar dacă au fost destul de numeroase până la mijlocul anilor 1970. În plus, trebuie arătat că, practic, fără excepţie, concursurile erau foarte bine organizate de către UA, după proceduri meticuloase şi bine definite, iar unele prevederi se regăsesc şi astăzi în metodologiile elaborate de OAR pentru organizarea concursurilor de arhitectură.
Într-o privire retrospectivă, credem că lipsa unei finalităţi practice a concursurilor din această perioadă a avut inevitabil originile în cadrul general al unei economiei supracentralizate, inclusiv în domeniul construcţiilor şi conceperea acestora, în care concurenţa era, de fapt, exclusă şi a fost înlocuită de o planificare strictă. Concursurile de arhitectură, declarativ, doreau găsirea cu ajutorul arhitecţilor de soluţii optime pentru probleme de actualitate din domeniu şi erau organizate, prin şi cu sprijinul logistic al UA, numai de instituţii ale statului, CSCAS/CSCAS, după caz în colaborare cu administraţiile locale (sfaturi/consilii populare) sau alte instituţii ale statului interesate, dar arhitecţii participau la ele în nume personal, aceasta fiind contradicţia principală a competiţiilor de atunci. Concursurile erau deschise oricărui arhitect sau student-arhitect, cu condiţia ca ultimul să facă parte dintr-o echipă din care cel puţin un arhitect să fie membru UA, având cotizaţia achitată la zi. În regulamentele concursurilor însă nu se prevedea explicit că laureatul va primi eventual comanda proiectării lucrării și dacă are mijloacele necesare realizării sale (situaţie exclusă de inexistenţa birourilor de proiectare ale arhitecţilor). De fapt, aceste concursuri aveau numai un caracter consultativ, aplicarea lor fiind foarte vag exprimată şi practica a dovedit că era în totalitate iluzorie. Arhitecţii, angajaţi ai diverselor unităţi de proiectare, de regulă fără interese directe în problema pusă în discuţie şi rezolvarea ei, participau în nume propriu la concursuri şi, în general, lucrau pentru ele în timpul lor liber. Nu se cunosc cazuri ca arhitecţii să participe la un concurs ca reprezentanți sau în numele unei unităţi de proiectare de stat, care în urma câştigării competiţiei să poată prelua lucrarea. De fapt, procedurile unei eventuale aplicării a proiectelor laureate era foarte ceţoasă şi practic imposibilă, dacă nu figura în planul de producţie stabilit unui institut de proiectare. Proiectele premiate sau menţionate în urma jurizării deveneau, în final, proprietatea instituţiilor de stat care iniţiaseră sau fuseră obligate să iniţieze concursurile, dar care în continuare se dovedea că, din motive diverse, nu prea erau interesate să le mai folosească.
Cu toate acestea concursurile au avut un rol deloc de neglijat în animarea peisajului profesional şi erau foarte atractive pentru arhitecţi, mai ales pentru cei tineri. Acestea le ofereau, în primul rând, ocazia să se apropie de teme mai diverse faţă de cele curente în institutele de proiectare, în special dacă erau cu profil tehnologic, unde erau salariaţi. Ele erau şi-o formă foarte importantă, alături de Premiile UA, de afirmare în mediul profesional şi de stabilire a valorilor, cu precădere pentru arhitecţii aflaţi la începutul carierei, dar nu numai. Nu în ultimul rând concursurile, în condiţiile când veniturile arhitecţilor erau precare, ofereau şi speranţa câştigării unui eventual venit suplimentar sau cel puţin posibilitatea de a apărea în revista Arhitectura, care publica de regulă toate proiectele participante la un concurs.

Concursul din 1958-1959 pentru Piaţa Unirii din Iaşi, premiul I ex aequo, arh. Constantin Săvescu, Gabriel Cristea şi Romeo Belea

Concursul socialist pentru arhitectura de masă

Între 1954-1955, încadrându-se în tematica de actualitate la vremea respectivă, UA şi CSAC au organizat o serie numeroasă de concursuri de arhitectură, acum aparent nesemnificative, cum ar fi cele pentru un cămin cultural, baie publică, sediu de sfat popular raional (primărie), dispensar rural, cantină, magazin sătesc, şcoală medie (liceu), casă de naşteri, SMT (staţiune de maşini şi tractoare) ş.a. Chiar dacă majoritatea temelor erau minore, iar proiectele laureate nu au fost aplicate, organizarea acestor concursuri publice a permis menţinerea unei oarecare stări de emulaţie profesională, desfăşurate relativ liber, în afara cadrului închis al noilor institute de proiectare.
Reflectând interesul privind imprimarea unui aspect monumental unor zone ultracentrale din Bucureşti trebuie consemnat concursul finalizat în decembrie 1954 pentru sistematizarea pieţei din faţa Cercului Militar Naţional (atunci Casa Centrală a Armatei – CCA). Iniţierea acestuia căuta, în primul rând, un răspuns pentru rezolvarea frontului aflat pe Calea Victoriei, între Bdul Regina Elisabeta (atunci bulevardele Republicii – 6 Martie) şi str. Edgar Quinet8, vizavi de Cercul Militar. Rezultatul nefiind mulţumitor, s-a acordat numai premiul II, câştigat de proiectul arhitecţilor Alexandru Zamfiropol şi Alexandru Hempel. Fără excepţie, toate proiectele care s-au prezentat se subordonau strict cerinţelor realismului socialist de tip stalinist, care încă marca arhitectura epocii, propunând arhitecturi de o monumentalitate excesivă, cu bogate decoraţii clasice, iar multe dintre ele, inclusiv cele premiate, prevedeau intervenţii brutale, care sacrificau clădiri importante din zonă, cum ar fi hotelurile Bulevard, Capitol şi Casa Capşa. O particularitate comună pentru majoritatea proiectelor prezentate era prevederea de portice la parterul construcţiilor propuse, tendinţă agreată în epocă şi care se va regăsi la multe clădiri realizate în centrul oraşului spre sfârşitul anilor 1950. La scurt timp, fără legătură cu rezultatele concursului, la Proiect Bucureşti se va proiecta pe acest amplasament imobilul fost Romarta Copiilor (arh. Constantin Moşinschi, Dan Slavici ş.a.), finalizat în 1959.
De asemenea, nu va avea o finalitate concretă nici concursul din 1956 pentru sistematizarea Pieţei Nicolae Bălcescu (Universităţii) prin care se căutau rezolvări ale acesteia în vederea construirii Palatului Primăriei Capitalei. Soluţiile propuse, ca şi cele pentru Piaţa Cercului Militar, au fost tributare realismului socialist ori au îmbrăcat forme de factură clasică modernizată şi în scurt timp au fost date uitării. Consultarea încheia o dezbatere de mai bine de o jumătate de secol privind amenajarea zonei, menţionată anterior mai pe larg.

Concursul din 1958 pentru Teatrul Naţional din Craiova, premiul I, arh. George Filipeanu, Leon Strulovici
Concursul din 1958 pentru Teatrul Naţional din Craiova, premiul III, arh. Tiberiu Ricci, Anton Dâmboianu

Legat de continuarea Axei Nord-Sud din Bucureşti, prin străpungerea bulevardului astăzi numit Dimitrie Cantemir, s-a organizat în 1959 un interesant concurs pentru Piaţa Unirii, ce propunea soluţii care, fără excepţie, reflectau orientarea modern-funcţionalistă care deja domina, fără drept de apel, practica de arhitectură din România, iar premiul I a fost acordat echipei arhitecţilor Adriana Ciortan, Mihai Enescu, Mircea Enescu şi Alexandru Popescu-Necşeşti.
În aceeaşi perioadă, preocuparea modernizării şi asanării unor centre urbane importante va prilejui organizarea câtorva concursuri cu astfel de teme. Menţionăm concursurile pentru reconfigurarea Pieţei Unirii din Iaşi (premiile I-II ex aequo au fost câştigate de echipele arh. Gabriela Bertumé, Sena Farb şi Constantin Săvescu, Gabriel Cristea şi Romeo Belea) şi cel pentru centrul oraşului Ploieşti (premiul I nu s-a acordat, iar premiul II a fost adjudecat de arh. Constantin Săvescu, Gabriel Cristea, Romeo Belea şi Dinu Gheorghiu). În 1961 a avut loc şi-un concurs pentru sistematizarea centrului oraşului Timişoara la care s-au prezentat 55 de proiectate. Dintre acestea juriul n-a putut detaşa un câştigător clar, acordând în final 12 premii şi menţiuni (număr record), dintre care trei premii I-II ex aequo, două premii III şi șapte menţiuni, astfel ca şi la alte concursuri din epocă rezultatele erau neclare şi, practic, de neaplicat.
Preocuparea realizării de construcţii după proiecte tip, de mare actualitate în anii aceia, s-a reflectat şi-n organizarea în 1960 a unui concurs pentru cămine culturale şi case de cultură, structurat pe trei categorii, funcţie de mărime. Acesta a atras participarea a numeroşi arhitecţi care s-au înscris cu 71 de proiecte, majoritatea însă cu o valoare arhitecturală lipsită de spectaculozitate.

Marile concursuri

În jurul anului 1960 s-au desfăşurat alte două concursuri, dar cu o miză deosebită, pentru teatrele naţionale din Craiova şi Bucureşti care, ca de obicei, n-au fost urmate de atribuirea proiectării lucrărilor către câştigători.
Primul, de la sfârşitul anului 1958, a fost concursul pentru Teatrul Naţional din Craiova, la care s-au înscris 45 de proiecte, iar juriul prezidat de Duiliu Marcu, secondat printre alţii de arhitecţii Ascanio Damian, Valentin Iorga şi Ion Berindei, a acordat premiul I echipei George Filipeanu şi Leon Strulovici. Astăzi încă se mai remarcă prin expresia arhitecturală bine personalizată şi proiectul arhitecţilor Tiberiu Ricci şi Anton Dâmboianu, distins cu un premiu III ex aequo. În primul rând proiectele laureate se remarcau prin abordarea unei arhitecturi moderne şi renunţarea la formele pseudo-clasice promovate în anii precedenţi ca urmare a impunerii realismului socialist de sorginte stalinistă. Peste mai mult de un deceniu, în jurul anului 1970, fără nicio legătură cu concursul din 1958, Teatrul Naţional din Craiova se va realiza după proiectul arhitectului Alexandru Iotzu, lucrare de excepţie care este considerată una din reuşitele arhitecturii româneşti postbelice.
O competiţie mult mai importantă prin subiectul avut, la care s-au prezentat 38 de proiecte, a fost concursul ţinut în prima jumătate a anului 1961 pentru realizarea Teatrului Naţional din Bucureşti pe terenul aferent Pieţei Universităţii, unde în prima jumătate a secolului al XX-lea se dorea ridicarea Palatului Comunal (Primăria). Similar cu tema concursului de la Craiova, cerinţele acesteia erau complexe, solicitând atât rezolvarea detaliilor de amplasament ale noului teatru, a circulaţiei din zonă, cât şi soluţia sa funcţională, inclusiv plastico-arhitecturală. În final, juriul, printre membrii săi fiind arhitecţii Ascanio Damian, Tiberiu Niga, Tiberiu Ricci, dar şi actorul Costache Antoniu, n-a acordat premiul I, ci două premii II ex aequo, echipei Anton şi Margareta Dâmboianu, cât şi celei formate din George Filipeanu şi Leon Strulovici, care se afirmase şi la concursul de la Craiova cu aceeaşi temă. Totodată s-au mai acordat cinci menţiuni, dintre care prima a revenit unei numeroase echipe formate din arhitecţii Romeo Belea, Nicolae Cucu, Dan Aurel, Valentin Iorga, Sebastian Moraru, Iulian Nămescu, Heinz Novac, Ignace Şerban, Ion Ştefan, Spiridon Spirescu şi Aurel Teodorescu, conduse de Horia Maicu, între anii 1958-1969 arhitectul-şef al Bucureştiului. Până la urmă acesta a fost după 1965 responsabilul lucrării, a coordonat sistematizarea Pieţei Universităţii şi-a fost şeful proiectului pentru Teatrul Naţional, supervizând toată activitatea de proiectare, inclusiv a Hotelului Intercontinental, a parcajului şi pasajului subteran realizate în jurul anului 1970, secondat, printre alţii, de unii arhitecţi care au alcătuit echipa sa din 1961, fără apelarea la arhitecţii laureaţi la concurs. Fără comentarii se mai semnalează că rezultatele din 1961 pentru TNB n-au fost publicate în revista Arhitectura, cum se proceda în general cu concursurile organizate de UA, iar proiectele prezentate nu se cunosc până acum. De asemenea, mai trebuie spus că, într-un fel surprinzător, Hotărârea Consiliului de Miniştri prin care se instituia concursul pentru TNB mai dispunea ca, imediat după stabilirea proiectelor câştigătoare, sarcina de proiectare să fie preluată de IPB, care trebuia să stabilească un colectiv în vederea proiectării teatrului într-un timp scurt, fără referire la rolul câştigătorilor concursului9.

Concursul din 1964 pentru Piaţa Podul Roşu din Iaşi, premiul I-II ex aequo, arh. George Filipeanu, Leon Strulovici
Concursul din 1968 pentru centrul Cartierului Titan din Bucureşti, premiul I, arh. Costin Pastia, Ştefan Perianu

Concursuri pentru centrele orașelor, dar nu numai

În perioada anilor 1960-1980 au predominat în special concursurile de sistematizare pentru centrele urbane, cum ar fi prin 1964 cel pentru Piaţa Podul Roşu din Iaşi sau un concurs cu o temă generală referitoare la sistematizarea unui cartier de locuit. Tot legat de problematica noilor ansambluri de locuit, în 1968 s-a desfăşurat un concurs pentru centrul Cartierului Titan din Bucureşti, câştigat de arh. Costin Pastia, Ştefan Perianu, fără ca rezultatele sale să contribuie concret la rezolvarea subiectului, acesta fiind şi astăzi de actualitate.
Trebuie semnalat că la toate concursurile din această perioadă, cât şi la cele din anii următori, caracterul lor formal, strict orientativ şi lipsit de finalitate, cu rol cel mult consultativ, este relevat şi de practica aproape curentă de a se evita stabilirea unor rezultate tranşante. În unele cazuri nu se acorda premiul I sau se acordau frecvent premii ex aequo, de multe ori cu recomandarea stabilirii unei soluţii rezultate din contopirea mai multor proiecte prezentate, posibilitate greu de realizat, chiar imposibilă. Precizăm că aprecierile se referă exclusiv la concursurile publice, nu şi la unele concursuri/competiţii ad-hoc, cu caracter strict intern, organizate accidental în câte o unitate de proiectare, între arhitecţii angajaţi ai acesteia, pentru definitivarea unei soluţii de arhitectură şi/sau pentru desemnarea unei echipe de proiectare.
În deceniul al optulea, în condiţii favorizate şi de reforma administrativă din 1968, s-a impus ca o necesitate dezvoltarea multor centre urbane, prin promovarea unui program pentru un nou centru civic, în primul rând în capitalele judeţelor reînfiinţate. De preferinţă noul centru, aproape fără excepţie, gravita în jurul unei pieţe generoase, destinate unor mari adunări publice, grupând principalele dotări publice ale localităţii, cum ar fi, de la caz la caz, un sediu administrativ, o casă de cultură având o sală de spectacol pentru cca 500 de spectatori, un magazin universal, un hotel, toate încadrate într-un ansamblu de locuinţe cu magazine la parter şi un aspect arhitectural solicitat cât de cât reprezentativ, dar care trebuia obţinut cu aceleaşi apartamente standard, având dotări şi suprafeţe strict normate, ca şi-n cazul cartierelor de locuit obişnuite, care cel mult la execuţie beneficiau de finisaje mai bine puse în operă.

 

Într-o enumerare succintă amintim concursurile din 1971 pentru centrul municipiului Petroşani şi pentru centrul staţiunii Sovata, din 1973 pentru zona Teatrului Naţional din Iaşi, din 1974 pentru centrul nou din Bistriţa, zona centrală din Văleni-Olt şi centrul din Râmnicu Vâlcea, din 1975 pentru studiul de urbanism al staţiunii Costineşti, din 1976 pentru centrul municipiului Alba Iulia, din 1979 pentru centrul cartierului Lunca Bârzavei din Reşiţa sau alt concurs, din 1980, tot pentru centrul municipiului Petroşani ş.a. Este interesant de remarcat că marea majoritate a acestor concursuri a fost dominată de o echipă formată în primul rând din arhitecţii Constantin Dobre, Victor Ivaneş şi Toma Olteanu, cărora li se alătura frecvent şi arh. Radu Tănăsoiu, uneori şi arh. Zoltan Takacs, mai rar şi alţii. Aceştia şi-au adjudecat regulat principalele premii, fără ca toate aceste performanţe să le aducă şi implicarea în proiectarea efectivă a lucrărilor (exceptând un hotel la Costineşti), cazul lor constituind o tristă dovadă a caracterului formal al concursurilor din acea epocă.
În 1981 se mai întâmplă o „… foarte sportivă confruntare profesională…” prin lansarea unui concurs cu scop declarat consultativ, pentru o casă de cultură a tineretului, care probabil urmărea şi posibile tipizări, cel puţin la nivelul detaliilor, în condiţiile în care programul se prevedea a fi realizat mult în anii următori. Soluţiile prezentate nu strălucesc prin ceva deosebit şi sunt cu o arhitectură banală faţă de cele ale lucrărilor cu aceeaşi destinaţie, construite sau în curs de construire la Târgu Jiu, Complexul Tei, Slatina, Râmnicu Vâlcea. Ca şi la alte concursuri, nu se stabileşte un rezultat clar. Din 46 de proiecte participante efectiv, faţă de 270 de intenţii exprimate iniţial, cinci dintre cele elaborate de către arhitecţi au primit menţiuni ex aequo, iar pentru studenţii-arhitecţi, care au putut participa la competiţie şi independent, s-au acordat, tot ex aequo, alte 10 menţiuni.

Concursul Forum des Halles 1979, proiectul arh. Ştefan Dorin, Dinu Patriciu, Viorel Simion, Zoltan Takacs, Radu Florescu ş.a.

100 de ani de prezență a arhitecților români în competiții internaționale

În anul 1922 se semnalează şi prima prezenţă a arhitecţilor români la un concurs internaţional, cel pentru sistematizarea oraşului Belgrad, prin Roger Bolomey şi Ion Davidescu.
Din câte se cunoaşte, în perioada postbelică primele tentative de participare a unor arhitecţi români la competiţii internaţionale datează din a doua jumătate a anilor 1950, prin trimiterea unui proiect la concursul pentru Pavilionul României de la Expoziţia Mondială de la Bruxelles din 1958, iar apoi şi la concursul pentru Primăria din Toronto, prin propunerea echipei arhitecţilor Ion Mircea Enescu, Radu Patrulius, Petrache Carp, Violeta şi George Morariu, iar din memoriile lui Ion Mircea Enescu rezultă că au participat pe cont propriu10.
În ultimele două decenii ale perioadei comuniste trebuie semnalată în mod special creşterea treptată a participării arhitecţilor români la concursuri internaţionale, mai ales în anii 1980, inclusiv a studenţilor-arhitecţii, iar spre sfârşitul intervalului încep să se obţină de multe ori şi unele distincţii la competiţii externe.
Având în vedere că în spaţiul relativ limitat al unui singur articol nu se poate dezvolta exhaustiv şi amploarea participării româneşti la concursurile internaţionale, spre final vom menţiona numai câteva cazuri apreciate semnificative.
O prezenţă numeroasă din România este cea de la concursul din 1969 pentru Centrul Beaubourg, care per ansamblu a atras un număr impresionant de proiecte, 681, dintre care 190 din Franţa şi 491 din alte ţări. Din România, în broşura finală a concursului, sunt consemnate 13 proiecte, printre care cele ale echipelor Octav Doicescu, Ascanio Damian, Horia Hudiţă, Horia Maicu, Virgil Niţulescu împreună cu Ion Mircea Enescu ş.a. Aşa cum se ştie, proiectul câştigător a fost cel al echipei tinerilor arhitecţi Renzo Piano şi Richard Rogers, după care se va realiza o construcţie remarcabilă. În acelaşi an s-a mai desfăşurat un alt mare concurs internaţional pentru un sediu la Viena destinat unor instituţii ale ONU, iar dintre proiectele româneşti care au participat îl semnalăm pe cel al echipei arhitectului Ascanio Damian.
În 1977 pentru studenţii-arhitecţi se desfăşoară un concurs de arhitectură teatrală la Paris în organizarea unei instituţii specializate a UNESCO. După preselecţie au rămas 90 de echipe din 15 ţări şi s-au acordat 10 premii şi 28 de menţiuni. Din România au participat cinci proiecte, trei au fost menţionate de juriu, dintre care unul a primit şi un premiu (echipa formată din Cristina Ene, Cristian Ionescu, Ştefan Mănciulescu, Mihai Pienescu şi Constantin Berechet).

Concursul Forum des Halles 1979, proiectul arh. Ştefan Lungu, Viorel Hurduc, stud.-arh. Mihai Rădulescu, Niculae Grama, Mihai Pricop, Mihai Beleiu, Cristian Iacob
Concursul din 1981 pentru afişul aniversar al revistei ARHITECTURA, premiu stud.-arh. Dan Marin, Valentin Săhleanu

În 1979 pentru completarea/corectarea şi finalizarea ansamblului Forum des Halles, foarte controversat, care se realizase recent pe locul fostelor hale din Paris, a avut loc o amplă consultare pentru care s-a făcut o selecţie de circa 200 de proiecte, expuse dezbaterii publice la Grand Palais, printre care se numărau şi șase din România. Aşa cum aprecia arh. Mircea Lupu, redactorul-şef al revistei Arhitectura, a fost evident că propunerile românilor au stat „…alături de oricare dintre proiectele laureate. Competiţia are însă regulile ei printre care antrenamentul şi rutina au un cuvânt greu de spus […], de aceea afirmăm că, pe măsura sporirii participărilor noastre la diferite concursuri, vom putea demonstra cu mai multă claritate pregătirea şi capacitatea arhitecţilor români”, concluzii care rămân şi astăzi valabile11.

Concursul din 1986 pentru Muzeul Docurilor din Londra, menţiune, arh. Dan Bolomey, Matei Lykiardopol

Printre succesele notabile ale arhitecţilor români la concursuri internaţionale este şi cel al echipei Dan Bolomey şi Matei Lykiardopol care, într-o companie de prestigiu, a primit unul din cele 10 premii suplimentare acordate pe lângă premiul I la concursul din 1986 pentru Muzeul Docurilor din Londra. De asemenea, mai amintim şi prezenţa românească tot din 1986 la concursul cu tema „Bastion al rezistenţei”, iniţiat de revista Japan architect, la care s-au înscris 378 de proiecte din 26 de ţări, dintre care șapte din România, iar echipa formată din Marius Marcu Lapadat şi Horia Gavriş a fost laureată cu „Honorable mention”. În acelaşi an, arhitecţii Horia Hudiţă, Cristina Moscu, Radu Drăgan, Dan Agent participă la Confruntările Varşoviene. În 1988 echipa formată din arh. Arpad Zachi, Daniela şi Radu Drăgan va primi premiul special la concursul organizat la Minsk (URSS) cu tema „Cartier de locuinţe într-un oraş mare”, iar în 1989 la Concursul Internaţional de Design de la Osaka, cu tema „Focul”, două participări româneşti din 33, ale arhitectului Florin Biciuşcă şi ale echipei arh. Constantin Petcu, Doina Petcu şi Mircea Bozan s-au înscris printre cei 97 de finalişti ai concursului, dintre cele 1.009 lucrări reţinute, iar România s-a clasat pe locul 10 dintre 53 de ţări participante.

Din 1990 miza concursurilor de arhitectură, cât şi parametrii desfăşurării lor, care va fi în continuare o preocupare constantă a Uniunii Arhitecţilor din România, se vor schimba inerent sub influenţa şi-n concordanţă cu noile condiţii economice şi interese ale unei societăţi aflate într-o lungă şi complicată tranziţie, subiectul necesitând o altă analiză.

1 Pentru detalii vezi Nicolae Lascu, Bulevarde bucureştene, până la Primul Război Mondial, Editura Simetria, Bucureşti, 2011, p. 97-99; Nicolae Noica Palatul Patriarhiei, Editura Cadmos, Bucureşti, 2008.
2 În 1876 a fost înfiinţată o vremelnică „Societate de ingineri şi arhitecţi”, sub preşedinţia arhitectului Alexandru Orăscu.
3 Pentru mai multe detalii privind primă etapă de realizare a Palatului Comunal în Piaţa Universităţii vezi Nicolae Lascu, op. cit. p. 104-108.
4 Trebuie precizat că Dimitrie Ionescu Berechet activa ca arhitect al Patriarhiei, unde era foarte apreciat, inclusiv de Patriarh. Pentru detalii vezi Ştefan Ionescu Berechet, Dimitrie Ionescu Berechet (1896-1969), arhitectul Patriarhiei Române, Editura Basilica, Bucureşti, 2019, p. 24-26.
5 Alexandru Zamfiropol (1898-1977), un prestigios arhitect activ mai ales în anii 1930, a fost, printre altele, un participant consecvent la principalele concursuri dintre anii 1935-1956, de cele mai multe ori, aşa cum se va vedea în continuare, fiind un nume obişnuit printre principalii laureaţi, însă fără să reuşescă în acest fel să i se atribuie o lucrare care a făcut obiectul unui concurs la care a participat.
6 Vezi revista Arhitectura 1943-1944, p. 28-30.
7 Vezi Buletinul Societăţii Arhitecţilor Români, 7/iunie-iulie 1946, p.13-14.
8 Pe acest loc au existat clădirile care adăpostiseră clubul liberal şi librăria Cartea Românească, distruse de bombardamentele din vara anului 1944.
9 Conform documentelor din dosarul privind organizarea şi jurizarea concursului pentru TNB aflat în arhiva UAR.
10 Conform Ion Mircea Enescu, Arhitect sub comunism, Editura Paideia, Bucureşti, 2006, p. 232-233. O copie heliografică foarte puţin lizibilă a proiectului se găseşte în Arhiva UAR.
11 Vezi revista Arhitectura 5/1980, p. 44-53.

Comments

comments

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog